Ben Todică - MISIUNE REGALĂ – ÎNSPRE LUMINĂ Episodul 6

 

MISIUNE REGALĂ – ÎNSPRE LUMINĂ

Episodul 6

Scenariu SF de Ben Todică

Prințul Harry, Ducele de Sussex, îmi oferă un ceai și mă invită să iau loc. Atmosfera este destinsă, dar observ în privirea lui o curiozitate aparte. Dorește să afle povestea inițierii mele în arta călătoriei multiexistențiale.

Înțeleg că timpul petrecut împreună nu este doar o simplă conversație. Poate că, ascultându-mă, se simte mai aproape de mama sa, Diana, Prințesa de Wales. O mamă pe care o poartă în suflet și a cărei prezență continuă să-i însoțească viața.

- Alteță, sunt onorat să vă pot împărtăși această poveste!

Îmi iau câteva clipe, apoi încep:

- Cunoașteți jocul cu ochelarii tridimensionali, aceia care vă introduc într-o altă lume, cu încăperi, castele, văi și munți, cu Ilene Cosânzene, Feți-Frumoși și balauri? Imaginați-vă că intrați într-o încăpere cubică, iar acolo începe o aventură într-un univers care se desfășoară în fața dumneavoastră ca un vis devenit realitate.

De ce vă spun toate acestea? Pentru că vreau să vă explic de unde cred eu că vine puterea mea de a călători între lumi, între existențe, în infinitul universului.

Eu am crescut, ca toți copiii, în lumea jocurilor improvizate. Eram săraci și nu aveam prea multe posibilități. De aceea, învățasem să ne construim singuri jucăriile din ceea ce găseam la îndemână: autobuze și camioane din bucăți de lemn, bolovani ciopliți, cutii și resturi de ambalaje recuperate din lăzile de gunoi.

Ne imaginam propriile lumi, reconstruite după chipul și asemănarea celor în care trăiau părinții noștri.

Eu mă jucam printre grămezile de steril rezultate din exploatarea minelor de uraniu din Ciudanovița. Acestea fuseseră basculate pentru nivelarea terenului din jurul blocurilor construite în vale de militari și deținuți.

Acolo, pe munții aceia artificiali, începea universul meu.

Dar nu mă jucam singur. Cel puțin, nu în felul în care înțelegem astăzi singurătatea. Dialogam cu personaje imaginare, le construiam destine, le puneam întrebări și primeam răspunsuri.

Sincer să fiu, privind acum în urmă, la maturitate, mă întreb dacă nu cumva mă jucam chiar cu Dumnezeu.

Dacă suntem creați după chipul și asemănarea Lui, iar El este prezent în toate, atunci poate că jocul copilului este una dintre primele manifestări ale puterii creatoare primite în dar. Copilul nu reproduce doar lumea. El o reinventează.

Trăiam, existam, dumnezeiam, într-un cocktail de gravitație, radiație și atmosferă audio-vizuală.

Sub influența acestor forțe și a propriei mele imaginații, am început să dezvolt ceea ce astăzi aș numi senzori participativi. Capacitatea de a-mi extinde percepția dincolo de limitele obișnuite ale simțurilor, de a-mi imagina alte lungimi de undă și alte spectre audio-vizuale, de a pătrunde în microcosmos și macrocosmos.

În universul poveștii mele, acestea au devenit porți către lumi paralele, cu care puteam comunica și în care puteam participa.

Am descoperit, mai târziu, că asemenea concepții despre timp, memorie și existență se regăsesc, în forme diferite, și în alte culturi.

În unele tradiții aborigene australiene, timpul ancestral nu este privit ca un trecut dispărut, ci ca o prezență vie, legată de oameni, pământ și generațiile care se succed. Strămoșii nu sunt doar amintiri, ci fac parte dintr-o ordine spirituală a existenței.

În anumite tradiții budiste și asiatice, există, de asemenea, ritualuri prin care strămoșii sunt omagiați și simbolic invitați să participe la mesele familiei.

Aceste credințe mă fac să mă întreb dacă nu cumva omenirea a moștenit cândva o meserie a percepției, o artă a comunicării cu alte dimensiuni ale existenței, pe care civilizația modernă a împins-o în uitare.

Poate că unele dintre aceste cunoștințe s-au pierdut, altele au fost interzise, iar altele au fost condamnate de autoritățile religioase și politice ale vremurilor. Istoria ne amintește de procesele vrăjitoarelor, de arderea celor considerați eretici și de persecuția oamenilor care îndrăzneau să gândească diferit.

Există secrete ale percepției care ne pot schimba înțelegerea realității.

Realitatea pe care o cunoaștem este, poate, asemenea unei perechi de ochelari prin care ni se permite să vedem numai o anumită parte a creației. Ochii noștri receptează o porțiune foarte îngustă a spectrului electromagnetic, iar urechile noastre percep doar o gamă limitată de frecvențe sonore.

Omul a construit instrumente care extind aceste limite: aparate cu infraroșu, raze X, microscoape, telescoape, detectoare de radiații și receptoare capabile să capteze semnale pe care simțurile noastre nu le pot percepe direct.

Așadar, ceea ce nu vedem nu înseamnă neapărat că nu există.

Eu am ajuns să cred că lumile universului coexistă simultan, iar ceea ce numim timp este doar una dintre modalitățile prin care conștiința noastră le parcurge.

În povestea mea, regina Nefertiti mi-a deschis accesul către această realitate multiexistențială. Prin comunicarea cu ea am dobândit posibilitatea de a călători între lumi, de a trece dintr-una în alta, asemenea unui om care scanează programele unui aparat de radio sau televizor.

Uneori, pot chiar să le percep simultan. Dar atunci apare o problemă: dacă toate programele se suprapun, nu mai deslușești nimic. Ai nevoie de acordaj, de o frecvență precisă, de un reper.

Iar reperul meu este Nefertiti.

Dezvoltarea acestor senzori imaginari sau, poate, a acestor capacități ascunse ale conștiinței, nu s-a produs peste noapte. A fost un proces de o viață.

De la cinci ani eram fascinat de radio și electronică. Am crescut printre vecini electroniști, am construit radiouri cu galenă, am încercat să prind posturi îndepărtate în căști și am reparat aparate pentru oamenii din jurul meu.

Apoi au venit desenul, fotografia și filmul. Prin ele am început să înțeleg lumina, umbrele, mișcarea și felul în care o imagine poate păstra o clipă din realitate, chiar și după ce clipa a dispărut.

Radioul mi-a dezvoltat auzul pentru ceea ce nu se vedea. Fotografia și filmul mi-au dezvoltat privirea pentru ceea ce timpul încearcă să ascundă.

Iar coborârea mea la cinci sute de metri sub pământ, în galeriile minei de uraniu din Ciudanovița, a fost momentul în care toate aceste experiențe s-au întâlnit. Acolo am intrat în contact cu Nefertiti și de acolo a început, pentru mine, adevărata călătorie prin lumi.

Este interesant, Alteță, că și atunci când am fugit din România, în 1979, am călătorit, într-un fel, tot prin lumi. Am trecut dintr-un sistem în altul, dintr-o cultură în alta, dintr-o existență cunoscută într-una necunoscută.

Acum, privind în urmă, găsesc o paralelă între cele două călătorii și misiunea pe care o am în față.

Fac o pauză. Prințul Harry mă ascultă atent. Apoi:

- Aproape că vă invidiez, pentru că dumneavoastră o puteți vedea pe mama în persoană și puteți vorbi cu ea. Eu o întâlnesc doar în vis și în poveștile pe care le păstrăm în familie.

- Aș vrea să vă pot spune că drumul meu este unul ușor, dar nu este. De data aceasta nu mai călătoresc numai pentru mine. Am de dus un mesaj, iar cel mai greu lucru nu va fi să ajung la destinație, ci să găsesc cuvintele potrivite pentru ceea ce urmează să transmit.

Îmi doresc să-i duc mamei dumneavoastră și o veste bună: cei doi fii ai săi au crescut, și-au găsit propriile drumuri, iar familia ei continuă prin nepoți. Există o continuitate a vieții pe care nici moartea nu o poate șterge din memoria celor rămași.

- Vă doresc drum bun! Sau, mai bine spus, cum își urează minerii înainte de a coborî în adâncuri: NOROC BUN!

- Și vești bune de la mamă, pentru dumneavoastră, dar și pentru viitorul civilizației omului pe Pământ!

Ne strângem mâinile.

Dar, odată cu strângerea de mână, simt și o strângere în suflet. Emoția despărțirii se amestecă cu greutatea misiunii.

Până acum, călătoriile mele fuseseră instinctuale. Mă lăsam purtat de curiozitate, de întâmplare, de chemarea necunoscutului. Acum însă lucrurile se schimbaseră.

Nu mai era doar o aventură personală.

Devenise o misiune de stat.

Urma să mă întâlnesc cu Prințesa Diana.

Numai gândul la această întâlnire mă tulbură. Am admirat-o foarte mult. Dispariția ei tragică a îndurerat o lume întreagă, iar imaginea ei a rămas vie în conștiința oamenilor.

Cum voi putea să mă apropii de ea? Cum voi putea să-i vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat după plecarea ei? Și, mai ales, cum îi voi putea dezvălui viitorul fără să-i tulbur sufletul?

Va trebui să-i spun adevărul? Tot adevărul? Sau există adevăruri care trebuie rostite cu aceeași grijă cu care atingi o rană?

Nu sunt pregătit pentru un asemenea moment. Nici experiența mea în călătoriile multiexistențiale nu mă poate scuti de emoția unei asemenea întâlniri.

Și totuși, trebuie să merg înainte.

Of! Ce onoare și ce responsabilitate apasă simultan pe umerii mei!

Privesc în direcția în care urmează să pornesc. Pentru prima dată, nu mă mai întreb ce lume voi descoperi, ci ce voi putea schimba prin simplul fapt că voi duce un mesaj dintr-o existență în alta.

În adâncuri, timpul are doar două ore de lumină.

Dar poate că, dincolo de timp, există o lumină care nu apune niciodată.

VA URMA…