Mircea Cărtărescu m-a jignit în onoarea mea de valah!
Jurnalistică
Prof. univ.
dr. Ion Coja
Art-emis
02 Noiembrie 2026
Mircea Cărtărescu -
„O vină istorică”
„Pe la 3-4 ani. Mama îmi spune o
istorioară. Un evreu îşi trimite copilul la un cioban ca să-l înveţe o limbă
românească pură. După câteva luni, bate cineva la uşă: «Sunt eu, ciubanul,
ţi-am adus cupilu'!» Râdeam de pronunţia aceea ciudată. Dar ce era un evreu ?
Mama n-a ştiut să-mi explice. După vreo cinci ani. Între nenumăratele lui
bancuri porcoase, de care râdeam pentru că erau pline de cuvinte interzise,
Jean de la etajul al VII-lea ne-a spus şi unul care ne-a nedumerit. La o şcoală
vine inspecţia, profesorul ţine o lecţie patriotică şi un şcolar, emoţionat,
începe să plângă:
- Cum te cheamă, pui de dac? îl
întreabă inspectorul. La care copilul răspunde:
- Goldenberg! N-am înţeles de ce
trebuia să râdem, era un nume curios, e drept, dar nu cine ştie ce amuzant.
„Păi, nu înţelegi Era un evreu”. Ce era totuşi un evreu ? „E unul care se
preface că e român, îşi ia câteodată şi nume românesc ca să ne păcălească, dar
el nu e român ca noi, e jidan şi copiii lui sunt tot jidani”, s-a străduit
să ne explice Jean.
15 ani mai târziu, la
restaurantul Uniunii Scriitorilor, un coleg de generaţie deschide „România
literară”: „Ia număraţi: uite, chiar pe pagina 2 semnează un evreu, pe
pagina 3: doi evrei, pe pagina 5: încă doi, pe pagina 8… ”. L-am întrebat
ce vrea să spună cu asta. «Nu fi naiv!», mi-a răspuns. „Dacă tăcem le facem
jocul. Nu vezi că se împing înainte unii pe alţii? Nu vezi că nu mai ai loc de
ei?”. A urmat o discuţie penibilă, în urma căreia m-am ridicat şi am plecat de
la masă.
Multă vreme am crezut în mitul
poporului român, bun, înţelept şi tolerant, neînclinat spre excese, spre
soluţii radicale. N-am dus războaie de cucerire, n-am făcut de-a lungul
istoriei decât să ne apărăm „sărăcia şi nevoile, şi neamul”. Chiar am crezut că,
până şi în timpul dictaturilor de extremă dreapta, noi am refuzat să trimitem
evreii în lagăre de concentrare şi i-am tratat mai bine decât alte popoare. Din
păcate, şi acest mit trebuie să cadă. În ultimul timp, au apărut cărţi care
dezvăluie, spre frustrarea, nefericirea şi jena noastră, dimensiunile nebănuite
ale antisemitismului românesc. Fraza faimoasă a Hannei Arendt, din cartea
despre procesul lui Eichman, „românii au fost cel mai antisemit popor din
Europa”, afirmaţia ei că până şi naziştii germani erau indignaţi de
sălbăticia măsurilor luate de români împotriva evreilor, încep să nu ni se mai
pară atât de nedrepte. Încetul cu încetul, ni se arată fapte pe care e groaznic
să le priveşti în faţă: sutele de victime ale pogromului din Iaşi, alte sute de
victime ale rebeliunii legionare (cu evrei agăţaţi în cârligele măcelăriilor),
mii sau zeci de mii de victime asfixiate în vagoanele de transport. Întârzierea
cu decenii a acordării cetăţeniei evreilor, legi antievreieşti mai dure ca
oriunde, o mulţime de organizaţii antisemite, de guverne antisemite. O
anticipare cu câteva decenii a „soluţiei finale” în scrierile unui doctrinar.
Un poet naţional antisemit. Un
guru universitar antisemit. Discipolii săi, deveniţi mai târziu personalităţi
mondiale, făcându-şi din antisemitism o profesiune de credinţă. Şi dacă putem
să ne îndoim de datele şi cifrele din studiile ştiinţifice (deşi de cele mai
multe ori n-avem motive s-o facem), e greu să te îndoieşti de mărturiile
directe de felul „Jurnalului” lui Mihail Sebastian, în care asistăm la calvarul
unui scriitor, din întâmplare de origine evreiască. În câţiva ani,acest om
blând şi copilăros, lucid şi resemnat, sevede dat afară din slujbă, din casă,
din Societatea Scriitorilor, părăsit de cei mai buni prieteni, deposedat prin
urmare de umanitate, singura lui „vină” fiind una obiectivă, evreitatea lui.
Oricât de amar ar fi paharul, trebuie să-l bem astăzi până la fund: avem
datoria să ne recunoaştem vina istorică faţă de evreii din România. E primul
pas spre recâştigarea onoarei noastre de popor civilizat, european.
Am crezut multă vreme că
generaţia mea şi eu însumi am fost scutiţi de antisemitism. În definitiv, n-am
văzut prea mulţi evrei la viaţa noastră. Dar miile de glume, bancuri şi aluzii
despre evrei cu care am fost bombardaţi toată adolescenţa au lăsat urme în
sufletele celor mai curaţi dintre noi. Au sădit o suspiciune difuză, o
obişnuinţă de a-l privi pe evreul de lângă noicu un alt fel de privire, ca pe
un animal ciudat şi potenţial periculos. Îi explicam succesele princonspiraţia
semenilor lui. Îi reproşam ca pe o trădare asumarea evreităţii şi ca pe o
viclenie asumarea românităţii. Trebuie să fie cumplit de greu să fii evreu, să
simţi clipă de clipă povara privirii suspicioase a celorlalţi. Azi înţeleg bine
că, decât să-mi fac iluzia că sunt total liber de antisemitism, e mult mai bine
să caut antisemitismul în cele mai ascunse zone ale minţii mele, să-l
localizez, să-l înţeleg şi să-l izolez. Abia în acest fel voi fi liber de el.
Numiţi acest lucru „corectitudine politică”. Eu îl numesc purtare firească faţă
de o fiinţă umană sau faţă de un grup uman, oricare ar fi el. Nu idealizez pe
nimeni: între evrei sunt genii şi ticăloşi. Andrei Pleşu a scris un articol
excepţional despre asta. Cred doar că nu se poate trăi aşteptând clipă de clipă
să ţi se reproşeze, chiar şi din partea celui mai bun prieten, că tu personal
l-ai răstignit pe Iisus Hristos”.
Mircea Cărtărescu (Text publicat
în „Jurnalul Naţional”)
Ion Coja - : Vina
noastră sau vina lui Mircea Cărtărescu?
Mă sună din SUA Billache, asiduu
cititor de literatură română, inclusiv presă. Să mă întrebe dacă am citit
articolul lui Mircea Cărtărescu despre evreii ucişi de români, intitulat „O
vină istorică”, apărut la Bucureşti şi republicat peste Ocean. Îmi citeşte la
telefon lungi pasaje şi numi vine să cred. Îi cer să-mi trimită un xerox prin
poştă, l-am primit azi şi constat că Bill al meu tot boier a rămas… Nici urmă
însă de aşa ceva la autor, la Mircea Cărtărescu al nostru. Păcat. Păcat mai
întâi de literatura pe care o scrie, nu lăsa să se întrevadă la autor atâta
precaritate şi superficialitate sufletească. Iată, se pronunţă atât de
categoric într-o chestiune atât de gravă pentru tot neamul lui, deopotrivă
omenesc şi românesc, iar datele problemei, se vede de la o poştă, îi sunt
literalmente complet necunoscute! Ceea ce nu-l împiedică să se bage în vorbă!
De ce? De ce se grăbeşte să se alinieze astfel la grupul celor care susţin că
în România a fost genocid, Holocaust, etc.? Gaşcă de indivizi mediocri, unii dintre
ei dovediţi sperjuri în justiţie, haimanale fără operă, fără mamă, fără tată,
rentieri ai minciunii, care nu ar exista în nicio bibliografie dacă nu s-ar fi
inventat povestea cu holocaustul din România, în care au devenit mari
specialişti.
Mircea Cărtărescu le dă un gir
neaşteptat, nemeritat şi disproporţionat de mare, căci Mircea Cărtărescu este
un scriitor autentic, adevărat. Ce caută în haita lor de nevrednici?! E
conştient Mircea Cărtărescu de riscul pe care şi-l asumă? Vede el vreo stratagemă
prin care să facă vreodată uitată sau iertată de public, cititori şi confraţi,
această intervenţie a sa atât de deplasată de la linia conduitei de
intelectual. Ce ştie Mircea Cărtărescu despre subiectul asupra căruia se
pronunţă cu atâta grosolănie? Mai nimic, în afara câtorva bancuri contrafăcute,
pe care le povesteşte fără haz, fără să simtă poanta. (Ceea ce mă face să
constat, retrospectiv, că în textele semnate de ins, citite de mine, nu puţine,
parcă nu am găsit nimic ce s-ar putea numi comic, haz autentic etc. Pe
ici-colo, doar în parodii. Neconcludent şi suspect…) Tot filologic vorbind, îi
dezvălui lui M.C. un secret: mai toate bancurile cu evreii sunt scoase de
evrei. Cel puţin aşa se laudă ei… Îi cred, de data asta.
Altminteri, când evreii vorbesc
de „sute de victime ale rebeliunii legionare (cu evrei agăţaţi în cârligele
măcelăriilor), mii sau zeci de mii de victime asfixiate în vagoane de
transport” nu îi mai cred. Şi am zeci de motive ca să nu-i cred, începând cu
motivul binecuvîntat că eu îi cunosc bine pe români, cunosc ce le poate pielea!
De ce
sunt în stare! Îs neam cu ei!… Îs
una cu ei! Ba chiar sunt profesor de limba şi literatura română, adică ins
pasionat de cunoaşterea sufletului etnic românesc, sunt profesionist pot spune,
iau leafă din asta de peste patruzeci de ani şi în această calitate consider că
este inadmisibil pentru un român normal, cu şapte clase, cu atât mai mult
pentru un profesor de limba şi literatura română, pentru un scriitor român, să
creadă că vorbitorii graiului nostru românesc, continuatorii tradiţiilor
noastre strămoşeşti multiseculare, chiar multimilenare, părinţii noştri aşadar,
să crezi că au putut să se poarte ei cu atâta neomenie, cu atâta... ne-românie,
aş zice. Auzi la el: evrei, adică nişte oameni, atârnaţi de cârligele
măcelăriilor!… Şi nu numai pe români îi prea bine cunosc, ci îi cunosc şi pe
evrei, pe evreii care vorbesc de acele zeci sau chiar sute de mii de victime
ale cruzimii româneşti, iar Mircea Cărtărescu îi crede!, dar îi cunosc şi pe
evreii care au ridicat cuvinte de mulţumire Domnului pentru bunătatea şi omenia
românilor. Unul dintre evreii aceştia mi-a fost profesor şi binefăcător:
Alexandru Graur. De la el, dar şi din multe alte surse evreieşti sau
neevreieşti, ştiu că în România evreii s-au bucurat de un tratament privilegiat
în raport cu evreii din toate celelalte ţări controlate de Germania lui Hitler.
Asta nu înseamnă că tot ce s-a spus despre evreii din lagărele de concentrare
germane este adevărat! Slavă Domnului, sunt multe şi minciunile scornite pe
seama nemţilor!
Oricând pot produce dovada! Iar
dovada că dimensiunile suferinţelor evreieşti din acei ani au fost exagerate cu
iresponsabilitate nu trebuie să stârnescă nici mânie, nici resentimente, ci
dimpotrivă, bucurie şi mulţumire! Cu toţii, evrei şi ne-evrei, trebuie să fim
recunoscători faţă de toţi cei care vin cu dovada că dimensiunile apocaliptice
ale Holocaustului sunt ceva mai „modeste”, că, deci, decăderea fiinţei umane nu
a atins totuşi cotele imaginate de mintea bolnavă a celor care, bunăoară, au
scornit macabra şi, propriu-zis, între oameni normali, inimaginabila poveste a
celor 900.000 de evrei făcuţi săpun de urmaşii lui Goethe şi Kant! Nu 900 000,
ci nici un evreu nu a avut parte de un tratament atât de bestial din partea
nemţilorl!
La fel de adevărat fiind că este
total neadevărată şi povestea cu evreii beliţi şi despieliţaţi pentru a fi
făcuţi abajururi, curele de ceas sau prezervative de lux… Şi în loc să ne
bucurăm de această veste, vestea minunată că abjecţia umană este mult, mult mai
mică pe cap de locuitor din România sau Germania, din Europa, din lume, există
demenţi care vor să ne bage la închisoare că negăm holocaustul! Nu neg decât
ceea ce nu este adevărat în toată această urîtă şi jalnică poveste numită
Holocaust. Să-i mulţumim lui Dumnezeu că tare multe sunt neadevărate nu numai
despre Transnistria, ci şi despre Auschwitz sau Dackhau. Şi mă bucur, ca român
şi ca om, că nu este adevărată povestea cu participarea românilor la holocaust,
la genocidul antisemit! Antimaghiar sau antipatagonez!
Sper să te bucuri şi dumneata,
domnule Cărtărescu, că pot să-ţi aduc şi îţi voi aduce
dovada, dovezile, că nimic din ce
ai scris sub titlul „O vină istorică” nu este adevărat. Sper că publicaţia în
care ai fost găzduit cu nefericitele dumitale acuze, îmi va îngădui şi mie să
rostesc cuvintele de care sunt în stare, întru apărarea adevărului, a onoarei
şi demnităţii româneşti, la care ai atentat cu atâta, fie-ţi iertată,
inconştienţă. Sper că, în caz contrar, vei face dumneata tot ce-ţi stă în
putinţă pentru ca apologia neamului românesc, semnată de subsemnatul, să vadă
lumina tiparului cel puţin în aceleaşi condiţii de mediatizare de care a
beneficiat şi infamu-ţi rechizitoriu. Atât de ofensator pentru oricare dintre
românii de noi!
Îl provoc la duel pe
Mircea Cărtărescu! M-a jignit în onoarea mea de valah!
„Sunt mulţi evrei care, pe bună
dreptate, se consideră jigniţi de insistenţa negaţioniştilor de a le diminua
tragedia. Au perfectă dreptate. Numai că totul se schimbă atunci când pentru
acele suferinţe vin alţi evrei, care nu au călcat neam de neamul lor pe la
Auschwitz, şi cer despăgubiri foarte materiale, transformând holocaustul în
„holocash” (joc de cuvinte al unui evreu celebru). Sau dl Cărtărescu nu ştie
nici de asta?! Probabil că nu ştie, şi tocmai de aceea i-am scris, l-am invitat
să ne cunoaştem, să stăm de vorbă colegial, să-i deschid mintea, eventual cu
martori, la o televiziune sau altă „media”. Nu exclud însă eventualitatea ca dl
Cărtărescu să-mi demonstreze că Holocaustul din Transnistria chiar s-a produs.
Mă rog, să vedem, care pe care? […]. Da, îl provoc la duel pe Mircea
Cărtărescu, căci textul său m-a jignit profund în onoarea mea de valah! Măcar
atâta ar fi obligat să facă: să dea o explicaţie pentru refuzul său de a-şi
apăra onoarea de publicist. Altminteri, în lumea normală de dinainte de Primul
Război Mondial, în La Belle Epoque, când duelul se practica, inclusiv la
Bucureşti, după reguli cavalereşti foarte exacte, refuzul de a răspunde unei
provocări la duel putea să te discrediteze definitiv ca bărbat, ca om…
Poate că în cazul lui Mircea
Cărtărescu nu mai este nevoie.Eu am luat la viaţa mea un singur premiu literar,
al Academiei, pentru piesa „Credinţa”, iar acolo este vorba şi de Holocaust.
Aproape că uitasem […]. Da, în 1979 Academia Republicii Socialiste România mă
premia pentru un text în care eu făceam caz de faptul, unic în Europa ocupată
de Hitler, că românii nu s-au înghesuit să-i belească pe evrei, ci i-au
respectat, ca pe nişte fiinţe umane ce erau, iar unii mai sunt şi azi!... Unii,
căci ceilalţi, alde Ioanid, Oişteanu, Ancel, sunt altceva. Orice altceva!”
Grafica, Ion
Măldărescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu