BEN TODICA: august 2026

luni, 31 august 2026

Gheorghe Constantin Nistoroiu - Mâinile omului religios după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (2)

Mâinile omului religios după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (2)

Jurnalistică

Prof. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Teolog

31 August 2026

„Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă se moare cu mâinile întinse. El s-a sfârșit îmbrățișându-ne” (Sf. Atanasie cel Mare).

„Mâinile tainice ale femeii valahe deschid întotdeauna ușa inimii și ferestrele sufletului său!” (Valahiel Monahul).

Dumnezeiasca alcătuire a Chipului uman

Mâna, acest mădular distinct și distins al Omului creat de Dumnezeu este deseori pomenit în Sfânta Scriptură, prin care aflăm și diversitatea înțelesurilor ei. „Și a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră… Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creșteți și vă înmulțiți; și umpleți pământul și-l supuneți!” Facerea 1, 26-28). „Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, cum a voit. Sunt multe mădulare, însă un singur trup. Și nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuință de tine; sau iarăși capul să zică picioarelor: N-am trebuință de voi. Ca să nu fie dezbinare în trup, mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună.” (I Corinteni 12, 18, 20-21,25-26)

Mâna omului religios își netejește Calea destinului ori Cărarea sorții împlinind Voia Domnului. „În mâinile Tale, soarta mea…” (Psalmul 30,15) Cel care se asumă Poruncilor Iubirii lui Dumnezeu se împlinește ca chemare și alegere celestă. „Și tu vei fi ca o cunună de mărire în mâna Domnului și ca o diademă regală în mâna Dumnezeului tău.” (Isaia 62,3)

În Testamentul Ucenicilor Săi, Hristos le-a lăsat harul și marea Taină prin care pot hirotoni sacerdoți prin punerea mâinilor: „Din această pricină, îți amintesc să aprinzi și mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele” (II Timotei 1,6) Alungarea bolii din trupul și sufletul omului se face prin rugăciuni și prin punerea mâinilor de către preot: „la care intrând Pavel și rugându-se și-a pus mâinile peste el și l-a vindecat” (Fapte 28,8 Mâna, în tradiția străbună pelasgă înseamna „cunoaștere” și „iubire”. Iar Mâinile în aceeași tradiție erau considerate o prelungire a Inimii prin care se pogoară mintea. Tot în tradiția noastră se mai spunea că „Mâna e dotată cu vedere”, de aici expresia: „Orbul cu degete de lumină”. Preotul Anania e prevenit de Hristos că trebuie să-i redea vederea lui Saul atingându-l cu mâinile. Ochiul e înzestrat cu o anumită calitate a simțului tactil. Împreună cu inima, purificate de suflet, mâinile desăvârșesc memoria pozitivă Astfel, vederea și atingerea conduc la cunoașterea divină care eliberează, cântă, vibrează și înfrumusețează prin Adevăr totul! În această „lume de jos” - Omul, nimic nu este mai real și mai enigmatic, mai concret și mai misterios, mai complex și mai înlănțuit într-o unitate fundamentală de sacru și profan decât corpul Omului. „Corpul este elementul unei trilogii Spirit-Suflet-Corp, menite să stabilească armonia ce va permite transmiterea și manifestarea lumii de Sus, a Adevărului Pur.” (Annick de Souzenelle, Simbolismul Corpului Uman, Trad. Margareta Gyurcsik, Ed. Amarcord, 1999). Fermecătoarea mână are în tulpina ei generoasă și regală cinci degete, cinci vlăstare princiare și nici unul nu seamănă cu altul. Cinci degete sunt la o mână și totuși ce deosebire imensă între ele! Când se deschide binecuvântă! Când se închide în pumn scrâșnește spre dreptate, la luptă.

Cinci degete princiare și fiecare are numele dinastiei lui nemuritoare: degetul mare, arătătorul, mijlociul, inelarul, degetul mic. Degetul mare (degetul lui Venus) este în legătură cu capul. Arătătorul (degetul lui Jupiter) e legat de vezica biliară. Mijlociul (degetul lui Saturn) e legat de splină, pancreas. Inelarul (degetul Soarelui) e legat de ficat, iar degetul mic (degetul lui Mercur) e legat de inimă. Ambele mâini au zece degete și fiecare deget are amprenta, secretul și puterea sa proprie. Sunt zeci de miliarde de degete în lume și nici unul cu altul nu se aseamănă. Se pare că degetele oamenilor de pe pământ se iau la întrecere ca număr și semnificație cu ochii stelelor Cerului. Amprenta degetului Omului o găsim cu măreție în toate hrisoavele lumii de la un capăt la altul.

Taina mâinii are o varietate de semnificații: lucrare bună sau rea, artă, iscusință, nevinovăție, vinovăție, putere, protecție, cunoaștere, rugăciune, simbol de logodnă, de cununie, îndurare, slăbiciune, călăuzire, dărnicie, hotărâre, decizie, propășire, curăție, linia vieții, binecuvântare! Toate simțurile își au sălașul în inimă. Toată cunoașterea pogoară prin suflet. Toate senzațiile mari și rafinate se reflectă prin mână. Mâna și Inima sunt într-o deplină armonie și comuniune, într-un acord de sunet, culoare și cântare, de grăire, mirare și încântare! Când inimile îndrăgostiților cântă, sunetul lor se aude prin mâinile logodite, prin degetele îngemănate cu dor și flacără. Inima curată, mintea gânditoare, zelul rugător și mâinile binefăcătoare deschid în sufletul pur câmpuri de lumină și de har, de floare și mireasmă, de cântare și extaz!

Cele două emisfere cerebrale sunt inseparabile de cele două mâini – după cum inseparabili de mâini sunt cei doi plămâni pe care ele îi prelungesc. Dacă a cunoaște e doar un act cerebral, atunci aproape nu e nimic fiindcă nu este dragoste! Dacă însă plinirea cunoașterii e prin pogorârea dragostei, atunci mâinile sunt suflare creatoare! Oare nu Inima fierbinte și mâinile curate, transmit ca o auroră boreală în cântul dimineții, fiorul, flacăra, cântarea, vibrația Dorului și a Dragostei îndrăgostiților de ei, de frumos, de natură, de tradiție, pământ, poezie, de iubire de Hristos și de Maria-Crăiasa Cerului și a Pământului? Nu e o Taină minunată, faptul că linia-durată a Vieții Omului surâde și susură ca un râu limpede și cristalin în câmpia netedă a palmei stângi?!

Ridicarea ambelor mâini spre cer e semnul rugăciunii de mulțumire către Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, și pentru întreaga splendoarea a Creației Lui. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18,1). Mâinile arată de fapt frumusețea ori urâțeniea sufletului Omului întru faptele bune sau rele. Întru Aleșii Domnului se află permanent: „Cel nevinovat cu mâinile și curat cu inima… ” (Psalmul 23,4) Bunul Dumnezeu oferă fiecărui om un plan de mântuire care se va duce la împlinire doar prin acordul, arderea, armonia, simfonia dintre suflet-inimă-rațiune și mâinile Omului când își încredințează destinul fiecărei clipe Atotcreatorului nostru Iisus Hristos. „În mâinile Tale, soarta mea…” (Psalmul 30,15).

Un mare Dascăl român, bun prieten de-al meu și colaborator în educația și formarea tinerilor în spiritul hristico-naționalist, licențiat în Geografie și Teologie Ortodoxă, ctitor de Școală și de suflet creștin, Gheorghe Constantin din Cotmeana-Argeș avea o expresie pe care deseori o exclama cu mândrie și pioșenie: „Măi, George, pe mine mă ține Dumnezeu, uite așa, în palmele Sale! Și îmi arăta mâinile de Magistru cu palmele în sus ca pentru rugăciunea de mulțumire, prin care a modelat multe caractere dându-le rostul lor patriotic, moral și ortodox. Omul religos, creștinul orthodox, în special valahul, e permanent conștient de omniprezența Părintelui ceresc, fie în Cer, fie pe Pământ întru sprijinul, întru ocrotirea sa dacă faptele lui concordă fidel cu voia Domnului. „De mă voi sui în cer Tu acolo ești! De mă voi coborâ în iad, Tu de față ești! De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginile mării și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta!” (Psalmul 138, 8-10)

