Șahul
mondial și evreii geniali
27
iulie 2025| Doctrină naţionalistă, Holocaust
Șahul
mondial și evreii geniali
27
mai 2012
Șahul, joc al inteligenței?
Tînărul din Israel care m-a somat cu luni în urmă să
comentez lista evreilor nobeleați mi-a mai trimis o listă! Îmi pare rău că nu o
pot adăuga la Lista Națională… Nu este o listă cu premiile Oscar, cum mă
așteptam, ci lista cu cei mai inteligenți oameni de pe planetă, iar printre ei,
din nou, niciun român!… Ci, din nou, puzderie de evrei, populație net
majoritară pe lista campionilor mondiali la șah! Căci despre ei este vorba!
Șahul fiind, așa cum știe toată lumea și așa cum apăsat îmi amintește și junele
meu corespondent, jocul inteligenței, al oamenilor bine mobilați sub freză!
Propriu zis, niște super-(oa)meni!
Evident, campionatul mondial de șah este un criteriu
de maximă obiectivitate, nu se poate câștiga din întâmplare sau pe nedrept mult
râvnitul titlu! Nu poți să ajungi campion mondial la șah așa cum a ajuns
Canetti sau Wiesel la premiul Nobel! În șah nu există impostură! Exclus!…
Titlul de campion mondial la șah e lucru serios, nu se compară cu premiul
Nobel…
Recunosc, m-a cam pus în încurcătură junele haluțim cu
lista sa!… Ce să-i răspund?!… Căci, după regula jocului în care am intrat,
trebuie cu orice chip să-l contrazic! Chiar cu riscul de a forța
raționamentele! Dar nu și faptele! Iar primul fapt este evident: majoritatea
campionilor mondiali la șah sunt evrei! Sau măcar au fost!, dacă mă gândesc la
cel mai mare dintre ei, Bobby Fischer, care, e drept, și-a negat și repudiat
evreitatea, iar evreii înșiși l-au renegat și ei, l-au alungat din …chibuț!
Scor 1-1… Oricum, evreii tot mulți rămân, majoritari pe lista campionilor
mondiali la șah! Chiar și fără Bobby răzvrătitul!
Păcat că nu mai trăiește Adrian Păunescu. Dar mai
trăiește Nicolae Arsene, mâna dreaptă a lui Păunescu înainte de 1990! La
„Flacăra” de odinioară. Mi-a publicat pe atunci Păunescu multe articole pe care
alte reviste nici nu visau să le pună în pagină. Era un fel de pariu, între
mine și Păunescu, dacă-mi va publica sau nu toate textele, înfrângând
exigențele inepte ale cenzurii!
Eh, unul din puținele texte pe care totuși nu mi le-a
publicat, deși a vrut, dar nu l-a putut publica, a fost un text despre elevii
șahiști din Constanța, care câștigaseră campionatul școlar județean… A vrut să
mi-l publice, era încântat de text, l-a băgat în sumar, dar textul a fost scos
din revistă la Secția de propagandă a CC al PCR. La cenzură, adică. De ce
oare?… Vă mai amintiți, domnule Nicolae Arsene?
Articolul meu pleca de la povestea care făcea furori
în Constanța și mai ales în mahalaua noastră despre echipa câștigătoare. Elevii
din acea echipă fuseseră antrenați de neuitatul nostru vecin, coleg și prieten
Gigel Tesici și de Vasile Gârbă, în(că în) viață, doi minunați profesori de
educație fizică! Șahul fiind un sport, s-au gândit cei doi profesori de sport
să facă o echipă nu numai de tumbe, ci și una de șah. Cu droaia de copii de pe
capul lor, orice idee merita încercată, doar-doar i-o mai potoli pe
împielițații de elevi! Ideea a fost a lui Gigel Tesici… Idee genială, cum s-a
dovedit. El însuși, Gigel Tesici, domnul Chioru, a fost una dintre marile
figuri ale LMB-ului, deci și ale Constanței.
Pasiunea pentru șah s-a răspândit printre copiii din
școala respectivă mai ceva ca rubeola. Era bătaie printre elevi să prindă rând
la tabla cu pătrățele alb-negre. A trebuit direcțiunea școlii să mai cumpere
câteva zeci de table de șah… La un moment dat, toată școala, cu cămin cu tot,
s-a cumințit ca prin farmec. Toți copiii erau concentrați în jurul câmpului cu
64 de pătrățele! Au uitat de miuța din curtea școlii, au uitat de gardul școlii
să-l mai sară…
Roadele nu au întârziat să se vadă: dintre copii,
câțiva s-au impus cu autoritate. A urmat confruntarea dintre aceștia și
profesorii de matematică din cancelarie, vestiți și prin tradiție mari
șahiști!… I-au spulberat corigenții clasei pe domnii profesori!…
Evidența rezultatelor i-a obligat pe Gigel și Vasile,
Tesici and Gârbă, să înscrie școala, echipa de șah, în campionatul orășenesc
Constanța, apoi în cel județean, câștigate detașat. Ar fi câștigat, probabil,
și titlul național, dacă nu interveneam eu, neinspirat, ca de obicei. Am
intervenit la Păunescu, cu textul amintit! Și am făcut greșeala să pomenesc în
finalul textului că e vorba de o școală mai specială… Specială rău!… O școală
de copii cu retard psiho-mental!… Copii cu probleme de adaptare psiho-socială…
După 1990 aveam să aflăm numele savant al bolii de care sufereau cei mai mulți:
autism…
Gigel Tesici le spunea „glumeți”! La școala de glumeți
din Constanța câțiva elevi s-au dovedit așadar excelenți șahiști. Mai buni
decât toți ceilalți elevi din Constanța, mai buni chiar și decât elevii de la
cel mai bun liceu din Țară, Liceul Mircea cel Bătrân, cu toți olimpicii săi!
Concluzia se impunea de la sine: șahul nu era
inaccesibil, nici chiar la nivelul performanței, unor persoane cu grave
dizabilități psihice, mentale, comportamentale etc. Nu mă încumet să intru în
discuții pentru care nu am …abilități deosebite. Dar mi-aduc aminte de un
argument folosit în textul de odinioară: fusesem în facultate coleg cu
campionul României la șah! Ani de-a rândul, tînărul ploieștean a stat în
fruntea clasamentului național, a avut și o frumoasă prestație internațională,
obținând niște calificative dintre cele mai selecte. Campion în toată legea!…
Am fost toți foarte mândri că marele campion – ajunsese campion național
absolut încă din anii liceului, când a terminat liceul și a dat la facultate a
ales filologia noastră amărîtă!…
Mult m-am mai mirat însă când mai târziu am aflat de
la colegii săi de an și de grupă că marele campion pe cât de strălucitor era în
fața tablei de șah, pe atât de modest era în fața unor texte. Nu le scria și
nici nu le analiza, literar sau gramatical, la același nivel de excelență!… Nu
a ajuns nici mare scriitor, nici grămătic de forță, a fost, ca student filolog,
departe de fruntea clasamentului final, alcătuit la sfârșitul celor cinci ani
de studii universitare… Mare campion la șah, dar nu și la litere, la
împerecheat și desperecheat de cuvinte…
Nu mai țin minte ce concluzie am pus textului meu de
altădată!… Dacă aș face azi acest lucru, aș apela la ideea de creativitate. Se
pare că există și o inteligență lipsită de creativitate, e posibilă, și se
manifestă în largul ei, adică în compensație, pe tabla de șah!… Este probabil
motivul pentru care, elev fiind și încercând să mă adâncesc în tainele șahului,
apelând la cele mai bune manuale, la un moment dat am renunțat. Am făcut-o
instinctiv! Simțeam că-mi forțez creierașii să macine în gol…
Oricum, accentul textului depus odinioară la „Flacăra”
cădea pe paradoxul pus în evidență de Gigel Tesici: elevii cu diagnosticul atât
de sever – arierați mintal, cu mari dificultăți în înțelegerea lumii și a
propriei persoane, dovediseră aptitudini aparte pentru șah!… Așa zisul sport al
minții, al inteligenței!… Și lăsam pe alții, pe cititori, să tragă vreo
concluzie!…
Concluzia celor de la cenzură a fost să nu cumva să se
publice buclucașul text că iese …bucluc mare! De ce? Pentru că la Comitetul
Central, deci și la cenzură, se știa bine că Nicolae Ceaușescu este un pasionat
jucător de șah!… Articolul meu devenea o aluzie la marele șef!… Logică de
…glumeți!
Evident, îmi vine cheful să raportez această
întâmplare la lista cu campionii mondiali la șah! Și mă mir din capul locului
cum de niciunul dintre campionii mondiali la șah nu au luat și premiul Nobel în
profesia lor?! Nici măcar evreii campioni mondiali la șah…
Deci, iubite domn haluțim, prezența masivă a evreilor
pe lista marilor șahiști nu dovedește că evreii, de felul lor, ar fi poporul
cel mai inteligent din lume, așa cum, bănuiesc, te-ai considerat îndreptățit să
crezi! Povestea de mai sus bănuiesc că te va pune pe gânduri!… Ca și pe mine!
Gândul pe care ți-l recomand este că ar exista totuși
o formă specifică de inteligență pe care o pune în valoare șahul și că în acel
gen de inteligență, deviant de la starea de normalitate!, trebuie văzut dacă nu
cumva excelează evreii!… Mulți evrei! Firește, nu toți! Ci cei mai
reprezentativi, probabil!
Repet: „trebuie văzut dacă nu cumva evreii excelează
în acel gen de inteligență deviant de la starea de normalitate…”
Așadar, dacă cei mai buni jucători de șah sunt evreii,
cum susții dumneata, asta trebuie să însemne ceva! Nu neapărat că ar fi evreii
cei mai inteligenți, ci altceva! Ce?
La ce fel de șah sunt evreii campioni planetari?
…A fi bun la șah înseamnă să anticipezi jocul
adversarului cu 2-3 mutări sau chiar și mai multe!… Iar tu să-ți faci un plan
cu zece-douăsprezece mutări mai înainte!… La așa ceva, în viața reală, evreii
se pare că sunt într-adevăr mari meșteri!… Multora, numai la așa ceva le stă
mintea! Nu de alta, dar nu le-a fost greu să observe că majoritatea oamenilor,
chiar dacă le place șahul, nu transformă viața în șah și trăiesc la întâmplare,
de azi pe mâine! Trăiesc la noroc, la nimereală, la plezneală… Le vii ușor de
hac dacă ești în stare să gândești la rece cu câteva mișcări mai înainte! Iar
în final îți iese și planul de a deveni stăpâni ai lumii! Plan gândit cu atâtea
mii de mutări și de ani mai înainte ca acest plan să se realizeze! Căci s-a
realizat, zic unii. Evreii stăpânesc lumea! Sau sunt foarte aproape! Pare
indiscutabil! Numai că lumea asta, pe care evreii s-au înstăpânit, pe care
evreii o conduc, te întrebi: arată bine? Avem motive să fim mulțumiți de
stăpânii noștri? Și, mai ales, când ne întrebăm cum au ajuns stăpânii să ne fie
stăpâni, care este răspunsul? Este un răspuns care le face onoare evreilor?
Subiectul este prea vast ca să fie abordat în
două-trei pagini! Ci doar încercăm să-l deschidem, sine ira et studio, așa cum
stă bine unor oameni normali! Luăm de bun că secolul al XX-lea este „secolul
evreiesc”, cum nu se sfiește s-o spună un evreu chiar din titlul unei
interesante cărți, excelent documentată. (Vezi Yurii Slezkine, Le Siècle Juif)
Pe scurt și în clar spus, în secolul al 20-lea evreii au dobândit o supremație
mondială evidentă. Au făcut revoluții și războaie, inclusiv de-alea mondiale, când
au vrut ei! Și au dictat și pacea…
Și chiar dacă n-o fi chiar așa, este mult adevăr în
această teză/ipoteză… S-o comentăm puțin, dintr-o perspectivă inedită, sugerată
mie de junele haluțim:
Cândva, în tradiția tuturor popoarelor, ajungeau în
fruntea comunităților cei care se ilustrau prin fapte de arme, prin vitejie,
prin acte de eroism care au salvat neamul, comunitatea! Regele David așa
ajunge, din cioban rege!… Îl înfruntă și îl învinge pe Goliath, prigonitorul
neamului evreiesc!…
Tradiția eroică a lui David și a macabeilor nu s-a
putut păstra printre evrei după ce aceștia s-au risipit prin lume, trăind
pretutindeni ca minoritari. Fără stat, fără armată, fără eroi! Vreme de 2000 de
ani aproape, din secolul I până în 1948, n-a existat o confruntare militară, un
război în care evreii să se prezinte ca beligeranți propriu zis. Astfel că
evreii, vrând-nevrând, au ajuns să genereze alt tip de eroi, de conducători…
Printre conducătorii lumii de azi este mereu pomenit
numele Rothschild, evreu. Care la prima și la a șaptea vedere nu are nimic
comun cu faptele de arme, de vitejie!… La o privire mai atentă constatăm însă
că acest nume are mare legătură cu faptele de vitejie, cu actele de bravură
militară, numai că e vorba de faptele altora, nu ale numitului Rothschild, nu
ale evreilor… Ce a făcut acest Rothschild? Acest veritabil Gengis Han al
evreilor?
Atunci când în 18 iunie 1815 s-a ținut marea finală de
la Waterloo între Anglia și Franța, între Europa veche și Europa nouă, iar
toată suflarea lumii tremura, unii de dragul lui Napoleon, alții strângând
pumnii pentru Wellington, s-a găsit un ins anormal, fără reacții antropoide,
veritabil autist, care a simțit că-i este indiferent rezultatul meciului.
Probabil că s-a și mirat: ce atâtea emoții? La ce bun atâta înfrigurare cu care
toți așteaptă finalul teribilei încleștări de forțe?! Individul era incapabil
să se conecteze emoțional la contextul social în care trăia! Probabil că emoții
nu avea de niciun fel! Va fi fost un handicapat!… Un soi de „glumeț” de-al lui
Gigel Tesici. Lui Rothschild nu i-a stat gândul la luptă, la beligeranți, să-i
ajute pe unii în dauna celorlalți, ci mintea i-a mers la beneficiile pe care
această luptă, la care nu participa, putea să i le aducă totuși, indiferent de
rezultat.
…Cu câțiva ani în urmă, când Italia a jucat ultima ei
finală de campionat mondial la fotbal, un polițist debutant și-a dat seama că
acele două ore cât va dura meciul vor fi ocazia, oportunitatea cea mai
potrivită pentru spărgătorii de case, pentru hoți, să-și facă meseria și
plinul. A încercat acel polițist să-și alerteze superiorii, a insistat și a
ieșit la raport. Răspunsul polițistului șef, învechit și hârșit în lupta cu
mafioții: hoții sunt și ei oameni! N-or să plece la furat în loc să stea în
fața televizoarelor!… Ar fi niște anormali!
Au fost, cele două ore cât a durat finala, singurul
interval de două ore în care hoții din Italia nu au dat nicio spargere.
(Printre hoți îi număr și pe țiganii veniți din România și alte țări din Estul
Europei înfometat. S-au dovedit și ei, la o adică, oameni. Oameni normali!…)
Totul în viață, ca handicapat, este să știi să tragi
toate avantajele de pe urma handicapului cu care te-a însemnat Dumnezeu! Căci
există un revers pentru fiecare handicap posibil, conform principiului
universal „în tot răul este și un bine!”
Rothschild al nostru pare să fi fost un handicapat.
Nu-l durea nicăieri la ideea că pierde Napoleon sau Wellington, Franța sau
Anglia, măcar că Anglia era patria sa, chipurile. Cu o judecată rece, de
…șahist și apatrid, fără nicio implicare emoțională, a gândit că întâmplarea
aceasta, care angajează sufletește atâta lume, atâta „prostime”, poate fi
„interpretată și analizată”, speculată, într-un mod care nu trece prin cap
nimănui, numai lui, insului cu capul roș! Anume că există, că poate exista ceva
mai important decât rezultatul marii confruntări, și că acel ceva sunt
consecințele rezultatului și mai ales posibilitatea de a avea controlul asupra
consecințelor! Iar aceste consecințe, din punctul de vedere al bancherului
Rothschild, era falimentul unor firme pe care le dezavantaja o înfrângere a
Corsicanului și prosperitatea altor firme care erau avantajate de o victorie a
Albionului! Și invers!
Urma, după aflarea rezultatului de la Waterloo, să se
producă un cutremur de toată frumusețea la Bursa londoneză, ceea ce toată lumea
știa, iar asta mărea la maxim tensiunea așteptării.
Povestea e cunoscută, dar nu este corect comentată:
acel Rothschild, demn urmaș al lui Shylock, a organizat un serviciu de curierat
rapid, pe ruta Waterloo-Londra, prin care a aflat înaintea tuturor rezultatul
meciului! Dar nu a ieșit în balconul casei sale, cum ar fi făcut orice om
normal, ca să-și anunțe vecinii și toată Londra de magnifica victorie a
Albionului, ci a dat drumul prin oraș unei haite de răspândaci, unor indivizi
pregătiți din timp, care, ca niște șobolani ai dezastrului, au răspândit în tot
orașul vestea mincinoasă a înfrângerii! Vestea că Franța, pe mâna Corsicanului,
câștigase încă o dată. Îl bătuse măr pe lordul Wellington…
Ce jale, ce disperare trebuie să fi cuprins Londra!… O
parte dintre londonezi, colegi de breaslă ai Omului Roș, s-au repezit să scape
de afacerile care, în urma înfrângerii, își pierdeau aproape total valoarea!
Acțiunile acestor firme trebuiau vândute repede-repede, la orice preț, oricât
de mic!… Exact asta așteptase marele șahist! Aștepta la cotitură! Calculase
bine!… Cu interpușii săi a cumpărat ieftin acțiunile acestor firme, iar
acțiunile afacerilor sale pe care victoria Franței le favoriza le-a vândut la
un preț brusc înzecit sau însutit!…
Spre seară, când s-a aflat adevărul, fuseseră băgați
în faliment atât londonezii care vânduseră pe nimic afaceri care acum deveneau
extrem de profitabile, cât și cei care cumpăraseră scump, de la Rothschild,
acțiuni care nu mai făceau nici o para chioară în urma victoriei lui
Wellington!… Practic, mii de familii londoneze, în loc să se poată bucura de
victoria Angliei, au consemnat în saga familiei lor ziua de 18 iunie 1815 ca
ziua cea mai nenorocită din viața lor!… S-a priceput sir Rothschildt să le strice
bucuria de a-și vedea Patria biruitoare!
Individul, într-o lume de oameni normali, ar fi
meritat să fie linșat de populație, inclusiv de cei păgubiți! Linșat și
batjocorit în primul rând de omul de pe stradă, fără acțiuni la bursă, care
preț de câteva ceasuri a trecut prin pojarul și deznădejdea umilitoarei
înfrângeri, prin suferințele sufletești consecutive înfrângerii… Trebuia acel
bancher diabolic să fie călcat în picioare de cei cărora cinica sa stragermă
le-a stricat bucuria victoriei!
Dar nu a primit sancțiunea cuvenită. Nu știu cum de a
scăpat de eșafod! Se zice că a știut cu cine să împartă câștigul ca să nu aibă
necazuri cu lumea… Cu lumea celor normali la cap și la suflet!… Ce cunosc, fără
să fi cercetat cât de cât subiectul, sunt comentariile pline de admirație,
extaziate, ale multor pământeni, dinaintea inteligenței, inventivității &
genialității marelui bancher… Marelui potlogar!
Se poate numi asta inteligență?… Fie! Fie și
inteligență! Dar mai înainte de orice trebuie calificată și certificată starea
de anormalitate a individului la nivelul umanității sale, la nivelul
apartenenței sale la aceeași specie de ființe cu noi și cu cei pe care i-a
înșelat!! Mizeria din hăul pustiu care-i ținea loc de suflet! Un handicapat! Un
circumcis la inimă, îmi vine să zic!
Un nevolnic, incapabil să simtă ceva pentru Ceilalți!
Se poate numi asta inteligență?… Inventivitate?!…
Accept. Accept că ideea acestei manevre nu putea să vină decât unei persoane
căreia îi merge mintea! Dar mai departe, de la idee la faptă, la orice om om
intervine cenzura morală, intervine fărîma de Dumnezeu pe care o purtăm cu noi
fiecare, în fiecare gest, în fiecare faptă! Intervine harul lăsat Omului de a
se dedubla prin conștiința de sine, devenind cel mai aspru cenzor, cel mai
neîndurat judecător al propriilor fapte. Intervine respectul pentru tine însuți…
Respectul de sine, din care Pitagora făcea semnul îndumnezeirii noastre ca
oameni. E lucru sigur că acel sărman bancher nu avea cu ce să perceapă, nu avea
simț pentru această dimensiune sine qua non a condiției umane…
Cum spuneam, un handicapat… Un infirm sufletește!… Un
ne-tot la suflet! Un purtător de vid!…
Lovit de neputința de a sim-patiza cu semenii tăi! De
a com-pătimi cu ei! Totala indiferență față de suferința altuia, chiar și când
tu însuți i-o provoci, nu poate fi numită inteligență, ci de-cădere din
condiția de om!…
…N-a simțit niciun imbold voinicesc, să coboare în
arenă și să facă ceva în sprijinul team-ului național. Dimpotrivă: s-a
comportat ca un ins fără naționalitate, anormal, lipsit de emoții, lipsit de
sentimentul solidarității umane, comunitare.
Seamănă povestea acestui jaf la bursa londoneză cu o
problemă de șah. Ce mutări se pot face pentru a falimenta un număr cât mai mare
de firme concurente? În ce fel te poate servi clipa de emoție generală,
planetară?… Ce ai avea de câștigat de la viață dacă reușești s-o trăiești fără
emoții, fără angajamente, fără sim-patii și fără com-pătimire pentru Celălalt?
„L’Autre c’est l’Enfer!”, avea să spună un urmaș demn
al acestui Rothschild… Halal filosofie, să vezi în Celălalt, în Aproapele tău,
tot ce poate fi mai rău… (De la Jean Paul Sartre cetire…)
Tot ca o problemă sau partidă de șah poate fi privită
și înființarea statului Israel. Un fel de pariu cu imposibilul! Cel care l-a
scornit era atât de normal la cap că a sfârșit sinucigându-se, turtindu-și
singur fesul de mare erou, de mare vizionar… Cine a mai văzut profet
sinucigaș?!
Toată istoria secolului al 20-lea, și ceva din
precedentul, devine coerentă în bezmeticeala ei dacă introduci în ecuație
strădania „unora” de a înființa și de a pregăti înființarea statului Israel!
Pricepi de îndată ambele războaie mondiale, revoluția bolsevică, Holocaustul,
instaurarea comunismului în țările cu mari efective de evrei, căderea
comunismului… Toate au legătură cu Israelul, cu visul evreilor de a avea o
patrie… Al unor evrei! Căci, după 65 de ani de la proclamarea Israelului – act
care a născut un alt șir nesfârșit de suferințe, care este situația? Cât de
reușit este proiectul care s-a plătit cu prețul a zeci de milioane de victime?
Îl citez pe un prieten evreu din Israel, fost colonel
combatant în războaiele de apărare a Eretz Israelului: „Domnule Coja, am doi
nepoți, și nu văd pentru ei niciun viitor în Israel!”
Nu mai este pentru nimeni un secret că evreii
(i)responsabili de soarta evreilor din Israel iau în calcul abandonarea
Israelului, în două variante: (a) Israelul să revină la granițele din 1948, iar
evreii veniți din Europa să se întoarcă de unde au plecat, sau (b) Israelul să
înceteze a mai exista, iar evreii să se împrăștie prin lume, în primul rând
prin țările de unde au plecat părinții lor…
Întrebare capitală: pentru acest eșec cine poartă
răspunderea? Consecințele catastrofice ale acestui eșec de ce trebuie să se
întoarcă asupra celor deja afectați de modul în care s-a defășurat proiectul
sionist, dovedit azi falimentar?!
Nota bene: Ca român, dacă nu ca om, în general, m-aș
bucura să se înșele evreii care comentează cu îngrijorare pe marginea iminentei
disoluții statale a Israelului. (Vezi și Philip Roth, mare scriitor evreu, în
cărțile sale, bunăoară…) Îi doresc Israelului viață lungă, să fie cămin al cât
mai multor evrei… Al tuturor evreilor! Adică ce-i doresc României, ca țară a
românilor, doresc și Israelului, ca țară a evreilor!
Personal, ca român, ca mădular al unui popor a cărui
viață a fost și este în continuare afectată, urîțită și amenințată, pusă în
primejdie, de calculele și mutările marilor „șahiști”, evrei și ne-evrei, ca
ins a cărui familie și persoană proprie au avut de suferit de pe urma acestui
șah planetar, nu pot contempla pasiv eșecul acestor handicapați, care se
dovedesc a fi mari meșteri în a provoca dezordini și dezastre, dar care sunt
complet incapabili să edifice, să conceapă starea de normalitate, de tihnă a vieții,
de rânduială și armonie socială sau internațională…
Mi-e milă de ei. Niște…
Ion Coja
Post scriptum: haluții sau haluțimii au fost tineri
evrei, organizați și instruiți paramilitar în perioada interbelică, pentru
auto-apărarea comunităților de evrei care se simțeau tot mai amenințate de
ceilalți, de goi(mi). Au existat și în România. Existența acestor detașamente
de haluțimi face contrast puternic cu lipsa de reacție a evreilor față de
…holocaust! Tinerii evrei de azi le pun bătrânilor supraviețuitori ai
holocaustului această întrebare: de ce cronica acelor ani cumpliți nu
înregistrează niciun gest de revoltă, în legitimă apărare, a evreilor duși la
gazare ca vițeii la abator?! Din șase milioane de victime ale lagărelor de
exterminare, cum de nu s-a găsit nimeni, niciun evreu, să se opună acestui
masacru?! Aceasta este unicitatea holocaustului? Cum se explică această
pasivitate fără precedent în istorie, de vreme ce au existat aceste detașamente
de haluțimi, constituite și pregătite din timp tocmai pentru a interveni,
pentru a reacționa?!
Din surse sigure, israeliene, știu că la aceste
întrebări nu s-a putut da un răspuns care să nu intre în contradicție cu teza
holocaustului!…
