Cârmacii

Alexandru Vlahuţă

Vai, nenorocită țară, zile rele-ai mai ajuns!

A lor gheare-nfipte-n pieptu-ți fără milă l-au străpuns

Și-n bucăți împart, infamii, carnea ta, avutul tău!

Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,

Ăști nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,

Țin a tale zile-n mână, ș-a ta cinste sub călcâi.

Și călări pe tine, țară se cred zei aceste bestii,

Cum se cred ades copiii împărați călări pe trestii.

Ei sunt mari și tari, și nu au nici rușine, nici sfială

Că-ntr-o zi, poate, urmașii le vor cere socoteală

De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari la cârma țării

Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi și pe valurile mării!

Și când cugeți c-acești trântori, astă haită de samsara

Prin tertipuri și prin intrigi au ajuns puternici, mari

Și când vezi pe-a vieții scară unde-au fost și unde sunt,

Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeț și crunt

Privesc azi din înălțime spre norodul tăvălit

În mizeriile în care ei, călăii, l-au trântit,

Când te uiți cum se răsfață, cum își fac de cap mișeii,

Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!

Ș-apoi, după ce-au dat palme, și-au scuipat în fața țării,

După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,

După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,

Au curajul acești oameni de nimic, acești mișei

Au curaju-n fața lumii ca să strige-n gura mare:

Ne vrea țara! Îi vrea țara? Auziți nerușinare!

Vai, de-ar fi pe voia țării, știți voi unde v-ați trezi!

Într-o ocnă da! Acolo oasele v-ar putrezi!

Cum să mai vedem în țară cinste, muncă, propășire,

Când spoiala azi e totul, când vezi că prin lingușire

Și fățărnicii, netoții, au ajuns așa departe!

Cum să-ți mai trudești viața ca să-nveți puțină carte

Când te uiți că-n astă țară, dată pradă celor răi,

Înțelepții sunt victime, ticăloșii sunt călăi!