Nistoroiu - CALVARUL FEMININ DE LA MIERCUREA CIUC

CALVARUL FEMININ DE LA MIERCUREA CIUC

                                                  (partea a III-a)

                                                             Gheorghe Constantin Nistoroiu

  

   „Istoria, ca şi viaţa neamurilor şi a omenirii întregi,

   nu-i nimic alceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu.

   Dumnezeu se împlineşte prin neamuri. Prin felul cum

   se comportă neamurile, ele se apropie ori se depărtează

   de El. Şi în contactul cu cerul, nu masa contează, ci esenţa.

   Adevărul! (VASILE POSTEUCĂ)

   Dacă Răsăritul şi-a întrupat metafizicii sale religioase pe lângă teologia ortodoxă şi filosofia creştină, Apusul le-a abandonat pe amândouă sau mai bine zis le-a încrucişat făcând o teologie raţională şi o filosofie logică în acelaşi trup, după modelul impus de Toma D’ Aquino care, se dorea teolog şi filosof deopotrivă, dar de fapt nefiind nici unul nici altul, fiindcă din natura lor a scos religiozitatea fiecăreia, amputând naturii religiei transcendentul-Dumnezeu-Treime, ce avea drept scop cunoaşterea Sa, prin intuiţie, credinţă, iubire şi cunoaşterea de sine, sfărâmând deci  sensul-ideea mântuirii, posibilitatea mântuirii sufletului mărturisitorului creştin.

    Apusenii i-au retezat astfel cele două aripi esenţiale, vitale Religiei: transcendentul şi mântuirea, făcând din ea o morală practică, un fel de negoţ, „mergând spre metafizica personalităţii şi spre tehnica organizării optimiste a vieţii aici, pe pământ; deci, nu mai e vorba nici de transcendent, nici de mântuire.” (Vasile Băncilă, Între ortodoxie şi catolicism, în Opere, vol. II, Ed. Istros-Muzeul Brăilei-2004, p. 291)

   Religia vie, singura filosofie a Vieţii în plenitudinea ei, aici şi dincolo, adică creştinismul ortodox, are ca finalitate, dacă îi urmezi Calea, Libertatea întru Adevăr şi Adevărul întru Iubire, spre Înviere-mântuire.

   Cred fiindcă este absolut!, spune filosoful creştin ortodox dacoromân.

   Raţiunea filosofiei umane nu are finalitate, are sfârşit. Ea păşeşte pe unde este nesigur, peste încercări, cutezanţe, abstracţiuni, abisuri, prăbuşindu-se în absurd, adică: Credo, quia absurdum!, cum spunea fericitul deloc inspirat Tertullian.

   Nu Religia, respectiv Creştinismul ortodox trebuie schimbat, ci filosofia vieţii care nu se asumă naturii ei ontologic religioase. „Cea mai mare dificultate pe care o întâmpinăm la înţelegerea vieţii religioase provine din faptul că noi aplicăm categoriei <<sanctităţii>> reţetele de cunoaştere pe care le întrebuinţăm sau pe care le-am scos din teoria ştiinţei. Şi ce e mai grav încă, noi construim aşa-numitul << a priori>> nu din Logos-ul care stăpâneşte întreaga existenţă, ci din elementele structurale ale unei raţiuni subiective, care totuşi rămâne aceeaşi de-a lungul vremurilor şi culturilor.” (Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, Bucureşti, p. 27)

   Fiecare epocă istorică a popoarelor lumii şi-a avut urcuşul şi căderea sa, spiritul şi sacrificiul său, religiozitatea şi imoralitatea sa, cultura şi crizele sale economice, politice, moral-spirituale, Golgota şi Crucea sa,  Răstignirea şi Învierea sa.

   Prăbuşirea se atinge atunci când lângă crizele economico-politice se aşează şi cele moral-spirituale (metafizice şi religioase). „Adevărata criză începe cu cea a omului, unde criza morală-în înţeles de decădere a bunelor moravuri-este doar un început propriu unei societăţi intrate pe făgaşul unei decadenţe, unde lenea, viţiul, delăsarea şi dezgustul ajung uneori să fie trăite cu rafinament, fenomen care manifestă parţial marea criză a spiritului, singura care poate antrena întregul corp de funcţiuni şi valori, desagregând întreaga tradiţie, sensul şi ordinea lucrurilor ce privesc natura şi destinul uman.” (Ernest Bernea, Criza Lumii Moderne, Predania, Bucureşti, p. 18)

   Ieşirea din orice criză, dar mai ales cea moral-spirituală nu se face prin compromis.

   Marele savant teolog mehedinţean, erudit, sofianic, isihast, vorbitor fluent a 12 limbi sacre, clasice şi moderne, ascet mistic, filosof-filocalic prin vocaţie, ieroschimonahul dr. Nil Dorobanţu-Trăznetul mistic al monahismului dacoromân, având o putere fulgerătoare de convertire, de cunoaştere definitivă pentru fiecare, a tainei revelaţiei întru sensul sinelui adevărat, revela despre criza Bisericii, teza nefastă a compromisului, atât de compromiţător şi necruţător a sinelui creştin ortodox, care se extinde asupra sinelui naţional al poporului: „Compromisul este mai periculos decât persecuţia şi mai nefast decât propaganda. El este punctul cel mai critic pentru Biserică, în toată acţiunea antireligioasă a comunismului, este pătrunderea duşmanului de moarte al Bisericii în chiar incinta ei, insinuarea antihristului deghizat în sanctuarul Domnului. Bolşevismul a încercat şi a reuşit aceasta, opunând Bisericii Ortodoxe o Biserică roşie, aşa numita <<Biserică vie şi înnoitoare>>, care este a treia capodoperă de impietate a bolşevismului: după preotul apostat şi după copilul ateu, Biserica anti-Biserică!” (Ieroschimonah Nil Dorobanţu, OMUL-fiinţă necunoscută-Alexis Carrel, Exegeză. Ed. Floarea de April, 2016, p. 7-8)

   Creştinismul ortodox nu poate fi schimbat sau înlocuit cu nici o altă religie sau filosofie a Vieţii, fiindcă el este VIAŢA în SINE, RELIGIA în SINE, FILOSOFIA în SINE, dar poate fi reînnoit printr-o uniune de sensuri, printr-o comuniune de sensuri, printr-o metafizică a sensurilor, printr-o mistică a sensurilor, printr-un isihasm al sensurilor, prin ascetismul-mistic al învierii lor, adică „ o Înviere a sensurilor” în tine şi în celălalt, cum sublinia savantul din Tecuci, Al. Mironescu. (Alexandru Mironescu, Kairos. Eseu despre teologia istoriei. Ed. Anastasia, Bucureşti-1996, p. 12)

   Cunoaşterea intelectuală fără apartenenţă religioasă, creştin-ortodoxă conduce la apariţia unor pseudo sisteme de gândire: teze, ipoteze, teorii, teoreme, raţionamente.

   Cunoaşterea spirituală în comuniune cu Dumnezeu este o Filosofie pură a Duhului.

   Filosofia vieţii întru Duhul Sfânt a creştinilor ortodocşi dacoromâni hărăziţi Elitei spiritual-religioase este o sinteză a trăirii, a misiunii şi a vocaţiei lor pământeşti şi cereşti, dar nu între pământ şi cer, ci mai presus de pământ, deasupra azurului mistic: pe culmea filocalică suprafirească, sub aripa verde a nimbului angelic a bolţii sofianice, reflectată în aura serafică a demnităţii valahe prin cele 4 safire celeste: eroismul, mărturisitorul, martiriul şi sfântul.

   Aura Unirii României Mari trebuia consfiinţită dincolo de marea jertfă de sânge, printr-o mişcare spiritual-religioasă, naţională a unui Apostolat denumit românism ortodox naţionalist, pentru ca astfel România să fie şi să rămână a tuturor Românilor.

   „Clopotul de la Alba-Iulia şi codrii străvechi de freamăt şi entuziasm de la Cernăuţi şi Chişinău, au venit într-adevăr din adâncuri de istorie. Eu a-şi zice de a-istorie.” (Vasile Posteucă, Destinul Iperial al Românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul. Criterion Publishing, p. 30)

   Aproape întregul tineret creştin-ortodox masculin şi feminin al Patriei noastre creştine şi-a înţeles chemarea, crezul, idealul, alegerea, a înţeles misiunea profetică şi s-a alăturat cu entuziasm luptei întru Neam, Ţară, Cruce, Pământ, Cer şi Înviere.

   Mulţi dintre acei temerari băieţi şi fete au căzut în tranşee, cei mai mulţi de pe baricade au intrat în temniţe, alţii în gropile comune, iar alţii în lumea apocalipsei...

   „În unul dintre cele mai frumoase locuri din Carpaţi, Mănăstirea Suzana, fusese aleasă ca lagăr pentru femei. Fetele venite din beciurile jandarmeriei nu se puteau ţine pe picioare, căci fuseseră bătute la tălpi... Noapte de noapte, Marieta stătea în genunchi şi se ruga Maicii Domnului să-i arate calea spre curăţenie sufletească şi trupească, spre binele ţării sale şi spre dragostea lui Iisus.” (Dr. Ana-Maria Marin, Suferinţele Maicii Mihaela, în „Libertatea”-New York, anul VII, nr. 63, Nov. 1987)

   Între „beneficiarele” internate la Mănăstirea Suzana se numărau: englezoaica Mary, văduva avocatului Polihroniade ucis la Râmnicu Sărat, Anastasia Popescu, sora lui Tudose Popescu, unul dintre întemeietorii Mişcării, devenită din 1990, „Mama Sica”-unul dintre pedagogii creştini de aur ai naţiunii noastre, Ana-Maria Marin, văduva ilustrului avocat-martir dr. Vasile Marin, Marieta Iordache purtătoarea unui zel al spiritului moldavo-răzeş, dar şi posesoarea unei autentice vocaţii mistice ş.a.

   Într-o astfel de Corolă martirică a Româncelor frumoase creştin-ortodoxe de la Miercurea Ciuc şi-a înălţat mireasma mucenicească Monahia Mihaela Iordache.

   Maica Mihaela Iordache-TRANDAFIRUL ALB-al misticii monahale româneşti.

   Familia Iordache, Alexandru şi Elena era brodată pe bucuria suavă a celor cinci copii: Nicolae, Ana, Sultana, Eugenia şi Maria/ devenită monahia-martiră Mihaela.

   Fiică de răzeşi înstăriţi din Nicoreştii-Tecuciului Moldovei de Jos, Marieta Iordache a strălucit permanent şi de-a pururi: prin naştere, prin copilărie, prin adolescenţă, prin educaţie, prin tinereţe, prin crez, prin frumuseţe, prin credinţă, prin suferinţă, prin dăruire, prin jertfă, prin dragoste, prin mistică, prin asceză, prin eroism şi martiriu.

   Prima orientare profesională a Marietei Iordache fost către Facultatea de Litere şi Filosofie care strălucea ca o Agoră de aur sub aura magistrului ei Nae Ionescu.

   Zugrăvită prin harul divin pogorât asupra destinului ei, Icoana Maicii Mihaela îmbrăţişa diferite nuanţe printre rarii vizionari: „spiritus rector”-arhimandritul dr. Andrei Scrima; „spiriduşul” Vladimireştilor-patriarhul Justinian Marina; <<C’est une abbesse, c’est une vraie grande dame!>>-avocatul dr. Petre Pandrea.

   Privită prin dioptriile marxiste ale controversatului Petre Pandrea, Marieta arăta „cu graţie de gazelă, proaspăt bacalaureată, nonşalantă felină, tandră şi pură... cu anatomia ei agreabilă de zeiţă tînără, de Diană virginală... Carol II sărbătorea la 8 iunie 1938, cu tot fastul regal, instalarea sa ca dictator, după modificarea Constituţiei din februarie 1938, înconjurat de demnitari, pe stadionul de la ANEF... Iordache Nicoară zăcea la puşcărie, împreună cu camarazii lui de luptă... [Sora lui] se afla în careul de gimnastică, în grup, ca o anonimă, evoluînd graţios şi ritmic, sub privirile benevolente ale demnitarilor. Când s-a apropiat de microfon,i l-a luat fulgerător din mîna speakerului şi a scandat lozincile celor aflaţi în închisoare. Stupoare. Scandal.” (Petre Pandea, Călugărul Alb, Ed. Vremea, Bucureşti-2003, p.308-309)

    Urmarea: a fost arestată, torturată, maltratată şi internată la Mănăstirea Suzana-Prahova. A evadat legendar. Planul s-a ţesut în Ziua Adormirii-Invierii Maicii Domnului-15 August 1938. Cu coloana frântă, înfăşurată în ghips a fost ocrotită o vreme de părinţii doctorului-avocat, martir Vasile Marin, soţul doctorei Ana-Maria Marin. O altă mare dramă s-a abătut asupra Ţării şi asupra suferindei prigonite Marieta Iordache. Călăul poporului unui Neam iubitor de Hristos şi de monarhie, Carol a II-lea i-a ucis tâlhăreşte în jur de 300 de Fii Aleşi la nivel de ţară, Elita Neamului creştin-ortodox, între care şi pe asistentul universitar dr. Iordache Nicoară, în lotul deţinuţilor persecutaţi religios de la Miercurea Ciuc, la 22 Septembrie 1939. „Trebuie să recunoaştem că toţi asasinaţii din ordinul lui Carol al II-lea sunt martiri.”

  (Ana-Maria Marin, Suferinţele Maicii Mihaela, în „Libertatea”...) 

   În timpul războiului eroina durerii Marieta mai primeşte o cruntă lovitură: şi-a pierdut cumnatul pe front, instruit în lagărul de la Sărata, pentru reabilitarea postmortem... 

   Marieta s-a închis în întreita ei dramă, instalându-se apoi în podul casei unde s-a născut, lăsat deschis, pentru 2 ani de meditaţie şi lectură, apoi în anul 1942, ia calea Mănăstirii Pasărea, dar neregăsindu-se pe sine şi Calea..., a suit dealul Gurguieta la Mănăstirea Vladimireşti-Mănăstirea Fecioarelor, spunându-i stareţei Veronica Gurău: „Măicuţă, dincolo de poarta mănăstirii am lăsat totul. Am venit să vă fiu de folos, aşa cum îi spuneaţi mamei cînd eu eram în pod şi ascultam conversaţia.”

   Oferindu-se ca avocat-ateu al apărării călugărilor Sihaştri, Pandrea priveşte mai atent chipul maicilor de la Vladimireşti, rămânând plăcut surprins: „Călugăriţa (Maica Mihaela) îmi impunea prin distincţie, rezervă, osârdie, jertfă, inteligenţă, dialectică... Era neobosită, mereu trează, densă ca platina, întotdeauna îmi evoca platina...

Era aproape inumană. Sau era supraumană? Măicuţa Veronica semăna cu o magnolie, uneori cu umilă, gingaşă şi campestră zambilă roz. Tiberiada îmi amintea de busuioc. Teodosia era un crin solitar alb de bibliotecă. Eupraxia-ca o lalea de un roşu violet, aproape negru, cu ochii ei negri, mari, migdalaţi, într-o faţă de o expresivă şi splendidă frumuseţe.” (P. Pandrea, Un portret al Maicii Mihaela, în Rost-revistă de cultură creştină şi politică, an VI, nr.62, Aprilie-2008)

   În străfundurile sufleteşti ale avocatului Petre Pandrea licărea o scânteie religioasă, necompromisă, luând apărarea călugărilor răzvrătiţi în faţa călugărilor-ciocoi cu mitre. Cobora dealul Patriarhiei când limuzina de protocol cu dr. Groza, dr. Aurel Buteanu s-a oprit invitându-l să meargă cu ei. Sunt convins că mândrul avocat n-a spus atunci aceste cuvinte. Le-a scris de fapt când a gândit cartea apărută, Călugărul Alb.

   „-Maica Veronica este ca o regină, exharta fecioară a plaiurilor noastre. Prin arestare, i-aţi dat nimbul martirajului... Maica Veronica este o Janne d’Arc a Valahiei, pornită dintr-un sătuc umil spre a predica lumina, curăţenia morală şi curajul civic, unor neoiobagi aflaţi în întuneric şi în mocirla unei vieţi fără orizont metafizic... Maica Veronica nu este o femeie în sensul frivol al cuvântului. Ea este un supraom răsărit în penuria de oameni mari ai ţării mele, supraom dotat cu darul atât de rar al contemplaţiei, concomitent cu geniul organizatoric.” (P. Pandrea, Călugărul..., p.159)

   După trădarea regală a pseudo-monarhului Mihai I, de la 23 August 1944 şi capitularea necondiţionată, „Armatele ruseşti victorioase se aruncară asupra Moldovei şi apoi asupra Ţării Româneşti, armate obosite, prăfuite şi pregătite pentru mari răzbunări. În drumul lor, Mănăstirea Vladimireşti! Cei câţiva ruşi intraţi în biserică cu gânduri de viol şi de jaf găsiră o maică cu mâinile întinse peste altar (în chipul Crucii, n.a.) şi dădură îndărăt. Era Maica Mihaela care-şi păzea Sfinţii!”

   (Ana-Maria Marin, Suferinţele Maicii Mihaela, în „Libertatea”-New York...)

   În vara anului 1946, pe 14 iulie a depus votul monahal luând numele de MIHAELA.

   Prigoana comunistă s-a abătut în 1955 şi asupra Mănăstirii Vladimireşti, desfiinţând-o şi arestând conducerea cu grele condamnări: maica stareţă Veronica Gurău-15 ani, maica Mihaela Iordache-secretara 20 de ani, duhovnicul dr. Ioan Iovan-20 de ani, maica Mihaela Portase-istoricul mănăstirii, mare trăitoare mistică-15 ani, marele ascet mistic ieroschimonahul dr. Nil Dorobanţu-25 ş.a.

   Pe drumul Calvarului Maica Mihaela este convinsă că a ales Calea întru Hristos, păşind cu marama cernită a rugăciunii permanente: pentru Neam, Patrie, pentru sufletele celor nevinovaţi, dar şi pentru ea. În celula de suferinţă, securitatea i-a strecurat-o pe informatoarea Victoria, care nota tot ce se putea pentru aproape fiecare zi: 19, 21, 23, 24, 25, 29-Aprilie; 2, 4, 5, 7,10,13,16,18, 21, 24, 26, 28, 30 Mai; 4, 11, 18, 24, Iunie 1955. (ACNSAS, Fond Penal, dosar 160, vol.10, f. 97-98)

   Urmaşele Victoriei: Istvaneh Z. şi Kernweis Ecaterina au continuat strădania zelului lor şi mai aprig şi mai slugarnic. (ACNSAS, Fond Penal, dosar 160, vol.11, f. 360)

   Dârzenia Maicii a fost înfrântă de regimul aspru, inuman al izolării, îmbolnăvind-o de „cancer esofagian”, neprimind îngrijire medicală, grăbindu-i astfel sfârşitul care a sosit la ora 20:00, în 20 Aprilie 1963, ca urmare a crizei de sufocare. „Menţionăm că bolnava nu a fost internată la noi în infermerie, pentru faptul că nu avem infirmerie... Miercurea Ciuc. Medicul unităţii.” (ACNSAS, Fond Penal, dosar 160, vol.12, f. 9-10)

TRANDAFIRUL ALB-al misticii monahale româneşti-Maica Mihaela s-a scuturat. Noi însă privim spre zarea aceea albastră, infinită urmărind imaginea sugerată de Aspazia Oţel Petrescu, de la Miercurea Ciuc: „Pe zarea luminoasă a acestei zile de vară este profilată silueta fină a Maicii Mihaela care s-a stins aici, măcinată de suferinţe, dar înflăcărată de o speranţă scânteietoare cu privire la viitorul patriei, pe care ni l-a descris în jerbe de lumină, în alfabetul morse, pe zidurile blestemate ale acestei închisori... <<...Am vorbit despre Hristos şi am mers-în parte, după puteri-pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos, vieţuind întru El. Drumul acesta înseamnă dragoste şi numai dragoste. Toate celelate le lăsăm în seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi de a o împlini întocmai, chiar cu preţul vieţii noastre!>>... Este îmbrăcată în hainele sale monahale şi poartă pe creştet vălul şi culionul, uşor înclinat spre frunte. Frumuseţea chipului său, mai fermecător ca oricând, este luminată de zâmbetul ei serafic. Ţine în mână un superb trandafir alb pe care străluceşte o lacrimă... Maica îl priveşte intens... <<LACRIMA SE FACE FLOARE, ÎMPODOBIND AMINTIRILE!>>”

(Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, 2008, p. 277)

  

   În sufletul lor răstignit de suferinţă vibrau totuşi ruga, imnul, cântul şi sacra poezie.

   Cel mai mult şi cel mai des circulau poeziile marilor corifei-Poeţii Crucii: Crainic, Ciurunga, Mateiaş, Gyr. „Acum am învăţat cele mai multe poezii de Radu Gyr. Deţinuţii care s-au eliberat le-au pus în circulaţie-a fost un proces pentru cei care le-au adunat şi le-au răspândit-şi în felul acesta au ajuns şi la noi.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne..., Ed. Axa Botoşani-2004, p. 283)

   Crucea Eroinelor-Martire creştin-ortodoxe a fost înfiptă adânc în tulpina Adevărului.

   Conştiente că fără Crucea răstignirii nu se poate birui întru Înviere, Generaţia de Aur a Eroinelor-Muceniţe şi-a încheiat astfel ciclul lor pe pământ, dar şi-a recăpătat sensul deplin, ceresc în cerurile Biruinţei.

   Drumul Calvarului pe care au mers ele a dezvăluit monstruozitatea comunismului:

   - teroarea ca artă a guvernării;

   - arestarea masivă ca element de prevenire şi siguranţă;

   - prigoana ca exerciţiu de persecuţie atee;

   - tortura ca manieră de convingere;

   - demonismul ca orizont spiritual-ateist;

   - genocidul, holocaustul roşu ca victorie a comunismului.

   Iadul bolşevic promis ca „rai proletar” şi-a netezit drumul, măturânt totul în cale:

   -elita şcolii româneşti, elita interbelică a culturii dacoromâne, elita clerului şi a  monahismului ortodox, elita Rezistenţei prin Religie, elita armatei române, elita politică care, a realizat România Mare, elita elevilor temerari, elita tinerimii studioase, elita satului cu ţărănimea dârză şi religioasă, elita Rezistenţei Anticomuniste, elita feminină de pe toate treptele sociale.  

   Sunt bucuros că Maica Mihaela Iordache are urmaş un lăstăraş frumos, pur şi cald.

   Sămânţa muceniciei a dat astfel rod bogat, plin de har, plin de mireasmă serafică.

   Maica Mihaela Portase, istoricul mănăstirii, camaradă de suferinţă cu Maica Mihaela Iordache, a ales-o cu grijă sacră, părintească pe urmaşa Muceniţei de la Miercurea Ciuc, în persoana Maicii Onufria Vasilica Codreanu.

    Onufria Vasilica Codreanu, fecioară, fiică şi Maică a Vladimireştilor seamănă aproape întru totul cu Maica Mihaela Iordache: aceeaşi înălţime, acelaşi spirit arzător, aceeaşi trăire mistică, aceeaşi iubire de neam, aceeaşi smerenie de schivnic, aceeaşi asceză pustnică, aceeaşi privire dincolo de zări, aceeaşi dăruire pentru toţi, aceeaşi habotnică muncă la gospodărie, la bucătărie, la muzeu, la aleiile cu flori, la cimitir, aceeaşi bucurie pentru pelerinii sosiţi, aceleaşi cuvinte de har oferite cu risipire de înger, aceeaşi împlinită şi împăcată osteneală, aceeaşi purtare de grijă pentru mântuire, aceeaşi voce şi cântare angelică, acelaşi zâmbet serafic, acelaşi spiriduş erudit sub faldurile frumuseţii sofianice şi filocalice.

( Vineri,14 Septembrie 2018- Inaltarea Sfintei Cruci)

        * Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.