Cronica literară la
romanele
„Feodor Mihailovici
Dostoievski s-a sinucis la București”,
„Marea dragoste”,
„Prea adânc m-ai
rănit, femeie!”
L-am cunoscut
pe Ştefan Dumitrescu în studenţie, când, în anii 1970, frecventam cenaclul
literar „Lucian Blaga” al Facultăţii de Filozofie, pe care îl conducea, şi o
făcea cu delicateţe. Mai ştiu că peste câţiva ani, după ce Ana Blandiana i-a
făcut în revista „Amfiteatru”, nr. 12, din anul 1971, un portret de scriitor
fulminant, în care anunţa venirea în literatura română a unui talent
excepţional, Adrian Păunescu l-a invitat să-i deschidă Cenaclul „Flacăra”,
pentru că ţinea ca istoria Cenaclului pe care îl conducea să înceapă cu un
scriitor promiţător. Am citit în revista „Flacăra” că Adrian Păunescu a afirmat
la această primă şedinţă că Ştefan Dumitrescu este o şansă a literaturii
române, o mare şansă a literaturii române…
Apoi, pentru
că după terminarea Facultăţii de Filozofie drumurile noastre s-au despărţit
(îmi aduc aminte că trebuia să lucreze în presă, dar în martie 1973 Ceauşescu a
dat un decret prin care se interzicea repartiţia absolvenţilor de învăţământ
superior în presă, asta făcându-l să opteze pentru un post la un Liceu
pedagogic din Bucovina sau din Dobrogea) când şi când, în perioada comunistă,
îl mai vedeam publicat de revistele literare de atunci, dar la intervale mari.
După plecarea mea din ţară în 1977 n-am mai ştiut de el multă vreme…L-am văzut
după 1990 publicând în revistele de cultură on-line scoase de români în
Germania, în Franţa, în Canada, în Australia, unde a publicat Cronici literare
la cărţile multor scriitori români stabiliţi în străinătate. Pe care încerca
astfel să-i aducă în literatura română. Toate cronicile lecturate de
subsemnatul şi scrise de Ştefan Dumitrescu erau favorabile, încurajatoare, în
care-i recomanda călduros pe autorii recenzaţi publicului românesc. Dar nu am
văzut din păcate nici o cronică scrisă de alţii la cărţile acestui scriitor
generos, cu vocaţia prieteniei. Ştiam demult că în lumea literară românească
invidia este suverană, că sentimentul de prietenie şi de reciprocitate lipseşte
cu desăvârşire, aşa că nu m-am mirat. Noi, românii, ne pricepem foarte bine să
ne marginalizăm şi să ne asasinăm valorile!
Mare mi-a fost
bucuria când revenind în ţară la sfârşitul anului 2014 am găsit în librăria
Eminescu patru cărţi semnate de Ştefan Dumitrescu. Este vorba de romanele:
„Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”, „Prea adânc m-ai
rănit , femeie!”, „Marea Dragoste”, şi de cartea de critică socială,
filozofică, politică, sau mai bine zis de Eseul, sau de Monografia dedicată
celor Doi Mari Dizidenţi şi Scriitori, Ioan Crişan şi Paul Goma. Le-am cumpărat
imediat pe toate patru.
Prima carte pe
care am lecturat-o, fără să o mai pot lăsa din mână, a fost romanul „Feodor
Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”. Cel care m-a făcut să
lecturez romanul acesta, primul a fost titlul care m-a intrigat, chiar m-a
frisonat, ca să folosesc această expresie. Cum adică Dostoievski s-a sinucis la
Bucureşti? Nu există nicio legătură între Dostoievski şi Bucureşti. De ce a
folosit romancierul titlul acesta, doar ca să şocheze, este un roman
suprarealist? Nu, nici pe departe, mi-am dat seama, după ce am terminat
romanul, pentru că în romanul acesta Dostoievski şi Nichita Stănescu sunt
personaje principale. Amândouă sunt veridice, uimitor de vii şi de autentice,
le vezi în faţa ochilor, sunt pilonii universului romanesc, ai lumii literare
şi ai epocii din timpul lui Ceauşescu descrise în acest roman.
Abia după a
doua lectură am înţeles semnificaţia titlului romanului, Dostoievski, ca şi
Nichita, sunt două chei, două vizoare, prin care pătrundem în lumea fastuoasă,
grotescă şi tragică a cărţii, în universul romanului, care este extraordinar.
În profunzimile sufletului omenesc şi a sufletul românesc. În primul rând
trebuie să subliniez că nu am mai citit niciodată un roman atât de bine scris,
atât de profund, de inovativ şi de cutremurător. Este cu mult deasupra
romanelor lui Garcia Marquez sau Varga Lyosa, sau ale mai bătrânului Thomas
Mann. Romanul acesta este de departe un roman de talie internaţională, care ar
fi best-seller pe marile pieţe internaţionale de carte dacă ar fi tradus şi
publicat în străinătate. Romanul nu se poate povesti pentru că este un roman
parabolă, metaforă, o constelaţie de motive epico-filozofice care comunică
între ele, dându-i romanului o arhitectură complexă polisemantică şi
polifonică. Acţiunea romanului se petrece în lumea scriitorilor din perioada
comunistă, personajul principal fiind un scriitor, tipul geniului, foarte
dotat, de o cinste ireproşabilă, dar şi de o inconştienţă profetică. Nu există
în literatura română o carte care să descrie mai bine lumea literară
românească, s-o deseneze în liniile şi în cadrul ei balcanic, dar totodată să
pătrundă în subconştientul, în memoria colectivă, instinctuală, ancestrală a
acestei lumi. Lumea literară, în general egoistă, venală, individualistă, cenuşie
este urechea receptoare a adâncurilor sufletului românesc. Este cochilia în
care rezonează întreaga ancestralitate şi spiritualitate românească,
patologiile psihologiei poporului român şi aspiraţiile spiritualităţii
daco-române. Scriitorul, realizând admirabil portretul psihologic, sufletesc al
celor doi mari scriitori, F M Dostoievski şi Nichita Stănescu, analizează,
punându-le faţă în faţă, cele două culturi şi cele două Mari Suflete, cultura
slavă şi cultura daco-română, sufletul slav şi sufletul daco-românesc.
Nimeni nu a
realizat ca acest scriitor foarte profund o analiză atât de veridică şi de
complexă a sufletului românesc. Pe nesimţite, asistăm la procesul, chinuitor şi
impresionat al naşterii din magma sufletului românesc, a Profetului, trimis în
istoria acestui neam ca să întrezărească viitorul poporului român şi al
omenirii. În ultima instanţă credem că romanul acesta cu nume atât de
spectaculos, „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”, este
cea mai profundă meditaţie asupra istoriei poporului român şi a sufletului
românesc… După lectură cititorul rămâne cu adevărat năucit, având nevoie de
timp pentru a-şi reveni, pentru a-şi aduna gândurile, pentru a lăsa informaţia
conţinută de universul românesc să se sedimenteze în fiinţa lui. De departe
romanul acesta este unul dintre marile romane ale secolului XX. Tipărit în
oricare altă ţară, în străinătate cu siguranţă romanul va fi considerat un mare
eveniment, un best-seller. Ce păcat că unii critici din România tac (aşa suntem
noi, românii, când este vorba să ne recunoaştem valorile. Ce ruşine !) şi nu
mediatizează romanul, nu-l interpretează, nu se apleacă asupra lui.
După lectura,
a doua lectură a romanului lui Dostoievski, am fost desigur curios să văd dacă
şi celelalte două romane se ridică la înălţimea lui. Aşa că următorul roman
lecturat a fost „Marea Dragoste”. Tot un roman de dragoste ca şi romanul
„Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti” (care este în primul
rând un roman de dragoste) şi tot un roman dostoievskian, pe care nu-l mai laşi
din mână. Cele trei romane lecturate de noi, unul după altul, şi care realmente
ne-au cutremurat (au un efect teribil asupra psihologiei lectorului) sunt
romane dostoievskiene, pentru că dacă Dostoievski se foloseşte de evenimentul
teribil, care este crima săvârşită de un personaj asupra altui personaj, şi
care declanşează trăirile filmice ale personajului principal, prilej cu care
autorul pătrunde în profunzimile sufletului slav, al sufletului omenesc, Ştefan
Dumitrescu utilizează o altă fereastră, poartă pentru a intra în profunzimea şi
vastitatea universului omenesc interior, şi aceea este Dragostea.
Romanele lui
sunt romane de dragoste, dramatice, dureroase, cu zvârcoliri şi căutări epice
şi filozofice. De exemplu romanul ”Marea dragoste”, este un roman filozofic,
pentru că este o meditaţie asupra încercărilor prin care trece personajul
principal al cărţii (care este Omul, şi în ultima instanţă Dragostea), asupra
căutării dramatice a destinului Omului în lume, dar este şi un roman Mitologic,
o reinterpretare modernă, pe fundalul unei societăţi corupte, care se scufundă
în mlaştina istoriei, a mitului lui Pygmnalion. Dar şi a mitului lui Oedip.
Personajul principal, un pictor, care în mod normal ar fi trebuit să rămână
asistent la Institutul de arte plastice din Bucureşti este marginalizat şi adus
în situaţia de a-şi lua lumea în cap. Este un fel de exil (în primul rând este
vorba aici de exilul interior al artistului) într-un târg din Bucovina. Aici va
picta reuşind în condiţia umană de marginalizat să dea o operă de valoare
excepţională şi vastă. Îndrăgostit de creaţie pictând-o pe una din femeile care
se îndrăgostesc de el, reuşeşte s-o reînvie. Romanul este tulburător, de un
realism crud, pe fondul unei panorame bucovinene de ev mediu, pictată parcă de
Dărăscu.
Al treilea
roman, „Prea adânc m-ai rănit femeie!”, are ca personaj principal un tânăr
muzician (observăm că toate romanele lui Ştefan Dumitrescu au în centru lor
motivul artistului genial, care intră în conflict cu societatea românească,
decăzută moral, bolnavă de egoplasm şi de axiofagie, care se salvează prin
creaţie !) este tot un roman de dragoste, şi tot un roman filozofic, iar în
profunzimea sa un roman mitologic, în care autorul încearcă dezghiocarea mai
multor mituri, legate de misterul feminin, de vocaţia Principiului feminin în
istorie, foarte puternică, de lupta dintre Principiul feminin şi Principiul
masculin. Este şi romanul acesta unul care te cutremură şi care te lasă aşa. În
final mărturisim că nu am citit în literatura română romane atât de profunde,
de mari, de cutremurătoare. Romane de talie internaţională, care îmbogăţesc
literatura română şi literatura universală. Romane care pătrund în profunzimile
fenomenului uman, dezvăluindu-i din interior atât măreţia, cât şi slăbiciunile
înfricoşătoare . Mărturisim de asemenea că ne este teamă pentru Ştefan
Dumitrescu, pentru că suntem conştienţi că lumea literară românească
invidioasă, egoistă, meschină nu va accepta ca un scriitor de talie mondială să
trăiască şi să scrie în mijlocul ei, şi nu se va lăsa până când nu îl va
marginaliza total, ca pe Eminescu. Chiar şi acum la două luni după lectura
romanelor suntem sub impresia lor terifiantă. Cred că ar trebui să avem o grijă
deosebită de scriitorul acesta.
Prof dr Lucian Rus
5 februarie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu