Vin
dintr-o țară mică, dar cu inimă mare
„Dragoste, credință, curaj — cu
acestea trei putem cuceri lumea.”
Regina
Maria a României
Toamna anului 1926.
Un tren elegant, cu vagoane curate,
ferestre lucitoare și perdele groase. Vine din Statele Unite, lăsând în urmă
orașele aglomerate și zgomotoase, îndreptându-se spre miazănoapte, spre
liniștea sobră a Canadei. Traversarea graniței se face aproape ceremonial, prin
apropierea apelor înspumate ale Cascadei Niagara, unde ceața plutește peste
linia ferată, ca o cortină de teatru.
În vagonul central călătorește una dintre
cele mai cunoscute femei ale epocii: Maria, Regina României. Europa o știa
bine. America deabia o descoperea.
Portretul ei era cunoscut, căci apăruse pe
coperta revistei Time. Fotografia surprindea exact ceea ce toată lumea observa
imediat: ochii săi, precum și o eleganță naturală care părea să nu depindă nici
de haine, nici de bijuterii. Este prima regină apărută pe coperta revistei
Time.
„Vin în America pentru că vreau să vă văd,
pentru că simt în inima mea că suntem legați de o prietenie puternică, pe care
voiam să o facem și mai profundă.”, declara ea. În această vizită ea este
însoțită de către doi dintre copiii ei, de Principele Nicolae și de Principesa
Ileana.
În toamna anului 1926, Maria nu era doar o
regină în vizită. Era o celebritate itinerantă.
La New York, Maria fusese primită într-un
mod pe care nici orașul acela spectaculos nu îl mai văzuse. Cortegiul ei
trecuse printre zgârie-nori —clădiri uriașe ce dominau Manhattanul, pe care Maria
le privea cu uimire. Pe măsură ce automobilul ei înainta printre ele,
ferestrele clădirilor se deschideau. Apoi a început ploaia. Nu era una
obișnuită. Fâșii subțiri de hârtie erau aruncate de la toate etajele. Ele
cădeau lent, dansând parcă în aer, transformând strada într-un vârtej alb după cum
le ducea vântul…
Maria avea să scrie mai târziu în jurnalul
ei: „Primirea de la New York a fost copleșitoare. Nu mi-am imaginat că atâția
oameni pot umple străzile unui oraș.”
O scenă aproape ireală. Un oraș modern
american, ce s-a oprit parcă pentru a aclama o regină venită dintr-o țară pe
care unii abia o puteau plasa pe hartă.
După aplauze și confetti, drumul avea să
continue spre nord. Prima mare oprire: Toronto. În stația de tren Union
Station, lumea așteaptă. Peronul este plin.
Bărbați înalți, cu joben și pardesie de
stofă neagră, baston și monoclu. Pantofi lustruiți, guler rigid. Dame în
mantouri largi, peste rochii drepte cu talie joasă, moda ce cucerise lumea după
război. Pălării mici, de sub care se ivesc ochi iscoditori. Și flori, multe
flori.
Mulțimea are acea emoție specială ce vine
din anticipația apariției unei vedete. Când trenul intră în gară, roțile
metalice scot un sunet lung, ascuțit. Oamenii se împing ușor înainte,
ținându-și răsuflarea. Pentru o clipă se face liniște. Ușa vagonului se
deschide. Apare Maria. Poartă un mantou amplu de blană. Sub el se ghicește
linia simplă a unei rochii de culoare închisă. Ridică ușor mâna într-un salut.
Mulțimea izbucnește în aplauze. În acea zi, orașul devine o scenă.
Automobilul deschis al reginei traversează
străzile decorate cu steaguri. Lumea salută, se urcă pe borduri, pe trepte, pe
garduri.
După-amiaza, Maria se află la
Universitatea din Toronto. În impunătoarea aulă Convocation Hall, studenții
ocupă fiecare loc. Unii stau pe scări. Alții privesc din ușă.
Discursul reginei este transmis la radio
—lucru rar în acea epocă. Vocea ei este calmă, ușor melodioasă: „Vin dintr-o
țară mică, dar cu inimă mare” spune ea, „o țară care a trecut prin multe încercări.”
Pentru mulți dintre cei prezenți, este
prima dată când aud vorbind despre această țară îndepărtată, altfel decât la
știri, despre război. În același turneu, Maria avea să declare: „Am venit să
pun România pe hartă. […] vă rog să nu detașați imaginea mea de România. Sunt
aici pentru ami sprijini țara. Ea este viața mea…”
Seara, luminile se aprind la Government
House, reședința oficială a locotenent-guvernatorului.
Dineul este elegant, dar protocolul nu
poate ascunde entuziasmul general.
În noapte, locomotiva pornește din nou, de
această dată spre Montréal. Orașul are o atmosferă diferită. Francofonă. Și
aici mulțimea așteaptă.
La McGill University, studenții o
întâmpină cu entuziasm. Unii au adus steaguri. Alții flori.
În jurnal, Maria scrie: „Tinerii de aici
au o energie care te molipsește.”
Seara, ea merge la operă. Sala este
arhiplină. Jurnaliștii notează a doua zi că publicul a fost mai numeros decât
la orice reprezentație din acel sezon. În loja centrală, Maria ascultă muzică, sprijinită
ușor de balustradă. Pentru câteva ore, devine parte din viața culturală a
orașului.
Dar trenul pleacă din nou. De această
dată, spre capitala Canadiană, Ottawa.
Aici atmosfera este oficială. Protocolară.
Miniștri, diplomați, recepții, discursuri.
Dar pentru Maria, Canada are și o
dimensiune personală. Ea se oprește în fața statuii bunicii sale, Regina
Victoria.
Pentru mulțime, scena este emoționantă.
Pentru Maria, momentul este personal. Ea scrie mai târziu: „A fost straniu și
emoționant să privesc chipul bunicii mele într-o țară atât de departe de Europa.”
Istoria familiei și a imperiului se
suprapun, iar două epoci par să se întâlnească: imperiul vechi și lumea nouă.
Legăturile de suflet nu se opresc însă
aici. În timpul Primului Razboi Mondial, canadianul Joseph (Joe) Boyle îi
devenise prieten apropiat Mariei. În anii războiului îi fusese sfetnic și
sprijin loial.
Un om energic, extrem de devotat, sau în
cuvintele Mariei: “the only man who can accomplish the impossible”, sau “a man
of action when others hesitate”. Joe, marele ei prieten, murise în Anglia.
Fratele lui, David, o întâlnește pe Regină în acest tur.
În jurnal, Maria scrie: „Canada m-a primit
cu o căldură care m-a emoționat profund.”
„America este zgomotoasă și fascinantă.
Canada este mai liniștită, dar are o noblețe calmă care îți intră în inimă.”
Când ea revine din nou în Statele Unite,
la Chicago, organizatorii nu se așteptau la ceva neobișnuit. Totuși, când
trenul regal s-a apropiat de gară, poliția a realizat că mulțimea era mult mai
numeroasă decât prevăzuse. Mii de oameni ocupau peronul. Alții împânzeau
străzile din jur.
Estimarea finală: zeci de mii de persoane
veniseră doar pentru a vedea trenul reginei.
Când Maria a coborât pentru câteva minute,
aplauzele au izbucnit ca la un spectacol. Presa locală avea să scrie a doua zi
că primirea semăna mai mult cu aceea a unei vedete decât cu cea a unui monarh
european.
Maria nota în jurnal: „Uneori mă întreb
dacă oamenii vin pentru mine sau pentru povestea pe care o reprezint.”
La Hollywood, lumea filmului este cucerită
de apariția unei regine reale.
Actorii vin să o vadă cu aceeași adulație
cu care publicul îi admiră pe ei. Un jurnalist scria atunci: „Hollywood produce
regine pe ecran, dar astăzi are în față una adevărată.” Pentru câteva ore,
frontiera dintre cinema și monarhie dispare.
Imaginea acelor zile de toamnă rămâne una:
Un tren. O regină. Și orașe întregi ce o așteaptă în gări.
Într-o epocă în care cinematograful abia
descoperea puterea magică a celebrității asupra mulțimilor, Regina Maria era
deja una dintre figurile cele mai fascinante ale lumii moderne.
Mă întreb dacă această imensă popularitate
a fost câștigată mai întâi prin farmecul ei personal sau prin devotamentul
dovedit la căpătâiul soldaților răniți, pe care i-a îngrijit ca infirmieră în timpul
Marelui Război — un război pe care nu l-a ales, dar în care s-a implicat cu
viziune și diplomație. Oare cum a reușit ea, Marie of Edinburgh, crescută și
educată în alte lumi, să se identifice atât de profund cu țara sa — o țară nouă
pentru ea — până la contopirea deplină a visurilor sale cu acțiunile
întreprinse? S-ar putea ca ea să fi fost inspirată de credința că viața e prea
scurtă pentru a fi trăită oricum?
În orice caz, privind în urmă la un secol
distanță, Regina Maria rămâne o figură legendară — o prezență ce pare și azi
mai mare decât viața însăși.
Milena Munteanu
Scriitoare, Jurnalista, Membra UZPR
Toronto, Canada
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu