joi, 23 iulie 2026

cătălin afrăsinei - pour une nouvelle vie

 



pour une nouvelle vie

elisabetei

 

 

~*~

 

dacă am lipsit de ziua națională

te rog să mă ierți

fiind preocupat cu alte trebi

locuind mai mult printre ruine

și printre profeți

voiam să dau chip lumii

o nouă înfățișare

până când ai să vii

se anunțase la nasa că un asteroid

va izbi pământul până în anul 2029

& un uriaș tsunami va inunda

belgia olanda luxemburgul țările de jos

în totalitate vor fi acoperite de ape

în reflux cu furie

de un val ucigaș

te voi inunda cu dragostea mea

acoperă-mă cu dragostea ta

între datorie & respect

e de datoria ta

să mă cauți

dacă vei recunoaște că drumul tău

se întâlnește cu al meu

e de datoria mea

să las să moară lumea

în care nu te-am întâlnit

două sau trei miliarde de pământeni

ne vor urma uitându-se dinspre mănăstirea

sfânta ecaterina din sinai iscălită pe pereti

cu sângele profetului mohamed

pregătiți de o lume nouă o lume mai bună

printre imami și profeți

 

~*~

cătălin afrăsinei









Ion Coja - Șahul mondial și evreii geniali

 



Șahul mondial și evreii geniali

27 iulie 2025| Doctrină naţionalistă, Holocaust

Șahul mondial și evreii geniali
27 mai 2012

 

Șahul, joc al inteligenței?

Tînărul din Israel care m-a somat cu luni în urmă să comentez lista evreilor nobeleați mi-a mai trimis o listă! Îmi pare rău că nu o pot adăuga la Lista Națională… Nu este o listă cu premiile Oscar, cum mă așteptam, ci lista cu cei mai inteligenți oameni de pe planetă, iar printre ei, din nou, niciun român!… Ci, din nou, puzderie de evrei, populație net majoritară pe lista campionilor mondiali la șah! Căci despre ei este vorba! Șahul fiind, așa cum știe toată lumea și așa cum apăsat îmi amintește și junele meu corespondent, jocul inteligenței, al oamenilor bine mobilați sub freză! Propriu zis, niște super-(oa)meni!

Evident, campionatul mondial de șah este un criteriu de maximă obiectivitate, nu se poate câștiga din întâmplare sau pe nedrept mult râvnitul titlu! Nu poți să ajungi campion mondial la șah așa cum a ajuns Canetti sau Wiesel la premiul Nobel! În șah nu există impostură! Exclus!… Titlul de campion mondial la șah e lucru serios, nu se compară cu premiul Nobel…

Recunosc, m-a cam pus în încurcătură junele haluțim cu lista sa!… Ce să-i răspund?!… Căci, după regula jocului în care am intrat, trebuie cu orice chip să-l contrazic! Chiar cu riscul de a forța raționamentele! Dar nu și faptele! Iar primul fapt este evident: majoritatea campionilor mondiali la șah sunt evrei! Sau măcar au fost!, dacă mă gândesc la cel mai mare dintre ei, Bobby Fischer, care, e drept, și-a negat și repudiat evreitatea, iar evreii înșiși l-au renegat și ei, l-au alungat din …chibuț! Scor 1-1… Oricum, evreii tot mulți rămân, majoritari pe lista campionilor mondiali la șah! Chiar și fără Bobby răzvrătitul!

Păcat că nu mai trăiește Adrian Păunescu. Dar mai trăiește Nicolae Arsene, mâna dreaptă a lui Păunescu înainte de 1990! La „Flacăra” de odinioară. Mi-a publicat pe atunci Păunescu multe articole pe care alte reviste nici nu visau să le pună în pagină. Era un fel de pariu, între mine și Păunescu, dacă-mi va publica sau nu toate textele, înfrângând exigențele inepte ale cenzurii!

Eh, unul din puținele texte pe care totuși nu mi le-a publicat, deși a vrut, dar nu l-a putut publica, a fost un text despre elevii șahiști din Constanța, care câștigaseră campionatul școlar județean… A vrut să mi-l publice, era încântat de text, l-a băgat în sumar, dar textul a fost scos din revistă la Secția de propagandă a CC al PCR. La cenzură, adică. De ce oare?… Vă mai amintiți, domnule Nicolae Arsene?

Articolul meu pleca de la povestea care făcea furori în Constanța și mai ales în mahalaua noastră despre echipa câștigătoare. Elevii din acea echipă fuseseră antrenați de neuitatul nostru vecin, coleg și prieten Gigel Tesici și de Vasile Gârbă, în(că în) viață, doi minunați profesori de educație fizică! Șahul fiind un sport, s-au gândit cei doi profesori de sport să facă o echipă nu numai de tumbe, ci și una de șah. Cu droaia de copii de pe capul lor, orice idee merita încercată, doar-doar i-o mai potoli pe împielițații de elevi! Ideea a fost a lui Gigel Tesici… Idee genială, cum s-a dovedit. El însuși, Gigel Tesici, domnul Chioru, a fost una dintre marile figuri ale LMB-ului, deci și ale Constanței.

Pasiunea pentru șah s-a răspândit printre copiii din școala respectivă mai ceva ca rubeola. Era bătaie printre elevi să prindă rând la tabla cu pătrățele alb-negre. A trebuit direcțiunea școlii să mai cumpere câteva zeci de table de șah… La un moment dat, toată școala, cu cămin cu tot, s-a cumințit ca prin farmec. Toți copiii erau concentrați în jurul câmpului cu 64 de pătrățele! Au uitat de miuța din curtea școlii, au uitat de gardul școlii să-l mai sară…

Roadele nu au întârziat să se vadă: dintre copii, câțiva s-au impus cu autoritate. A urmat confruntarea dintre aceștia și profesorii de matematică din cancelarie, vestiți și prin tradiție mari șahiști!… I-au spulberat corigenții clasei pe domnii profesori!…

Evidența rezultatelor i-a obligat pe Gigel și Vasile, Tesici and Gârbă, să înscrie școala, echipa de șah, în campionatul orășenesc Constanța, apoi în cel județean, câștigate detașat. Ar fi câștigat, probabil, și titlul național, dacă nu interveneam eu, neinspirat, ca de obicei. Am intervenit la Păunescu, cu textul amintit! Și am făcut greșeala să pomenesc în finalul textului că e vorba de o școală mai specială… Specială rău!… O școală de copii cu retard psiho-mental!… Copii cu probleme de adaptare psiho-socială… După 1990 aveam să aflăm numele savant al bolii de care sufereau cei mai mulți: autism…

Gigel Tesici le spunea „glumeți”! La școala de glumeți din Constanța câțiva elevi s-au dovedit așadar excelenți șahiști. Mai buni decât toți ceilalți elevi din Constanța, mai buni chiar și decât elevii de la cel mai bun liceu din Țară, Liceul Mircea cel Bătrân, cu toți olimpicii săi!

Concluzia se impunea de la sine: șahul nu era inaccesibil, nici chiar la nivelul performanței, unor persoane cu grave dizabilități psihice, mentale, comportamentale etc. Nu mă încumet să intru în discuții pentru care nu am …abilități deosebite. Dar mi-aduc aminte de un argument folosit în textul de odinioară: fusesem în facultate coleg cu campionul României la șah! Ani de-a rândul, tînărul ploieștean a stat în fruntea clasamentului național, a avut și o frumoasă prestație internațională, obținând niște calificative dintre cele mai selecte. Campion în toată legea!… Am fost toți foarte mândri că marele campion – ajunsese campion național absolut încă din anii liceului, când a terminat liceul și a dat la facultate a ales filologia noastră amărîtă!…

Mult m-am mai mirat însă când mai târziu am aflat de la colegii săi de an și de grupă că marele campion pe cât de strălucitor era în fața tablei de șah, pe atât de modest era în fața unor texte. Nu le scria și nici nu le analiza, literar sau gramatical, la același nivel de excelență!… Nu a ajuns nici mare scriitor, nici grămătic de forță, a fost, ca student filolog, departe de fruntea clasamentului final, alcătuit la sfârșitul celor cinci ani de studii universitare… Mare campion la șah, dar nu și la litere, la împerecheat și desperecheat de cuvinte…

Nu mai țin minte ce concluzie am pus textului meu de altădată!… Dacă aș face azi acest lucru, aș apela la ideea de creativitate. Se pare că există și o inteligență lipsită de creativitate, e posibilă, și se manifestă în largul ei, adică în compensație, pe tabla de șah!… Este probabil motivul pentru care, elev fiind și încercând să mă adâncesc în tainele șahului, apelând la cele mai bune manuale, la un moment dat am renunțat. Am făcut-o instinctiv! Simțeam că-mi forțez creierașii să macine în gol…

Oricum, accentul textului depus odinioară la „Flacăra” cădea pe paradoxul pus în evidență de Gigel Tesici: elevii cu diagnosticul atât de sever – arierați mintal, cu mari dificultăți în înțelegerea lumii și a propriei persoane, dovediseră aptitudini aparte pentru șah!… Așa zisul sport al minții, al inteligenței!… Și lăsam pe alții, pe cititori, să tragă vreo concluzie!…

Concluzia celor de la cenzură a fost să nu cumva să se publice buclucașul text că iese …bucluc mare! De ce? Pentru că la Comitetul Central, deci și la cenzură, se știa bine că Nicolae Ceaușescu este un pasionat jucător de șah!… Articolul meu devenea o aluzie la marele șef!… Logică de …glumeți!

Evident, îmi vine cheful să raportez această întâmplare la lista cu campionii mondiali la șah! Și mă mir din capul locului cum de niciunul dintre campionii mondiali la șah nu au luat și premiul Nobel în profesia lor?! Nici măcar evreii campioni mondiali la șah…

Deci, iubite domn haluțim, prezența masivă a evreilor pe lista marilor șahiști nu dovedește că evreii, de felul lor, ar fi poporul cel mai inteligent din lume, așa cum, bănuiesc, te-ai considerat îndreptățit să crezi! Povestea de mai sus bănuiesc că te va pune pe gânduri!… Ca și pe mine!

Gândul pe care ți-l recomand este că ar exista totuși o formă specifică de inteligență pe care o pune în valoare șahul și că în acel gen de inteligență, deviant de la starea de normalitate!, trebuie văzut dacă nu cumva excelează evreii!… Mulți evrei! Firește, nu toți! Ci cei mai reprezentativi, probabil!

Repet: „trebuie văzut dacă nu cumva evreii excelează în acel gen de inteligență deviant de la starea de normalitate…”

Așadar, dacă cei mai buni jucători de șah sunt evreii, cum susții dumneata, asta trebuie să însemne ceva! Nu neapărat că ar fi evreii cei mai inteligenți, ci altceva! Ce?

La ce fel de șah sunt evreii campioni planetari?

…A fi bun la șah înseamnă să anticipezi jocul adversarului cu 2-3 mutări sau chiar și mai multe!… Iar tu să-ți faci un plan cu zece-douăsprezece mutări mai înainte!… La așa ceva, în viața reală, evreii se pare că sunt într-adevăr mari meșteri!… Multora, numai la așa ceva le stă mintea! Nu de alta, dar nu le-a fost greu să observe că majoritatea oamenilor, chiar dacă le place șahul, nu transformă viața în șah și trăiesc la întâmplare, de azi pe mâine! Trăiesc la noroc, la nimereală, la plezneală… Le vii ușor de hac dacă ești în stare să gândești la rece cu câteva mișcări mai înainte! Iar în final îți iese și planul de a deveni stăpâni ai lumii! Plan gândit cu atâtea mii de mutări și de ani mai înainte ca acest plan să se realizeze! Căci s-a realizat, zic unii. Evreii stăpânesc lumea! Sau sunt foarte aproape! Pare indiscutabil! Numai că lumea asta, pe care evreii s-au înstăpânit, pe care evreii o conduc, te întrebi: arată bine? Avem motive să fim mulțumiți de stăpânii noștri? Și, mai ales, când ne întrebăm cum au ajuns stăpânii să ne fie stăpâni, care este răspunsul? Este un răspuns care le face onoare evreilor?

Subiectul este prea vast ca să fie abordat în două-trei pagini! Ci doar încercăm să-l deschidem, sine ira et studio, așa cum stă bine unor oameni normali! Luăm de bun că secolul al XX-lea este „secolul evreiesc”, cum nu se sfiește s-o spună un evreu chiar din titlul unei interesante cărți, excelent documentată. (Vezi Yurii Slezkine, Le Siècle Juif) Pe scurt și în clar spus, în secolul al 20-lea evreii au dobândit o supremație mondială evidentă. Au făcut revoluții și războaie, inclusiv de-alea mondiale, când au vrut ei! Și au dictat și pacea…

Și chiar dacă n-o fi chiar așa, este mult adevăr în această teză/ipoteză… S-o comentăm puțin, dintr-o perspectivă inedită, sugerată mie de junele haluțim:

Cândva, în tradiția tuturor popoarelor, ajungeau în fruntea comunităților cei care se ilustrau prin fapte de arme, prin vitejie, prin acte de eroism care au salvat neamul, comunitatea! Regele David așa ajunge, din cioban rege!… Îl înfruntă și îl învinge pe Goliath, prigonitorul neamului evreiesc!…

Tradiția eroică a lui David și a macabeilor nu s-a putut păstra printre evrei după ce aceștia s-au risipit prin lume, trăind pretutindeni ca minoritari. Fără stat, fără armată, fără eroi! Vreme de 2000 de ani aproape, din secolul I până în 1948, n-a existat o confruntare militară, un război în care evreii să se prezinte ca beligeranți propriu zis. Astfel că evreii, vrând-nevrând, au ajuns să genereze alt tip de eroi, de conducători…

Printre conducătorii lumii de azi este mereu pomenit numele Rothschild, evreu. Care la prima și la a șaptea vedere nu are nimic comun cu faptele de arme, de vitejie!… La o privire mai atentă constatăm însă că acest nume are mare legătură cu faptele de vitejie, cu actele de bravură militară, numai că e vorba de faptele altora, nu ale numitului Rothschild, nu ale evreilor… Ce a făcut acest Rothschild? Acest veritabil Gengis Han al evreilor?

Atunci când în 18 iunie 1815 s-a ținut marea finală de la Waterloo între Anglia și Franța, între Europa veche și Europa nouă, iar toată suflarea lumii tremura, unii de dragul lui Napoleon, alții strângând pumnii pentru Wellington, s-a găsit un ins anormal, fără reacții antropoide, veritabil autist, care a simțit că-i este indiferent rezultatul meciului. Probabil că s-a și mirat: ce atâtea emoții? La ce bun atâta înfrigurare cu care toți așteaptă finalul teribilei încleștări de forțe?! Individul era incapabil să se conecteze emoțional la contextul social în care trăia! Probabil că emoții nu avea de niciun fel! Va fi fost un handicapat!… Un soi de „glumeț” de-al lui Gigel Tesici. Lui Rothschild nu i-a stat gândul la luptă, la beligeranți, să-i ajute pe unii în dauna celorlalți, ci mintea i-a mers la beneficiile pe care această luptă, la care nu participa, putea să i le aducă totuși, indiferent de rezultat.

…Cu câțiva ani în urmă, când Italia a jucat ultima ei finală de campionat mondial la fotbal, un polițist debutant și-a dat seama că acele două ore cât va dura meciul vor fi ocazia, oportunitatea cea mai potrivită pentru spărgătorii de case, pentru hoți, să-și facă meseria și plinul. A încercat acel polițist să-și alerteze superiorii, a insistat și a ieșit la raport. Răspunsul polițistului șef, învechit și hârșit în lupta cu mafioții: hoții sunt și ei oameni! N-or să plece la furat în loc să stea în fața televizoarelor!… Ar fi niște anormali!

Au fost, cele două ore cât a durat finala, singurul interval de două ore în care hoții din Italia nu au dat nicio spargere. (Printre hoți îi număr și pe țiganii veniți din România și alte țări din Estul Europei înfometat. S-au dovedit și ei, la o adică, oameni. Oameni normali!…)

Totul în viață, ca handicapat, este să știi să tragi toate avantajele de pe urma handicapului cu care te-a însemnat Dumnezeu! Căci există un revers pentru fiecare handicap posibil, conform principiului universal „în tot răul este și un bine!”

Rothschild al nostru pare să fi fost un handicapat. Nu-l durea nicăieri la ideea că pierde Napoleon sau Wellington, Franța sau Anglia, măcar că Anglia era patria sa, chipurile. Cu o judecată rece, de …șahist și apatrid, fără nicio implicare emoțională, a gândit că întâmplarea aceasta, care angajează sufletește atâta lume, atâta „prostime”, poate fi „interpretată și analizată”, speculată, într-un mod care nu trece prin cap nimănui, numai lui, insului cu capul roș! Anume că există, că poate exista ceva mai important decât rezultatul marii confruntări, și că acel ceva sunt consecințele rezultatului și mai ales posibilitatea de a avea controlul asupra consecințelor! Iar aceste consecințe, din punctul de vedere al bancherului Rothschild, era falimentul unor firme pe care le dezavantaja o înfrângere a Corsicanului și prosperitatea altor firme care erau avantajate de o victorie a Albionului! Și invers!

Urma, după aflarea rezultatului de la Waterloo, să se producă un cutremur de toată frumusețea la Bursa londoneză, ceea ce toată lumea știa, iar asta mărea la maxim tensiunea așteptării.

Povestea e cunoscută, dar nu este corect comentată: acel Rothschild, demn urmaș al lui Shylock, a organizat un serviciu de curierat rapid, pe ruta Waterloo-Londra, prin care a aflat înaintea tuturor rezultatul meciului! Dar nu a ieșit în balconul casei sale, cum ar fi făcut orice om normal, ca să-și anunțe vecinii și toată Londra de magnifica victorie a Albionului, ci a dat drumul prin oraș unei haite de răspândaci, unor indivizi pregătiți din timp, care, ca niște șobolani ai dezastrului, au răspândit în tot orașul vestea mincinoasă a înfrângerii! Vestea că Franța, pe mâna Corsicanului, câștigase încă o dată. Îl bătuse măr pe lordul Wellington…

Ce jale, ce disperare trebuie să fi cuprins Londra!… O parte dintre londonezi, colegi de breaslă ai Omului Roș, s-au repezit să scape de afacerile care, în urma înfrângerii, își pierdeau aproape total valoarea! Acțiunile acestor firme trebuiau vândute repede-repede, la orice preț, oricât de mic!… Exact asta așteptase marele șahist! Aștepta la cotitură! Calculase bine!… Cu interpușii săi a cumpărat ieftin acțiunile acestor firme, iar acțiunile afacerilor sale pe care victoria Franței le favoriza le-a vândut la un preț brusc înzecit sau însutit!…

Spre seară, când s-a aflat adevărul, fuseseră băgați în faliment atât londonezii care vânduseră pe nimic afaceri care acum deveneau extrem de profitabile, cât și cei care cumpăraseră scump, de la Rothschild, acțiuni care nu mai făceau nici o para chioară în urma victoriei lui Wellington!… Practic, mii de familii londoneze, în loc să se poată bucura de victoria Angliei, au consemnat în saga familiei lor ziua de 18 iunie 1815 ca ziua cea mai nenorocită din viața lor!… S-a priceput sir Rothschildt să le strice bucuria de a-și vedea Patria biruitoare!

Individul, într-o lume de oameni normali, ar fi meritat să fie linșat de populație, inclusiv de cei păgubiți! Linșat și batjocorit în primul rând de omul de pe stradă, fără acțiuni la bursă, care preț de câteva ceasuri a trecut prin pojarul și deznădejdea umilitoarei înfrângeri, prin suferințele sufletești consecutive înfrângerii… Trebuia acel bancher diabolic să fie călcat în picioare de cei cărora cinica sa stragermă le-a stricat bucuria victoriei!

Dar nu a primit sancțiunea cuvenită. Nu știu cum de a scăpat de eșafod! Se zice că a știut cu cine să împartă câștigul ca să nu aibă necazuri cu lumea… Cu lumea celor normali la cap și la suflet!… Ce cunosc, fără să fi cercetat cât de cât subiectul, sunt comentariile pline de admirație, extaziate, ale multor pământeni, dinaintea inteligenței, inventivității & genialității marelui bancher… Marelui potlogar!

Se poate numi asta inteligență?… Fie! Fie și inteligență! Dar mai înainte de orice trebuie calificată și certificată starea de anormalitate a individului la nivelul umanității sale, la nivelul apartenenței sale la aceeași specie de ființe cu noi și cu cei pe care i-a înșelat!! Mizeria din hăul pustiu care-i ținea loc de suflet! Un handicapat! Un circumcis la inimă, îmi vine să zic!

Un nevolnic, incapabil să simtă ceva pentru Ceilalți!

Se poate numi asta inteligență?… Inventivitate?!… Accept. Accept că ideea acestei manevre nu putea să vină decât unei persoane căreia îi merge mintea! Dar mai departe, de la idee la faptă, la orice om om intervine cenzura morală, intervine fărîma de Dumnezeu pe care o purtăm cu noi fiecare, în fiecare gest, în fiecare faptă! Intervine harul lăsat Omului de a se dedubla prin conștiința de sine, devenind cel mai aspru cenzor, cel mai neîndurat judecător al propriilor fapte. Intervine respectul pentru tine însuți… Respectul de sine, din care Pitagora făcea semnul îndumnezeirii noastre ca oameni. E lucru sigur că acel sărman bancher nu avea cu ce să perceapă, nu avea simț pentru această dimensiune sine qua non a condiției umane…

Cum spuneam, un handicapat… Un infirm sufletește!… Un ne-tot la suflet! Un purtător de vid!…

Lovit de neputința de a sim-patiza cu semenii tăi! De a com-pătimi cu ei! Totala indiferență față de suferința altuia, chiar și când tu însuți i-o provoci, nu poate fi numită inteligență, ci de-cădere din condiția de om!…

…N-a simțit niciun imbold voinicesc, să coboare în arenă și să facă ceva în sprijinul team-ului național. Dimpotrivă: s-a comportat ca un ins fără naționalitate, anormal, lipsit de emoții, lipsit de sentimentul solidarității umane, comunitare.

Seamănă povestea acestui jaf la bursa londoneză cu o problemă de șah. Ce mutări se pot face pentru a falimenta un număr cât mai mare de firme concurente? În ce fel te poate servi clipa de emoție generală, planetară?… Ce ai avea de câștigat de la viață dacă reușești s-o trăiești fără emoții, fără angajamente, fără sim-patii și fără com-pătimire pentru Celălalt?

„L’Autre c’est l’Enfer!”, avea să spună un urmaș demn al acestui Rothschild… Halal filosofie, să vezi în Celălalt, în Aproapele tău, tot ce poate fi mai rău… (De la Jean Paul Sartre cetire…)

Tot ca o problemă sau partidă de șah poate fi privită și înființarea statului Israel. Un fel de pariu cu imposibilul! Cel care l-a scornit era atât de normal la cap că a sfârșit sinucigându-se, turtindu-și singur fesul de mare erou, de mare vizionar… Cine a mai văzut profet sinucigaș?!

Toată istoria secolului al 20-lea, și ceva din precedentul, devine coerentă în bezmeticeala ei dacă introduci în ecuație strădania „unora” de a înființa și de a pregăti înființarea statului Israel! Pricepi de îndată ambele războaie mondiale, revoluția bolsevică, Holocaustul, instaurarea comunismului în țările cu mari efective de evrei, căderea comunismului… Toate au legătură cu Israelul, cu visul evreilor de a avea o patrie… Al unor evrei! Căci, după 65 de ani de la proclamarea Israelului – act care a născut un alt șir nesfârșit de suferințe, care este situația? Cât de reușit este proiectul care s-a plătit cu prețul a zeci de milioane de victime?

Îl citez pe un prieten evreu din Israel, fost colonel combatant în războaiele de apărare a Eretz Israelului: „Domnule Coja, am doi nepoți, și nu văd pentru ei niciun viitor în Israel!”

Nu mai este pentru nimeni un secret că evreii (i)responsabili de soarta evreilor din Israel iau în calcul abandonarea Israelului, în două variante: (a) Israelul să revină la granițele din 1948, iar evreii veniți din Europa să se întoarcă de unde au plecat, sau (b) Israelul să înceteze a mai exista, iar evreii să se împrăștie prin lume, în primul rând prin țările de unde au plecat părinții lor…

Întrebare capitală: pentru acest eșec cine poartă răspunderea? Consecințele catastrofice ale acestui eșec de ce trebuie să se întoarcă asupra celor deja afectați de modul în care s-a defășurat proiectul sionist, dovedit azi falimentar?!

Nota bene: Ca român, dacă nu ca om, în general, m-aș bucura să se înșele evreii care comentează cu îngrijorare pe marginea iminentei disoluții statale a Israelului. (Vezi și Philip Roth, mare scriitor evreu, în cărțile sale, bunăoară…) Îi doresc Israelului viață lungă, să fie cămin al cât mai multor evrei… Al tuturor evreilor! Adică ce-i doresc României, ca țară a românilor, doresc și Israelului, ca țară a evreilor!

Personal, ca român, ca mădular al unui popor a cărui viață a fost și este în continuare afectată, urîțită și amenințată, pusă în primejdie, de calculele și mutările marilor „șahiști”, evrei și ne-evrei, ca ins a cărui familie și persoană proprie au avut de suferit de pe urma acestui șah planetar, nu pot contempla pasiv eșecul acestor handicapați, care se dovedesc a fi mari meșteri în a provoca dezordini și dezastre, dar care sunt complet incapabili să edifice, să conceapă starea de normalitate, de tihnă a vieții, de rânduială și armonie socială sau internațională…

Mi-e milă de ei. Niște…

Ion Coja


Post scriptum: haluții sau haluțimii au fost tineri evrei, organizați și instruiți paramilitar în perioada interbelică, pentru auto-apărarea comunităților de evrei care se simțeau tot mai amenințate de ceilalți, de goi(mi). Au existat și în România. Existența acestor detașamente de haluțimi face contrast puternic cu lipsa de reacție a evreilor față de …holocaust! Tinerii evrei de azi le pun bătrânilor supraviețuitori ai holocaustului această întrebare: de ce cronica acelor ani cumpliți nu înregistrează niciun gest de revoltă, în legitimă apărare, a evreilor duși la gazare ca vițeii la abator?! Din șase milioane de victime ale lagărelor de exterminare, cum de nu s-a găsit nimeni, niciun evreu, să se opună acestui masacru?! Aceasta este unicitatea holocaustului? Cum se explică această pasivitate fără precedent în istorie, de vreme ce au existat aceste detașamente de haluțimi, constituite și pregătite din timp tocmai pentru a interveni, pentru a reacționa?!

Din surse sigure, israeliene, știu că la aceste întrebări nu s-a putut da un răspuns care să nu intre în contradicție cu teza holocaustului!…

 











miercuri, 22 iulie 2026

DV Marin - Ziarul Meridianul nr 30, de joi 23 iulie 2026

 
























Ben TODICA - Adrian Botez – poetul care transformă poezia în Judecată și Revelație

 



Adrian Botez – poetul care transformă poezia în Judecată și Revelație

Lectură la volumul „Peregrin spre Cer. Elogiu somnului”

 

Există cărți pe care le citești și există cărți care te citesc pe tine.

Peregrin spre Cer. Elogiu somnului aparține celei de-a doua categorii. Încă de la prima pagină simți că autorul nu dorește să-ți spună o poveste, ci să-ți provoace propria conștiință. Nu intri într-o lume imaginară, ci într-un spațiu în care fiecare vers devine o întrebare adresată sufletului.

Aici poezia nu mai este ornament al limbajului și nici simplu exercițiu estetic. Ea devine instrument de cunoaștere. O scară între pământ și cer.

Cartea vorbește despre marele secret al existenței: omul nu este făcut pentru sfârșit, ci pentru trecere. Moartea nu apare ca o anulare a ființei, ci ca primul prag al unei revelații.

Poate tocmai de aceea răsună atât de puternic îndemnul:

„Să nu-ți pară rău că pleci.”

În această propoziție aparent simplă se ascunde una dintre cele mai profunde răsturnări de perspectivă din întreaga literatură spirituală. Nu omul trebuie să se teamă de moarte, ci să înțeleagă că viața vizibilă reprezintă doar începutul unei călătorii infinit mai vaste.

Imaginea stelelor care năvălesc asemenea spectatorilor într-un stadion înaintea începerii unui meci este de o originalitate aproape apocaliptică. Universul întreg pare că își ocupă locurile pentru spectacolul suprem: Judecata.

Nu există tribună goală. Stelele... Îngerii... Viețuitoarele pământului... Adâncurile mărilor... Materia... Timpul... Toată creația devine martoră. Judecata nu mai este un proces individual, ci unul cosmic.

În poezia lui Adrian Botez, omul nu răspunde doar înaintea lui Dumnezeu. El răspunde înaintea întregii Creații. Aceasta este una dintre marile intuiții metafizice ale autorului. Universul nu este decorul existenței noastre. Este martorul ei.

Iar echilibrul dintre Aer, Foc și Mare nu reprezintă simple elemente naturale, ci simbolurile ordinii divine din care omul a ieșit prin propria libertate și în care este chemat să reintre.

Adrian Botez gândește în simboluri cosmice. El nu descrie lumea. O judecă. Dar o face cu o extraordinară libertate interioară, unde tragicul și umorul coexistă. Dovadă stau versurile:

…Dracu' s-o ia de „Viață-Vis”:
Te „ușurezi”… în Paradis!
De-acolo cazi… fără de veste:
Te-oprește-n zbor… altă poveste!

Numai un poet autentic poate așeza într-un singur catren ironia, metafizica și destinul uman fără ca niciuna să o anuleze pe cealaltă. Râzi. Apoi te oprești. Și începi să meditezi. Acesta este mecanismul marilor poeți. Ei nu oferă răspunsuri. Ei modifică întrebările.

Citind această carte, am avut senzația că ies dintr-o sală de cinema și pășesc, pentru prima dată, în realitatea adevărată. Tot ceea ce numeam până atunci „viață” părea doar decorul unei scene. Adrian Botez trage cortina. Și ne obligă să privim culisele existenței. Puțini poeți contemporani își asumă un asemenea risc.

Într-o epocă dominată de biografism, de minimalism și de cotidian, Adrian Botez reintroduce în poezie marile teme ale umanității: Dumnezeu, Judecata, Eternitatea, destinul sufletului și responsabilitatea omului în fața întregului univers. Acesta este motivul pentru care îl consider un poet de amplitudine rară. El nu scrie pentru gustul unei generații. Scrie pentru conștiință. Nu urmărește succesul literar. Urmărește adevărul.

Iar adevărul are întotdeauna un preț.

Un mare poet nu este doar cel care scrie frumos. Acela poate fi un artist remarcabil. Marele poet este acela care schimbă felul în care privești lumea după ce ai închis cartea. În acest sens, Adrian Botez nu oferă doar poezie; el oferă o experiență spirituală. De aceea, cred că locul său trebuie discutat nu numai în contextul poeziei române contemporane, ci în tradiția marilor poeți vizionari, pentru care cuvântul este, înainte de toate, un act de revelare. Acest criteriu este mai puternic decât orice elogiu, fiindcă mută discuția de la admirație la valoarea operei.

Ben TODICA

 











Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 23 iulie 2026

 














Alexandru Stanciulescu - GÂND DE SEARĂ, MINILECTURĂ, DOAR O VORBĂ......!

 




ÎNTREBAREA LUI DUMNEZEU: „CE FACI ILIE?”

- IEROM. ALEXIE -

 

Personalitatea Sf. Proroc Ilie Tesviteanul

Iubiților, iată-ne întru această minunată zi de vară, când Biserica noastră prăznuiește pe Sf. Mare Proroc Ilie. Este sfântul mult iubit al pusnicilor, al rugătorilor, al celor ce iubesc apropierea tainică și vorbirea cu Domnul. Este prorocul care întruchipează pe toți profeții Vechiului Testament prin râvna sa, prin tăria credinței, prin înmănuncherea ca într-un buchet înmiresmat al raiului, al tuturor virtuților, al profeților care au vorbit, au prorocit despre venirea Domnului și care au sârguit Domnului cu râvnă mare.

 

Să ne amintim de Schimbarea la Față pe care o vom prăznui pe 6 august! Când Domnul S-a schimbat la față pe Muntele Tabor, deoparte și de alta a Sa erau cei doi proroci ai Vechiului Testament: Moise, primitorul Legii și Ilie, cel care întruchipează cum v-am spus, după cuvântul Sfinților Părinți, toată buna mireasmă, tot harul prorocilor Vechiului Testament, prin râvna, credința și rugăciunea sa. Vom încerca în câteva cuvinte, nu multe, să ne apropiem de personalitatea sfântă a lui Ilie Prorocul.

 

Dacă ați ascultat cu băgare de seamă, frățiile voastre, Apostolul care s-a citit din Epistola Sf. Iacov, se zice la un moment dat: ,,Și Ilie era om cu slăbiciuni asemenea nouă și s-a rugat și Domnul a închis cerul și nu a plouat trei ani și șase luniˮ. Păi, bine, veți spune frățiile voastre: ,,Ne-ați spus, părinte, că Ilie alături de Moise care s-au arătat deoparte și de alta a Domnului la Schimbarea la Față, vorbind cu El despre pătimirile Sale, ar întruchipa, ar aduna toată seva înmiresmată a profeților, a prorocilor Vechiului Testament. Și acum iată, cuvântul Domnului prin gura Sf. Ap. Iacov care zice: «...și Ilie era om cu slăbiciuni ca noi, dar s-a rugat cu rugăciune și Domnul a închis cerul pentru ploaie, trei ani și șase luni». Cum vine aceasta? Un om cu slăbiciuni asemenea nouă?”.

 

Deznădejdea lui Ilie în fața necredinței poporului evreu

Ceea ce aș vrea ca frățiile voastre să puneți la inimă este nu atât faptul istoric al unui eveniment, sau al unei personalități, cum este în cazul nostru figura Sfântului Ilie Prorocul care a trăit în sec. IX, mai bine de opt veacuri î.Hr. pe vremea căruia regii Samariei, Ahab și Isabela, au trecut la închinarea idolească, lepădând pe Dumnezeul cel adevărat și au ales idoli pe Baal, un zeu al fenicienilor, un demon, înfățișat ca atare, întocmai ca un demon, prin statui cărora i se închinau și aduceau jertfă... Ci aș vrea să sesizați semnificația adâncă, duhovnicească, ascetică, mistică, trăitoare a acestor întâmplări și a acestor personaje sfinte ale Vechiului și Noului Testament...

 

Și iată-l pe Ilie deznădăjduit experimentând nevoința ascetică, trăirea, simțirea mistică, tainică a lui Hristos, a Domnului, înainte de întruparea Domnului. De aceea este mare Ilie, pentru că parcursul lui, drumul lui a fost un drum de întâlnire cu Domnul și vom vedea imediat, trecând prin deznădejde, prin disperare, prin frică, prin chin și trupesc, nu numai sufletesc. Că atunci când s-a culcat și a adormit acolo sub copac, ne spune Vechiul Testament, un înger s-a atins de dânsul și i-a zis: ,,Scoală-te, mănâncă și bea!ˮ.

 

O dată i-a zis. S-a sculat Ilie și a văzut lângă el o azimă de orz și un ulcior cu apă. A mâncat, a prins putere. Ce reprezintă acestea? Ce prefigurează? Sf. Părinți zic că e Sf. Euharistie. Iubiților, spun Stâlpii Bisericii, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Chiril al Alexandriei, că Sf. Euharistie este cea care ne dă putere în deznădejde, atunci când nu mai avem nicio nădejde și cerem, poate, fără să zicem în cuvinte: ,,Doamne, ia sufletul meu de la mine că nu sunt eu mai mult decât părinții mei!ˮ.

 

Prefigurarea Sf. Euharistii

Iar s-a culcat Ilie, spun Sfinții Părinți, adică s-a liniștit, s-a întors către liniștirea gândurilor, a simțurilor. Și iar vine îngerul și-i spune: ,,Scoală-te, mănâncă și bea!ˮ. A doua oară, Sf. Euharistie. Vedeți, iubiților, concluzia la care ne îndeamnă Părinții Bisericii, nu o dată când ai necaz, ci de mai multe ori, dar cu cugetul la Domnul, cu liniștea gândurilor, atât cât se poate și cu pregătirea corespunzătoare? Să fim atenți la ce-i zice îngerul: ,,Scoală-te, mănâncă și bea că lungă îți este ție calea!ˮ.

 

Adică, cum? Luăm cele ale Domnului, binecuvântările Domnului, Sf. Euharistie în special, atât pentru acea nevoie punctuală, disperarea, deznădejdea, focul, frica prin care trecem, cu pregătirea corespunzătoare, nu oricum, dar o luăm și pentru cele ce vor fi, adică pentru calea luptei duhovnicești.

 

Aici am vrut să ajung. Căci îi zice Domnul lui Ilie: ,,Lungă-ți este caleaˮ. Care cale? 40 de zile și 40 de nopți a purces Ilie prin pustiu până la Muntele Horeb. Și vreau să mă întorc din nou, să înțelegeți, că pe lângă faptul că te luptă demonii, te luptă disperarea, te luptă neștiința de a face ceva, mai este și osteneala trupească pe care Domnul o cere totuși de la noi: postul, rugăciunea, metaniile, suferința bolii cu mulțumire, 40 de zile și 40 de nopți.

 

Și aici, Ilie se sălășluiește într-o peșteră, vedem la III Regi și se roagă. Dar, nu s-a izbăvit de întrebări, după cum nici noi nu ne izbăvim de ele doar prin post. Ai postit, ai făcut metanii? Asta nu înseamnă că ai scăpat de lupta dracilor sau că dacă ai îndurat cu mulțumire boala și automat te-ai liniștit, ai căpătat ceva.

 

Ce faci, Ilie?

În această osteneală, în această nelămurire, vine Domnul și la Ilie, dar și la tine. Vine Domnul ca un gând și grăiește conștiinței și zice: ,,Ce faci aici, Ilie?ˮ. Domnul îl cercetează.

 

Așa zice, Domnul, sufletului tău: ,,Ce faci aici, soră? Ce faci aici, maică? Ce faci aici, frate? Ce faci aici, omule?ˮ. Cu alte cuvinte: ,,Cum îți merge?ˮ. De parcă Domnul nu știa?! Cum să nu știe?! Exact ca și lui Adam în rai, în răcoarea serii, când Domnul îi zice: ,,Adame, unde ești?ˮ. Parcă Domnul nu știa unde e și ce face Adam? Dar Adam a încercat să se eschiveze, să dea vina pe soața lui, pe Eva și aici, Ilie e mai mare decât Adam.

 

De aceea, este iubit Ilie, pentru că el nu răspunde ca Adam, cu obrăznicie: ,,Femeia pe care mi-ai dat-o, ea m-a împins să gust din fructul opritˮ. Domnul voia o deschidere, o spovadă a sufletului lui Adam, pe care el nu i-o dă atunci. Dar acesta, Ilie, Adamul cel de pe pământ, întru nevoință, întru mărturisire, întru credință, cunoscându-L pe Domnul cel viu, Îi spune: ,,Râvnind am râvnit Domnului Atotțiitorului, căci Te-au părăsit pe Tine fiii lui Israil și jertfelnicele Tale le-au surpat și pe prorocii Tăi i-au ucis cu sabia și am rămas eu singur și caută sufletul meu să-l iaˮ. Cine? Dracii, demonii!

 

Iubiților, să citim Vechiul Legământ, dar prin rugăciunea, în duhul Sfinților Părinți, în această cheie duhovnicească, mistică, ascetică, filocalică. Domnul îi grăiește lui Ilie: ,,Ce faci aici, Ilie?ˮ. Dar Ilie nu s-a izbăvit de deznădejde. Domnul grăiește sufletului tău, conștiinței tale: ,,Ce faci tu, frate? Faci metanii, postești, asculți asculți de duhovnicul tău, asculți de cutare?ˮ. ,,Ascultˮ, dar nu te-ai izbăvit de draci.

 

Unde Se ascunde Domnul?

,,Cum vine aceasta, părinte?ˮ, mă veți întreba. ,,Unde vreți să ajungeți?ˮ. O să vedeți imediat.

 

Și atunci Domnul care se adresează acestei inimi curate a lui Ilie îi zice: ,,Să ieși mâine și să stai înaintea Domnului în Munte și iată va trece Domnul și vânt mare și tare care va risipi munții și va sfărâma pietrele înaintea Domnului în munte. Nu în vânt este Domnul. Și după vânt, cutremur, nu în cutremur este Domnul. Și după cutremur, foc și nu va fi în foc Domnul și după foc glas de vânt subțire și acolo este Domnul”.

 

Iubiții mei, cu alte cuvinte, nu în vijelia ispitelor este Domnul; nu în uraganul cugetelor, deznădejdilor, tristeților, lacrimilor, neînțelegerilor, nu în cutremurul celor ce ni se întâmplă în viață... Nu în cutremur, nu în focul certării noastre cu Domnul, că nu înțeleg ce-mi spune cutare, soțul sau soția, că nu înțeleg ce-mi spune duhovnicul sau starețul meu sau stareța mea, nu înțeleg ce-mi spune, ce tot vrea de la mine!? E bine că omul se întreabă așa, dar să fie sincer în inima lui. Adică să stea înaintea Domnului în munte cum a stat Ilie, în muntele neînțelegerilor, al nevoințelor, al asprimii vieții monahicești sau din cetate, în asceza lui din mănăstire. Să stea înaintea Domnului în munte, adică în această stare, dar cu inima deschisă. Și atunci, ce va primi?

 

Atenție, va primi glas de vânt subțire, nu o adiere pe obraz, nu numai o răcoare a zefirului dulce, ci mai mult decât atât, o pricepere, o înțelegere, adică un glas de vânt subțire. Domnul va grăi în inima ta, omule din cetate, care ai trecut prin atâtea zguduiri, frate sau soră de mănăstire, ca să pricepi cele nepricepute de până acum. Și Ilie, ca să nu vadă fața Domnului și-a acoperit fața cu cojocul său „și a ieșit și a stătut lângă peșterăˮ.

 

Flacăra credinței

Mai departe, Ilie zice: ,,Caută sufletul meu ca să-l ia pre el”, ceea ce arată că încă era luptat de temere, de frică. Înțelegeți acum de ce zice Sf. Ap. Iacov: ,,Ilie era om cu neputințe ca și noi?”. După acel eveniment al întâlnirii cu Domnul, Ilie era și nu era Ilie cel dintru început.

 

...Domnul îi zice: ,,Du-te și unge pe Azail, împărat al Asireiˮ, dar mai spune: ,,Unge-l pe Elisei feciorul lui Salat, proroc în locul tău!ˮ. De aceea, iubiților din cetate, frații noștri, vă îndemn, ascultați de duhovnicii voștri, ascultați de părinții duhovnicești, căci ei, într-un fel sau altul, este imposibil să nu fi căpătat în inimioara lor această pecete a suferinței, această rană dulce a lui Hristos: crucea familie, crucea pierderii cuiva drag, crucea răzvrătirii celor pe care îi iubești și aceste cruci sunt valabile, evident și în sfintele mănăstiri.

 

Am să închei aici, dorind să vă pun pun la inimă că Ilie era om cu neputințe ca și noi, că a parcurs un drum al cunoașterii lui Dumnezeu, un drum prin frică, prin anxietate, poate prin depresie, prin teamă, dar grăuntele credinței, flacăra credinței nu s-a stins.

 

Să nu se stingă flacăra credinței voastre chiar dacă simțiți că vrăjmașii vă gonesc și vor să vâneze sufletul vostru precum simțea Ilie, căci neapărat și tu, tânăr sau vârstnic și toți vom trece prin această pustie a vieții! De ce? Ca să ne zdrobim inima, să piară vrăjmașii mândriei, ai egoismului și să simțim, să înțelegem acel glas de vânt subțire pe care îl rostește Domnul inimii noastre în chip tainic, aici în sfânta mănăstire.

 

(Extras din Revista Atitudini Nr. 76

 

 

 

LUMINA LINA

- Arhiepiscopul Iustinian Chira -

 

Lumina lina care mângâie si da viata este numai acolo unde sunt ascultate si respectate poruncile lui Dumnezeu. Acolo unde legile date de Dumnezeu nu sunt încalcate, ci sunt ascultate, acolo este cântec si bucurie, acolo nu exista spaima sau tristete, acestea sunt alungate si toate cânta, cânta, cânta cântari de lauda si iubire, asa cum rasuna din nemarginire în nemarginire în Ceruri. De aceea Mântuitorul ne-a învatat sa ne rugam mereu Tatalui nostru si sa zicem „precum în Cer asa si pe pamânt” (Matei 6, 10).

 

Din sufletul regelui profet si poet David a izvorât cuvântul: „Cântati popoarelor, cântati…” (Psalm 95, 7). Oamenii în general prin tot ceea ce fac… toata munca omului, toata creatia lui, era rânduita sa fie un cântec de bucurie. Aceasta a devenit un chin numai dupa ce omul a calcat porunca data lui. Cu toate acestea, tot ceea ce fac oamenii în general, toata creatia omului, este un cântec, un înalt si minunat cântec.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Colo-n sus in vremea aceea, Ed. Manastirii Rohia, Rohia, 2010, p. 7-8

 

 

 

PUTEREA GANDULUI

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

           Stii din viata ca gândul poate sa se înalte de oriunde, ca nici un fel de ziduri nu-i pot atine zborul. Într-o clipita poate sa se avânte din odaia în care te afli, sa zboare pe deasupra norilor, dintr-o parte a lumii într-alta, dintr-un oras într-altul, dintr-o tara într-alta. Iar sufletul, acest nucleu gânditor, este chip al lui Dumnezeu, minuscula icoana a nemarginitului Duh al lui Dumnezeu. Daca gândul nu-ti poate fi oprit între patru pereti, nu-l stinghereste nici spatiul, nici timpul, cine sau ce l-ar putea opri pe Dumnezeu, Cel care a creat toate câte sunt? Ar putea oare sa-I stea în cale peretii, sa-I impuna limite spatiul si timpul, oricât ar fi ele de infinite, dupa masura noastra omeneasca? Stapânirea Sa se întinde peste tot locul! Ochiul Sau vede tot si pe toti. Pe cei ce se ascund în locuri tainice – în creierul muntilor sau în cetati inaccesibile – El îi vede ca-n palma. Uneori Domnul îsi ascunde fata de la tine, de parca ar vrea sa te lase în bezna sufleteasca, sa te chinui în ea, ca sa nu uiti niciodata lumina lui Dumnezeu, cea prin care si sufletul tau viaza si ca daca Dumnezeu îsi va întoarce fata de la tine si îl va lua de la tine pe Duhul Sfânt, atunci vei ramâne definitiv în bezna iadului, în chinurile iadului, si vei cunoaste, fie si într-o mica masura, ce va însemna cândva pentru tine iadul.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 91








George Mandicescu - Etajul 90

 



Stimate Domnule ProfesorDima

Vă mulțumesc din suflet pentru gândurile împărtășite și pentru această reflecție atât de profundă. Textul dumneavoastră m-a mișcat și mi-a amintit din nou ce parcurs extraordinar ați avut — de la anii grei de închisoare și curajul de a căuta libertatea, până la cariera remarcabilă de la microfonul Vocilor Libere și anii dedicați catedrei. Ați urcat, într-adevăr, etaje grele și nobile.

Privind de aici, de la „etajul 89” pe care mă aflu, citesc cu multă empatie despre armura care a început să ruginească. Eu privesc însă lucrurile dintr-un unghi puțin diferit. Nu îmi este frică de moarte- poate veni oricand-  și nici nu o aștept, ci primesc fiecare zi ca pe o adevărată binecuvântare. Când mă gândesc la colegul meu de cameră din studenție, care s-a stins la doar 45 de ani, și la atâția alții care nu au avut șansa noastră, mă simt un om profund avantajat și recunoscător sorții.

Dacă ar fi să fac un „contract” cu viața pentru ultimul moment, mi-aș dori doar să mă ia lin, din somn daca s-ar putea. Și, spre deosebire de teama dumneavoastră de a muri sănătos, eu îmi doresc cu ardoare ca ultimul moment să mă găsească cât mai sănătos, lucid și informat posibil. Nu din egoism, ci din grija profundă de a nu-i chinui pe cei dragi din jurul meu și, bineînțeles, de a nu mă chinui nici pe mine.

Vă doresc din tot sufletul multă sănătate, liniște, zile senine în vecinătatea munților dumneavoastră dragi și bucuria de a rămâne cu mintea la fel de ageră!

George Mandicescu

 

La Etajul 90… al Vietii

In 1969 am ajuns la New York. Aveam 32 de ani si locuiam in Manhatten la etajul 11 al unui bloc de pe malul fluviului Hudson. Seara cand veneam acasa rareori luam ascensorul sa ajung in apartamentul meu. Preferam sa urc scarile si sa ma antrenez. Cred ca puteam sa fiu un bun globetrotter! Au trecut anii si am tot urcat “etaje”… intelectuale, sociale si biologice. M-am pensionat si m-am mutat in Arizona in vecinatatea parcului national de cactusi si cu vedere spre muntele Sombrero. De cate ori am escaladat acest munte!!! Acum ma uit cu jind la el. Intre timp am ajuns la etajul 90… al varstei si cu greu mai pot urca cateva trepte. Nu e meritul meu. Nu am facut nici un efort sa ajung aici, dar sunt cumva mandru; mandru pentru ca mi-a fost teama sa nu mor de tinar. Acum, din ziua in care am intrat in categoria seniorilor, nu mai ma tem ca mor de tinar. Am cucerit acest drept. Acum ma tem insa ca voi muri sanatos. De fapt, sanatatea la etatea de 90 de ani se masoara diferit: inima continua sa bata, mintea merge, organele vitale isi fac datoria…Si totusi ceva nu mai merge, sau daca merge, merge cu incetinitorul. Iar lucrurile mici nu mai merg apoape deloc. Ma bucur ca am ajuns la etajul 90 al vietii, dar spun sincer ca nu ma atrag etajele de mai sus, desi tentatiile, dorintele, visele, au ramas cam aceleasi ca la tinerete. Ma simt ca un cavaler medieval cu coif, cu platose si spada, dar armura stralucitoare de alta data s-a ruginit, se destrama, si deabea se mai tine pe mine. Si din interior, sufletul isi revenidica dreptul la libertate si se zbate sa iasa din armura in care e incatusat de o viata…

Le multumesc tuturor celor care si-au adus aminte de mine. Data viitoare imi puteti dori ani buni, dar nu neaparat multi. Nicolae Nicholas Dima (NND=NeNeaDima) nascut pe 20 si inregistrat oficial pe 22 Iulie 1936.