Când
devine bogăția rea și de ce nu există purgatoriu?
Pr.
Ilarion Felea
Când este bogăția păcat?
… Toată lumea se ridică împotriva bogăţiei când ea
este unealtă de stăpânire şi asuprire, izvor de mândrie şi nedreptate, prilej
de lux, lenevie şi desfrâu. Bogatul din pildă este osândit pentru că inima lui
a fost împietrită faţă de mizeriile săracului Lazăr. De o parte era zgârcit,
faţă de omul nefericit, iar pe de altă parte era risipitor, ca să-şi sature
plăcerile pântecului. Lăcomia îi împietreşte inima, risipa îi osândeşte
sufletul.
„Banul este slugă bună, dar rău stăpân”, spune
proverbul. Şi iarăşi alt proverb zice: „Când aurul şi argintul locuiesc în
inimă, credinţa, dragostea şi nădejdea bat la uşă”.
Muştele se prind în miere şi mor în pânzele de
păianjen, pentru că li se pare că acestea sunt sclipitoare şi atrăgătoare, ca
aurul şi argintul. Aşa se prind şi pier bogaţii nesăţioşi în mierea plăcerilor
lumeşti şi în pânza lăcomiei lor. Mor şi se osândesc, deşi pot aşa de uşor să
facă din avuţiile lor izvor de mântuire, de mângâiere şi fericire…
Ce trebuie să facă bogatul?
Un înţelept avea obiceiul ca totdeauna după mâncare să
roadă câte o coajă de pâine, ca să-şi aducă aminte de cei săraci. Bogaţii ar
trebui să facă aceasta înainte de mâncare, ca niciodată să nu se aşeze la masă,
înainte de a împăca pe Lazăr, care zace la poartă, plin de bube.
Se putea mântui şi bogatul? Desigur că da, dacă
asculta de Moise şi de proroci, adică de cuvântul Sfintei Scripturi. Orice
bogat se poate mântui, dacă ascultă poruncile lui Dumnezeu şi trăieşte după
Evanghelie; aşa după cum şi orice sărac se poate osândi, dacă nu ascultă de
poruncile lui Dumnezeu şi nu trăieşte după cum ne învaţă Evanghelia. Noi toţi
ne putem mântui, dacă ascultăm glasul de mamă al Bisericii şi cuvântul Bibliei.
Iadul există!
Să nu luăm în deşert cuvintele Domnului despre viaţa
veşnică, nici credinţa evanghelică despre rai şi iad. Cine dispreţuieşte sau
uită iadul, uşor cade într-însul. De aceea Sf. Ioan Gură de Aur ţinea totdeauna
în faţa lui un tablou cu chinurile iadului, ca niciodată să nu le uite.
De ce nu poate exista Purgatoriul catolic?
În acelaşi timp ne învaţă, cum nu se poate mai
limpede, că între rai şi iad nu mai este niciun alt loc sau foc curăţitor
(purgator). După moarte păcătosul, ca şi bogatul nemilostiv, nu mai poate face
nimic pentru mântuirea lui. Între judecata particulară, care urmează îndată
după moarte (Evr. 9:27; Lc. 16:22-23) şi judecata universală (a toată lumea)
care va fi la sfârşitul veacurilor (Mt. 25), pedepsele celor din iad se pot
uşura, dar nu prin suferinţele purgatoriului, ci prin bunătatea şi iubirea nemărginită
a lui Dumnezeu.
În „casa Tatălui”, în rai, sunt multe locaşuri (In.
14:2), adică grade de fericire, după vrednicia şi faptele oamenilor drepţi. Tot
aşa sunt şi în iad mai multe grade de osândă, după greutatea păcatelor (Apoc.
2:23).
Noi ne rugăm pentru morţi: aducem liturghii, facem
parastase, pomeni şi fapte de milostenie, nu pentru că sufletele lor se află în
purgatoriu (în acest caz mijlocirile noastre ar fi de prisos), ci pentru că
Dumnezeu poate să le uşureze suferinţele şi să-i scoată chiar şi din focul
iadului. «La Dumnezeu niciun lucru nu este cu neputinţă» (Lc. 1:37). «Mila Lui
n-a părăsit nici pe cei vii, nici pe cei morţi» (Rut. 2:20). «Domnul aduce
moartea şi dă viaţa; El pogoară în locuinţa morţilor (iad) şi El scoate de acolo»
(1Sam. 2:6). «Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din stăpânirea iadului şi mă va
lua sub ocrotirea Sa» (Ps. 48:17).
Dumnezeu nu este numai atotdrept, dar şi atotbun,
atotmilostiv şi atotputernic. Iubirea Lui este nemărginită şi veşnică. De
aceea, El poate fără de nicio îndoială să uşureze suferinţele celor morţi în
păcate neiertate. Prezenţa şi atotputernicia Lui se simt pretutindeni: în cer,
pe pământ şi în iad (Ps. 15:10, 137:8; Amos. 9:2; Lc. 21:28).
Noi n-avem dreptul să punem margini puterii, iertării,
bunătăţii şi iubirii lui Dumnezeu.
Iisus Hristos Mântuitorul a făgăduit că ne împlineşte
«orice» rugăciune (In. 14:14-16, 16:23; Mc. 11:24); ne-a încredinţat că
milosteniile răscumpără păcatele şi se bucură de răsplată veşnică (Mt. 25);
ne-a descoperit că sunt păcate care se iartă şi altele care nu se iartă în
veacul viitor (Mt. 12:32). El Însuşi «a murit şi a înviat, ca să domnească şi
peste cei morţi şi peste cei vii» (Rom. 14:9). El are «cheile morţii şi ale
iadului» (Apoc. 1:18). El S-a coborât în iad şi a dezlegat «durerile celor
ferecaţi» (1 Petr. 3:18-19).
Jertfa Trupului şi a Sângelui Său s-a adus pentru
ispăşirea şi răscumpărarea lumii întregi (1 In. 2:2; I Tim. 2:6); pentru vii şi
pentru morţi, pentru toţi păcătoşii. Speranţa şi credinţa celor vii în «sângele
iertării» (Evr. 9:22), în jertfa de curăţire pentru cei morţi, se exprimă nu
numai în rugăciunile şi mijlocirile (1 Tim. 2:1) pentru morţi, pe care le face
Biserica creştină, dar şi în Vechiul Testament (2 Mc. 12:42-46). Iar Apostolul
Pavel scrie că «de nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de
plâns decât toţi oamenii» (1 Cor. 15:19).
Bogatul din pildă nu se poate mântui pentru că a fost
nemilostiv şi cu totul lipsit de fapte bune. Drept aceea, să luăm aminte la
cuvintele cântării sfinte: «Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L
caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele» (Ps. 33:10), nici în veacul de
acum, nici în veacul viitor.
(Cuvânt preluat din cartea „Pildele
Mântuitorului”, de Pr. Ilarion Felea)
Mulțumirea
în suferință
-
Pr. Dumitru Bejan -
În amarele bezne ale morții, singură, nădejdea în
milostivirea lui Dumnezeu cheamă la viață trupurile osândite la muncă silnică,
frig și foame: „Și dacă a trecut un an, cei ce-au fost ca să moară au murit,
iar ceilalți, supraviețuitorii, căliți la temperaturi joase și la încercări
cumplite, ne-am ridicat drepți în fața Domnului și I-am mulțumit, mai întâi
pentru încercări, apoi pentru viața pe care El ne-a păstrat-o. Pe urmă ne-am
adus aminte de moartea acelor oameni care trăiseră alături de noi. Ne-am apropiat
de mormintele lor, le-am îngrădit cu garduri, la cap le-am pus cruci de
mesteacăn alb, în timp ce buzele noastre murmurau: «Doamne, odihnește-i cu
sfinții Tăi, unde nu sunt dureri. Aliluia»”.
Am simțit, fraților, am simțit pe umăr o mână care mă
apasă!
„Eu m-am simțit bine și în Rusia și în pușcăriile
românești. Am plutit! Mă simțeam mai sus cu o palmă de pământ. N-am avut nimic!
Am avut și tifos, dar am trecut prin el cum trece gâsca pe apa sâmbetei.
Dumnezeu m-a salvat. Am simțit, fraților, am simțit pe umăr o mână care mă
apasă! O spun la vârsta mea și o spun conștient… Eu nu zic că este mâna lui
Dumnezeu. Nu avea să vină Dumnezeu pentru un simplu preot păcătos ca să-l
salveze; dar am și eu un înger, cum ai și frăția ta și toți cei botezați. A
fost cu mine îngerul, cred… Eu am plutit pe deasupra lucrurilor”.
La Jilava mă băteau pentru că predicam în fiecare zi
în celulă, viețile sfinților
La 28 iunie 1949, părintele Dimitrie Bejan pășește în
celula cu mucede paie a Jilavei de sub „domnia” lui Maromet, „o epocă grea, de
cruntă foame și interminabile bătăi, cu geamurile bătute în cuie”, dar în care
„găseam suficiente posibilități ca să ne facem timpul plăcut în celulă. La
Jilava mă băteau pentru că predicam în fiecare zi în celulă, viețile
sfinților”. Frate de suferință în scrânciobul torturilor aplicate deținuților
din Fortul 13, Gabriel Țepelea asistă la următoarea scenă tulburătoare:
Dădeau milițienii până oboseau și eu nu simțeam nimic
„Eram cu preotul Dimitrie Bejan într-o celulă la
Jilava și a venit Maromet cu vreo 10 milițieni și ne-au bătut pe toți. Au venit
cu o masă specială pentru bătaie și doi milițieni cu parii ne băteau până ne
frângeau în bătaie. Toți orăcăiam și strigam, că ne durea. Pe părintele Bejan
l-au lăsat la urmă. Și s-a așezat el frumos, singur și-a dat pantalonii jos și
s-a așezat pe masa aceea de bătaie. L-au bătut atât de tare, dar el nici nu
gemea. Nu gemea deloc! Noi strigam toți: «Țipă, părinte, că te omoară!». Eu mă
uitam la dânșii și zâmbeam (mărturisește părintele). Nu am simțit nimic. Nicio
vânătaie nu am avut pe corp. Dădeau milițienii până oboseau și eu nu simțeam
nimic”.
(Preluat din cartea „Sfinții
închisorilor”, mănăstirea Paltin)
TANAR
SI BATRAN
-
Arhim Ilie Cleopa -
De vedem la copacii cei tineri coaja neteda si plina
de viata, iar la cei batrâni coaja plesnita, zbârcita, crapacioasa si aspra, si
acest lucru întru gândirea tineretii si a batrânetii oamenilor sa ne aduca pe
noi. Deoarece cu totii vedem cum oamenii cei tineri sunt plini de viata si au
fata trupului neteda si vesela, iar oamenii cei batrâni au fata încretita si
zbârcita, iar pielea trupului lor este aspra si cazuta în jos de batrânete, si
acestea întelegându-le, din deosebirea vederii, sa ne aducem aminte de cele
scrise de Sfântul Maxim Marturisitorul: „Toate sunt supuse timpului si
prefacerii în aceasta lume”.
Parintele Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre
minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, Roman,
1996, cap. cap. 4: Minunile lui Dumnezeu din lumea arborilor , p. 38-48
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu