Ben Todică / 2015
Şi azi când simt mirosul de drob de miel îmi aduc aminte
de colinele noastre, de văile şi munţii plini cu turme de oi şi stâne.
Mergeam la cules de fragi şi căpşune sălbatice care creşteau din abundenţă în
pământul îngrăşat de oi, apoi dădeam de câte o colibă în care intram şi observam
curios lucrurile şi obiectele trebuincioase la cele de zi cu zi şi la prepararea
produselor din lapte. De araci stăteau atârnate una lânga alta brânza, urda şi caşul
din care se scurgea zărul. Mama întotdeauna mergea dis-de-dimineaţă la piaţa de
peste drum de blocuri ca să cumpere urdă proaspătă şi smântână. Primăvara, când
se topeau zăpezile şi răsăreau ghioceii apăreau ciobanii în piaţă ca să vândă miei.
Era o nebunie pentru un copil ca mine tot acest spectacol în care se
intersectau vocile oamenilor cu glasuri de animale ori ciripit de păsărele. Era
zarvă mare şi toţi se târguiau, ca în final să vezi oameni cu feţe fericite şi împăcate
pentru câştig, pentru o masă îmbelşugată de Paşte şi provizii pentru ciobani,
fluiere şi opinci noi, bundiţe şi podoabe pentru ciobăniţe.
Noi, românii trăim de mii de ani în armonie cu pământul.
SUNTEM PE ACESTE MELEAGURI CARPATINE DINAINTE DE ÎNGHEŢURI, (întrebaţi-l pe Zamolxe
care ne spune că suntem legaţi de perioada anilor de aur ai omenirii). Venim
din eternitate şi mergem în ea. Lucian Blaga îi declara lui Mircea Eliade că noi,
românii nu putem fi decât o cultură minoră “Cultura
românească este o cultură minoră, având ca «vârstă adoptivă» copilăria.” Desigur
că marii filozofi ai omenirii judecă maturitatea unui neam prin prisma lor academică.
Însă, dacă e să ascultăm ce ne spune Petre Ţuţea despre un laureat Nobel şi o bătrână
de la ţară - În faţa lui Dumnezeu, bătrâna
e om, iar laureatul dihor, şi el aşa moare, putem concluziona că există o
maturitate culturală ancestrală în ingnoranţa văzută de academici la omul simplu,
pe care acesta din urmă nu o vede sau nu e antrenat să o recunoască. A dat vreodată
cineva un doctorat în ignoranţă? Ignoranţa e un paradox! Cultura unui neam se
maturizează şi prin osmoză, moştenindu-se din tată în fiu, lucru care lipseşte în
vest datorită distrugerii nucleului familie.
Aborigenii din Australia nu au limbă scrisă. Ei îşi
transmit de cincizeci de mii de ani cultura pe cale orală, prin cântec şi dans,
prin obiceiuri şi tradiţie. Dintotdeauna părinţii au crescut împreună cu
bunicii şi copiii, mecanism prin care cultura s-a transmis, ori în vest membrii
unei familii sunt încurajaţi să trăiască separat şi independent, tăindu-se
astfel firul. De aceea, în vest avem spaţii fragmentare sau specializate şi, ca
atare sunt rupte de evoluţie, nu au timp de maturizare ca şi cel Mioritic. În
ziua de azi se urmăreşte tăierea acestui cordon ombilical prin transformarea noilor
generaţii în asset bun comercial.
Emigraţii de mii de ani au rezistat şi şi-au păstrat
identitatea, sănătatea tocmai prin păstrarea contactului prin acest cordon
ombilical cultural. Toate tradiţiile culturale au fost cărate de mii de ani,
impregnate în ADN-ul românului precum vremurile în inelele din trunchiul copacilor.
Eu, în occident am supravieţuit datorită limbii mele şi a culturii părinţilor şi
strămoşilor mei. A mă ruga lui Dumnezeu în limba părinţilor mei a fost un
dialog imaculat cu Creatorul, pe când în engleză ar fi fost un spectacol
Shakespearian - pentru mine. Forţa cuvântului în limba părinţilor are un efect vindecător.
Emigranţii români au cărat spaţiul Mioritic cu ei prin limba lor, prin mâncăruri
şi muzică, prin îmbrăcăminte şi contribuţii la spaţiul noii ţări. Am creat familii
noi, case de cultură, cluburi culturale şi sportive, şcoli în limba română,
biserici, ziare şi reviste şi chiar biblioteci, am înfiinţat programe şi posturi
de radio şi televiziune în limba română. Am organizat expoziţii şi festivaluri
şi am ieşit la serbări câmpeneşti invitând musafiri din alte culturi.
Am păstrat legătura cu ţara mamă prin Departamentul românilor de
pretutindeni şi am realizat acţiuni şi schimburi de experienţă cu instituţii de
acasă.
Ca român adevărat nu te poţi lipsi de spaţiul Mioritic.
Asta ar însemna să te laşi purtat de vântul nemilos al timpului şi vremurilor
care, încet, dar sigur te va dezrădăcina. Pentru mine, ar însemna să-mi amputez
o parte din viaţă şi din suflet.
Poţi trăi ciuntit până la moarte? Sunt unii care spun că ei nu sunt români
şi pe unii îi cred. Ei nu aparţin acestui neam, au fost plantaţi printre noi, iar
cei cărora le e ruşine pentru că nu sunt destul de îngăduitori cu ei înşişi ca
să realizeze maturitatea culturală a neamului lor, din mândrie sau presiune comunitară
sunt destinaţi la o evoluţie culturală cicatrizată sau în cel mai trist caz, schimonosită.
În balada Mioriţa,
ciobanul care nu răspunde la violenţă cu violenţă dă dovadă de mare maturitate
şi înţelepciune umană, dă dovadă de continuitate ombilicală din etern şi înspre
etern, deslipindu-se de ceilalţi doi care nu sunt decât păpuşile artificiale
ale timpului trăit, lipsiţi de etern şi divin. Această maturitate se vede în
diaspora în casele noastre, ale emigranţilor români prin fotografiile părinţilor
şi bunicilor noştri, în port şi loc, în zâmbetul şi sclipirea din priviri, în
cântecul şi îndeletnicirile noastre, în atitudinea faţă de cei din jur, în
creativitatea şi contribuţia noastră în societate, în gândurile şi rugăciunile
noastre.
Spaţiul mioritic este în fiecare cuvânt românesc
care îmi iese din gură şi în acel moment mă simt ocrotit. Sunt acasă împreună
cu părinţii mei. Spaţiul Mioritic este legea divină a creaţiei şi continuităţii
vieţii şi neamului. Spaţiul Mioritic este legătura dintre cer şi pământ. Spaţiul
mioritic este perfecţiunea naturii, pentru mine. Când am deschis ochii la sânul
mamei, a fost inspirat Dumnezeu ca să creeze pământul, cu spaţiul Lui mioritic.
E un cântec de leagăn, o adiere de vânt, o mireasmă de floare şi un dor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu