Mircea Dorin Istrate - Lăcrimatele tristeți

 

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii de sâmbăta seara

 

 

~*~

 

Lăcrimatele tristeți

 

Într-o seară întristată, cum sunt multe rând la rând,

Gândul meu, mereu te cată într-o lacrimă de gând,

Ca aminte să-ți aducă de o vreme, când odată

Noi eram minunea lumii, dintr-o dragoste curată.

 

Simt și-acum a ta privire, ce pe dată m-a-nvrăjit,

Și cum prima-mbrățișare fost-a dor de neoprit,

Iar apoi, cea sărutare, fost-a foc ce m-a cuprins

Și de-atuncea, ori ce aș face, el rămas-a-n veci nestins.

**

Au fost zile mari, nebune, ce trecut-au în clipite,

Raiuri parcă din cerescul, cel cu toate fericite,

Azi, rămas-au în uitare, amintiri cu gust divin,

Ce trecutu-le-am prin vremuri, în tristețe și în chin.

*

Unde-mi ești dulce iubire, ce pierdutu-te-am în vreme,

Cum aș vrea măcar o clipă, înapoi să mă recheme,

Cu un zâmbet mă robescă, cu o caldă-mbrățișare,

Cu-n sărut arzând făclie, preț pe lumea asta n-are.

 

Ești de-acum în alte brațe, ce te țin în legănări

Și-ți spun calde jurăminte cu peceți de sărutări,

Și mai cred, că nu odată te-a-ncercat o amintire

Din a tinereții vreme, ce ne-nvăluia-n iubire.

 

Știu c-ai lăcrimat în taină, ca-n atâtea alte dăți,

Când ascunsu-ți-ai în gându-ți roua ochilor ca plăți,

Simt că încă nu uitat-ai ochii care te-drăgesc,

Până când ei s-or închide pe aicea, prin lumesc.

 

Ai de toate cîte încă, al tău suflet îți tânjește,

Numai prima ce-a iubire, n-o mai ai și îți lipsește,

De-asta tot mi-o chemi în gându-ți într-o rugă tăinuită,

De-asta ochi-ți sunt în lacrimi și-a ta inimă-i zdrobită.

*

Cum aș vrea, măcar odată, într-o zi să te-ntâlnesc

Și cu ochii mei din suflet, îndelung să te privesc,

Să las inima să-ți spună în cuvinte mari și mute

Toate câte pătimit-a și de lume nu-s știute.

 

Tu, la fel mereu îți spus-ai, cu-ai tăi ochi înlăcrimați,

Ce de doruri și suspine fi-vor iar întunecați,

Noi, lăsa-vom cele inimi să-și vorbească în tăcere,

Să își spună cum ne fost-a acea vreme, numai miere.

 

Poate-așa a fost să fie, vrerea sorții neștiută,

Să despartă două inimi, în dorința lor cea vrută,

Să le pună la-ncercare, într-o viață viitoare,

Să renască din durere, cea iubire, ce nu moare.

*

Vezi, cum viața nu îmi uită, chiar de vrei, prima iubire,

Ea rămâne-n al nost’ suflet toată viața-n amintire,

Las-o acolo, te frământe, până-n clipa când te-ai dus,

Către cerurile-nalte, spre vecia cea de sus.

 

***

 

Clipe dulci, de fericire

 

Tot mai mult se-ndepărtează timpul dulce-al tinereții

Vremea când, cu bucurie, dăruiai clipite vieții,

Azi, din timpul ce trecut-a, a rămas o amintire,

Din ce-atunci înmugurit-a, dulcea vrajă de iubire.

 

Ea a fost, precum o steauă, cărărind prin sfântul cer,

Plină toată de dorințe, de vroire, de mister,

Flacără arzând văpaie, rai divin, neînțeles,

Clipă scurtă de visare din al vieții noastre mers.

*

Azi, când pus-am ani vieții, ea-i o-aducere aminte

A cea fost demult, odată, vis frumos, curat, cuminte,

Ce acum când ni-i aproape dusul nostru spre ceresc,

Lăcrimăm a noastă pleoapă, cu trăiri din pământesc.

 

De-asta-n nopți neadormite gândul nostru rând la rând

Retrăiește-n visul nopții taina ce-o păstrăm în gând,

Îndulcindu-ne visarea cu a vremii amintire,

Și cu gustul ei de miere, clipe lungi, de fericire.

 

***

 

Hronice de vremuri

 

Tu și eu și mulți ca mine,  scriem hronice de vremuri,

Ce trăitu-le-am cu toții, pe-astă humă ce-i a noastră,

Vatră veche și bătrână, dintr-un timp cu large maluri,

Unde ei, strămoșii încă, ne vor fi mereu, o astră.

 

Noi suntem urechea lumii, ochii deschiși, cu veghe trează

Care, cu trăirea noastră suntem fii ei cei  vrednici,

Unde el, românul nostru, este om ce priveghează,

Să se scrie adevărul în istorii și în cronici.

 

El, românu-i jertfitorul care ține fila lumii

Plină toată de istorii de iubire și de hulă,

Din ce petrecutu-mi-s-a pe întinsul larg al humii,

Bune, rele, nălțătoare, fie-ne de-nvățătură.

*

Ce-ar fi lumea asta toată, dacă ne-am uita trecutul?

Dacă n-am citi istorii, pline de învățăminte?

Dacă n-am ști ce făcut-a omul țării, el, măruntul,

Ar mai merge lumea asta ca și-acuma, înainte?

 

De-asta cronicarii noștri lasă scrise-a noastre fapte,

Ca pe cele ce-au fost rele, nici cumva să repetăm,

Învățați dară istorii, să trăiți în libertate,

Ca a neamului cel nume, tot în fală să-l purtăm.

 

***

 

Din timpuri vechi

 

Din timpuri vechi, pe coama unui deal,

O stână privegează al meu Ardeal,

Tot renoindu-și turma-n an de an,

Ca-n toamne să-mi ajungă, la liman.

 

Din timpuri vechi, Măritu-a dăruit

La Adamul meu, un rai preafericit,

Să-l țină doar în bună rânduială,

În preamărit, curat și-n mare fală.

 

Să-i fie neamul bun și jetfitor,

Și nimănui rămâie el dator,

Închinător să-mi fie la ceresc,

Și-aici să-mi veșnicească-n pământesc.

 

O vreme a trăit așa, în mare fală,

Știut jur-împrejur ca nean de seamă,

Apoi, încet- încet mi s-a stricat,

Că s-a-ndulcit prea mult, cu cel păcat.

 

De-atunci îi merge rău, din zi în zi,

Și nici nu știm când oare ne-om trezi,

De-aceea zic, citiți cu luare-aminte

Tot ce-au făcut străbunii mei‚’nainte

 

Și învățați din faptele lor bune,

Ca ei să fim cât mai trăim pe lume,

Cu cel ceresc mereu  împreunați

Să fim în toate, buni, smeriți, curați.

 

***

 

Blestem la trădători

 

De-mi dați un fir de iarbă, din huma strămoșească,

Eu trădători de-apururi pe toți vă voi numi

Și voi ruga crescul, pe veci vă pedepsească,

Și-n iad vă țină-ntruna, cât astă lume-o fi.

 

Veți fi a noastre Iude și veșnic blestemați

De cei ce vin în urmă, copii ce-or fi părinți,

Voi, cu dușmanii noștri făcutu-v-ați ca frați,

Pentru-a trădării pungă, de sunători arginți.

 

De-mi dați cumva la alții o palmă de pământ

Din vatra strămoșească, cu lacrimă udată,

Cu moșii ce-s Columne, mereu în al nost’ gând,

Cu mii de monumente pe glie presărată,

 

Sunteți niște netrebnici și vânzători de țară,

Și-mi meritați pedeapsa în veci vecilor,

În foc de iad de-apururi cel suflet să vă piară,

Ca blestemat le fie în veci numele lor.

 

Luați-mi dar aminte, că țara ni-e moșie

Cu toate ce-s în dânsa, trecut și viitor,

Cu moșii și strămoșii, cu-a lor jertfelnicie,

Cu visul celor tineri, ce-i viitorul lor.

 

De dați cumva o palmă din sfânta noastră glie,

Și încă multe alte, de încă voi le dați,

Nemerniciți rămâneți  vecie de vecie,

Și-n  lunga neuitare, blesteme meritați.

 

***

 

Pacea lumii

 

Între cerul ce-i de-asupra, preafrumos, curat și șfînt,

Și întinsul, întinatul, lut ce-i mângâiat de vânt,

Pusu-ne-ai Mărite Doamne, să trăim, să veșnicim,

Stând mereu pe huma asta, sub privitul Tău divin.

 

Mai întâi ne-ai dat povețe, cum anume să trăim

Raiul cel de începuturi, cum să-l umplem, să-l iubim

Când ne dat-ai libertatea de a face-n scurta viață,

Cum el, gândul și vroirea, din ce știe, ne învață.

 

N-a fost rău, dar nici prea bine, că din cela început,

Omul însetat de-avere, de putere, a și vrut,

El să fie peste ceilalți un stăpân ne-ndurător,

Iară ceilalți să îi fie, miel din turmă-ascultător.

 

De atunci și până astăzi, n-a fost sfânta libertate

Împărțită la popoare, la noroade, ori la gloate,

Ele au aprins războaie, veacuri multe, mii de ani,

Împărțimndu-se în taberi de amici și de dușmani.

*

Astăzi e la fel c-atuncea, când lupta un trib cu altul,

Armele doar se schimbară pe pământ și prin înaltul,

Un Cain, ca și odată, își ucide chiar și-n frate,

Ca să-i ia bruma de-avere, ori cea sfântă libertate.

 

A alge, cum ți-e voia, e o treabă tare grea,

Că păcatul mi te-mpinge mai mereu cum el îmi vrea,

Nu cum sfânta-nțelepciune ar dori să guverneze,

Ca cea pace și dreptate fie-a lumii-ntâia lege.

 

După sute de milenii gândul vostu-i tot în urmă,

Mult prea mulți din voi rămas-ați, inși din păcătoasa turmă,

Nu-nțelegegi că doar pacea îți va da cea libertate

Și de-aicea izvorâ-v-or, tot ce-n lume-s bune toate.

 

***

 

Se scurge timpul, spre sfârșit

 

Pana nu mă mai ascultă, n-are chef, s-a lenevit,

Zice că a scris destule și de-acum a obosit,

Geaba scris-a lucruri bune, mărețite, înțelepte,

Pline de învățătură, om cu minte să le-accepte,

Că mai dulce e păcatul și ispita lipicioasă,

Ce-ți promit marea cu sarea și clipa norocoasă.

*

Vrea și ea de-acum odihnă zile pline de visare,

Să mai guste o ispită, o plăcere, la plecare,

Că de-acum își risipit-a timpul ce i-a fost sortit

Și ca mâine-o fi nimica, sub o cruce, veșnicit,

Iară de acolo-n colo n-o ști nimeni ce-o să fie,

Că de când e lumea lume, așteptăm un ins să vie,

Să ne spună o poveste, fie doar adevărtă,

Dar de asta fiți pe pace, n-o fi-n lume, niciodată.

 

***

 

Icoana iernilor trecute

 

A plouat și-ncă mai plouă mult, din greu, dar sănătos,

Asta face ca în toamnă, mulțumi-vom lui Hristos,

Că ne-a dat belșug să trecem iarna care o să vină,

Ce îmi poate fi-va rece, ori ploiasă, numai tină.

 

Unde-s ierni de altădată cu ninsori ca în poveste,

Cu zăpadă afânată, pe câmpie, sus pe creste,

Cu copii la săniuș, ce-n obraji îmi au roșeață,

Chiuind pe derdeluș, fericiți și plini de viață.

 

Cu sătucuri troienite în a albului curat,

Cu colinzile preasfinte înălțate spre înalt,

Cu mirosuri de sarmale, de cârnați, de cartaboși,

Și cu nunți cu mirii tineri, fericiți și bucuroși.

*

Nu-s mai cum au fost odată și n-or fi în veci de veci,

Vremea lor de-acum se gată, boală ce nu poți s-o vindeci,

O vom ține-n amintire doar acei care-am trăit-o,

Și cu-a noastre simțuri toate, am simțit-o și-am iubit-o.

 

De-asta eu, copil pe-atuncea, azi, voi pune-o-n poezie

Ca măcar ca-ntr-o visare ,, bogdeaproste,, să vă fie,

S-o trăiți ca bucurie, cum de care n-aveți parte,

Și pe care ve-ți găsi-o, în frumoasa asta carte.

 

***

 

Întristate vise

 

Ești tristă ca o toamnă, doamna mea,

Că ce-ai pierdut odată, tu nu mai poți avea,

Trădarea se plătește cu vârf și îndesat,

Cu lacrimi câte toate de-atuncea ai vărsat,

Cu zilnice regrete din dulcea amintire,

Cu clipele trăite în draga ta iubire,

Cu mutele cuvinte în mii de jurăminte

Ce din priviri adesea îmi fostu-au doar rostite,

Cu focu-mbrățișării, cu mii de sărutări,

Cu raiul de poveste, ce-l plin de-nfiorări.

*

Te-a îmbiat o altă iubire-nșelătoare,

Te-ai dus și îmi lăsat-ai o rană ce mai doare,

N-a fost, după o vreme, așa cum ai crezut,

Și-ai regretat amarnic greșeala ce-ai făcut,

Dar timpul, leac la toate, ți-a dat ce a ursit,

Și ți-ai găsit în vreme un alt, ce te-a iubit.

 

Nicicând nu îmi mai fost-a așa ca-ntâia dată,

Nicicând înfiorarea n-a fost ca altădată,

Și-așa că de atuncea, mereu ți-aduci aminte

De prima ta iubire, frumoasă și cuminte,

Și-n lăcrimări de taină, în nopți neadormite,

În picuri de aminte, de ea-ți aduci aminte.

**

Ai vrea ca roata vieții mai încă să se-ntoarcă,

Și-ntâia cea iubire din caier să se toarcă,

Dejeaba ai regrete și vrei să fii iertată,

Clipa ce trecut-a, nicicum nu mai te-așteaptă.

 

***

 

Mereu cu dor de-acasă

 

Cine-și iubește țara în vremuri de răscruce,

Când ceilalți ca și lașii îmi fug și-o părăsesc,

Acela e românul ce-și duce greaua cruce

De dragoste de țară, de neamu-i creștinesc.

 

Cine își pune pieptul, ca stavilă furtunii

De ponegrire crasă, de vorbe mincinoase,

Și-și apără cea vatră de-arsura grea a urii,

Acela e românul în vremuri mari, vântoase.

 

Cine îmi simte dorul de cuibul de născare,

De casa părintească, chiar dacă nu-i palat,

De-un tril de ciocârlie, când lacrimi de iertare

Înalți în spre altare, din locul de plecat,

 

Acela e românul, ce are-n el strămoșii

Și datini și-obiceiuri și limba românească,

Și buna cea cuvință ce i-au lăsat-o moșii

Și gustul pâinii coapte pe vatra strămoșească,

 

Și slana și cârnațul ce nu au preț pe lume,

Și vinul cel de miere cu gust de busuioacă,

Și-un cânt de veselie șisfintele cutume,

Nescrise legi străbune, din vremea noastră dacă.

 

Aceasta e învățul și simțul cel din tine

Ce-l duci când pleci în lume, rămâie-n gând mereu,

El mi te cheamă-acasă să-ți fie-o clipă bine,

Să iei de-aici putere, în viață când ți-e greu.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

***