Mâinile curate călăuzite de o inimă înflăcărată înmiresmează darul care-l oferă, mângâie sufletul, se întrepătrund mistic în rugăciune, transmit o candidă dorință, pulsează într-un fior enigmatic, imprimă o corolă cromatică ochilor, face să cânte piatra ori lemnul, preling șoaptele diafane ale harpei, susură claviatura pianului, acordeonului și întețesc un ritm neîntrecut de petrecere prin țambal, sau lunecă sub vraja arcușul viorii ca odinioară la Porumbescu, Enescu, Grigoraș Dinicu, Advahov, vibrând o mirifică și nepătrunsă taină a Tainelor inimii și sufletului! Mâna Omului exprimă idea de apărare, de atac, de luptă, de activitate cotidiană întru lucru - muncă, dar și de creație în domenii diverse precum: Artă, Muzică, Poezie, Proză, Medicină, Pedagogie, Educație, Știință, Terapie, Preoție, Sport, aflată întru slujirea de rugă, echilibru, îndurare, autoritate, putere, dominație, cavalerism, iubire și binecuvântare a spiritului! Mâna iscusită în prelungirea căreia se află brațul vânjos și puternic e o armă de apărare, de atac, ce amintesc de celebrele lupte dacice, greco-romane, japoneze de judo ori de jiu-jitsu,dar și cea care mânuiește cu zel și rafinament o armă de atac sau de apărare, asemeni spadei de Toledo mânuită de un Cavaler medieval, de un muschetar, sabia-paloș a lui Ștefan cel Mare sau apriga secure din mâna stângă a Viteazului Domn Mihai - Întregitorul Daciei Mari.

Mâinile omului religios se află într-un permanent joc al căutării, al atingerii, al cunoașterii, al primenirii, al slujirii întru creația creștină de spirit, de continuitate filocalică, de dăinuire! Ele sunt un dar-dat al rugăciunii periodice, ori neîntrerupte, mătăniile-șirag ale monahului, pecetea crucii, aripile sacre ale dirijorului, suflul măiestriei marilor instrumentiști în diversitatea artei lor. Mâinile necuvântătoare, dar destul de grăitoare ale Omului religios, creștin ortodox sunt aripile inimii arzătoare care fac sufletul să se roage, să cânte și să se înalțe către Soarele lor Hristos! Urmând acest model, mâinile Omului primesc harul și inspirația creației sale hristice precum: Zamolxis, Deceneu, Orfeu, Pitagora, Arhimede, Ovidiu, Vergiliu, Dante, Sf. Dionisie Areopagitul, Da Vinci, Michelangelo, Giotto, Botticelli, Petrarca, Rubliov, Cellini, Botticelli, Rafael, Giorgione, Tițian, Veronese, Durer, El Greco, Rubens, Van Dyck, Rembrandt, Jan Van Goyen, Poussin, Ingres, Monet, Șișkin, Carl Haag, Shakespeare, Antim Ivireanul, Paganini, Mozart, Andrei Șaguna, N. Densușianu, Sf. Andrei Șaguna, Grigorescu, Brâncuși, Gh.Anghel, Gh.Tattarescu, Eminescu, Tagore, Hașdeu, Hugo, Cantemir, Enescu, Porumbescu, Dostoievski, Pușkin, Verdi, Coandă, Țuțea, Goga, Crainic, Stăniloae, Th. M. Popescu, Arhim. Ioanichie Bălan, Radu Mărculescu, Aron Cotruș, Nicolae Tesla, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, Ernest Bernea, Horia Bernea, alături de toate operele și capodoperele lumii, toate schiturile și mănăstirile românești, pagodele brahmaniste, statuia lui Iisus din Rio de Janeiro - Brazilia, Crucea de pe Caraiman ori cele 7-8-10 Minuni ale arhitecturii antice…

Bunul Dumnezeu prin divinele Lui Mâini atotbinefăcătoare a înzestrat o diversitate de oameni aleși să-și exprime viața pământeană, munca, creația geniului lor prin inimă, minte, suflet și mâini precum: preotul, călugărul, monahia, ierarhul religios, pictorul, sculptorul, scriitorul, artistul instrumentist, terapeutul, medicul, antrenorul de sport, brutarul, artizanul costumelor populare, olarul, arhitectul, zidarul, constructorul, apicultorul, bucătarul, frizerul, actorul, bibliotecarul, printr-o serie de verbe ziditoare, precum omul însuși: a se „închina,” a se „ruga”, a „binecuvânta”, a „dezlega”, a „ierta”, a „scrie”, a „croi”, a „țese”, a „broda,” a „olări”, a „măsura”, a „cosi”, a „ara”, a „semăna”,a „pescui”, a „vindeca”, a „mânca”, a „iubi”!

Artistul prin excelență și savantul neegalat de nimeni, niciodată în afara lui Dumnezeu, Leonardo da Vinci (1452-1519), pictor, sculptor, arhitect, om de știință, a „zeificat ” cu mâinile sale miraculoase, frumosul divin-Fecioara Maria, detaliu din „Bunavestire”, Fecioara și Pruncul cu Sf. Ana și frumosul lumesc prin chipul „Giocondei” - „Mona Lisa”!... Un Dar special, o harismă serafică a hărăzit Bunul Dumnezeu și mâinilor Medicului – doctor fără de arginți, care în afara lucrării lui profesionale, de conștiință are și o chemarea harică, terapeutică, religioasă, vindecării miraculoase trupește și sufletește a oamenilor, precum Protopărintele medicinii și al filosofiei, Profetul Zamolxis, Hua Thua, Tan-țe, Empedokles, Hippokrates din Kos, Marele Preot Deceneu, Mântuitorul Hristos, Apostolul evanghelist Luca, Ibn-Sina - Avicena, ilustrul arab care spunea că: „Poeții sunt prinții cuvântului, iar medicii sacerdoții trupului!” (Radu Ozun/ Emil Poenaru, Medicină și Adevăr, Ed. Medicală, București-1976; Ibn-Roșd - Averroes, Teophrastus Bombastus von Hohenheim-Paracelsus, afirmând că: „Fiecare medic poartă cu el inima care purcede de la divinitate; aceasta este lumina lui firească și justificarea lui, căci mai valoroasă decât arta medicului este dragostea lui de oameni!”, (ibid.)

Acestor mari piscuri ale medicinii le-au urmat William Harvey, Alexandru Mavrocordat, Axel Munthe (1857-1949), scriitor și medic suedez, mărturisind în romanul autobiografic „Cartea de la San Michele”, cum l-a înzestrat Medicul absolut - Atotcreatorul divin, cu terapia mâinilor sale. Fiecare deget prin bulbul rădăcinii sale de la ambele mâini avea însușirea sa proprie și specială în a trata și vindeca diversele afecțiuni ale omului grav suferind, Alexis Carrel, Vasile Voiculescu, Gheorghe Banu, Anton Pavlovici Cehov, Galina Răduleanu, Pavel Chirilă …

Când își manifestă caracterul Ei divin, Mâna apare înconjurată de o aureolă cu cruce. Și a mai hărăzit Dumnezeu un miracol divin atunci când Mâinile Mirilor: Bărbat și Fecioară, Femeie se încunună pentru viața de Familie, Națiune, Biserică, Cruce, Jertfă, Înviere și Nemurire! Mâinile Omului religios - respectiv ale creștinului ortodox valah au un limbaj al lor specific, o hieratică specială: închinare, creație, manifestare, terapie, invocare, ocrotire, liniște, dialectică, emblemă a autorității regale, princiare-împărțirea dreptății, dăruirea - milostenia, emblemă a autorității sacerdotale, stările lăuntrice, deseori cuvântul desemnează simbolul, gestul, atitudinea spirituală. În Asia de Sud a rămas tradiția renumitelor dansuri ale mâinilor.

Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, din stirpea aristocratică a traco-dacilor, compară ochiul cu mâna și mărturisește că ambele organe au drept scop limbajul: cunoașterea și vederea: „Mâinile sunt de mare folos pentru nevoile limbii. Cine ar socoti folosirea mâinilor ca fiind semnul unei firi chibzuite n-ar greși câtuși de puțin, pentru motivul - îndeobște acceptat și lesne de înțeles - că mâinile ne îngăduie să redăm vorbele prin litere; unul din semnele gândirii este putința de a te exprima prin litere, dând, prin slovele scrise, trăinicia sunetelor și gesturilor” (Sf. Grigorie de Nyssa, Tratatul despre Facerea omului, 107). Scrierea Braille pentru nevăzători se citește cu delicatețea ingenioasă a degetelor mâinii.

Mărturisirea Sfântului Grigorie de Nyssa, ne duce cu gândul la faptul că Mâinile Tatălui ceresc prin Înțelepciunea Logosului - Fiul Său a creat frumusețea cosmosului, implicit a Omului religios după Chipul Său; că Mâinile Mântuitorului Hristos a frământat aluatul Evangheliei - plămadă a Creștinismului orthodox; că Mâinile Fecioarei Maria au primit în sânul Ei feciorelnic taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu întru mântuirea creștinilor teofori, hristofori, mariofori; că mâinile mamei valahe și a celorlalte mame religioase care, prin taina inelului de logodnă - a mâini cerute după datină prin taina cununiei ei cu bărbatul - temelia Casei să poată zămisli prunci ca stâlp și temelie națiunii lor și Bisericii lui Hristos - Mântuitorul omenirii hristice.

Maica Domnului - Maria și mamele neamului nostru sunt numele sublime din omenire, fiindcă Mâini celebre le-au oglindit-o în poezie, literatură, pictură, sculptură, religie. Maria e un nume ce cântă, care prin frumusețea Ei, permanent și pretutindeni încântă! Când o Femeie ori un Bărbat din România Tainică-Dacia Mare cântă, atunci mâinile lor binecuvântă!

O femeie cântă

„Ai mână de sculptor, mână caldă, mână bună, mână fermecată./ Ai o mână pe care o simte modelul, o simte cum urcă și coboară, cum naște formele, cum topește pasta și-i dăruie gândul ieșit din neființă.// Ai mână de sculptor, mână albă, mână înfiorată, mână generoasă. Ai o mână cu mers alunecos, când apasă, flutură lumina, când se oprește pe locul acela, crește făptura și pârguie rodul.// Ai mână de sculptor, mână care vorbește, care cântă, care supune./ Ai o mână cu soare în degete, în palme stihii de forme și daruri ce poartă arome de vis și țării”. 10.VI.1970-București (Ernest Bernea, Lumini în Necunoscut, Ed. Timpul, Iași, 2000).

Ben Todică - Camera de filmat ca destin

Camera de filmat ca destin

Jurnalistică

Ben Todică, Producător Radio tv, Melbourne, Australia

31 August 2026

Comentariu inspirat de filmul mut al cineamatorilor reuniți la Băile Herculane în anul 1970

Există filme care impresionează prin complexitatea lor artistică și există filme care emoționează prin ceea ce conservă. Acest scurt film mut, realizat de cineamatorii cineclubului Metalurgistul din Reșița cu ocazia Festivalului Național de Film Turistic desfășurat la Băile Herculane în anul 1970, aparține celei de-a doua categorii. Nu este doar un document cinematografic. Este o capsulă a timpului. O fereastră deschisă către o Românie care nu mai există și, în același timp, o mărturie despre o generație care a crezut în puterea imaginii de a învinge uitarea. Privindu-l după mai bine de o jumătate de secol, am avut surpriza și emoția rară de a mă descoperi pe mine însumi printre participanți. O clipă suspendată în timp. O figură tânără, aproape uitată, reapărută dintre umbrele trecutului. Sentimentul a fost asemănător gustului unei bomboane fondante din cofetăriile anilor ’70, când dulceața avea încă răbdare, iar bucuria nu era industrializată.

Filmul începe prin prezentarea participanților și a atmosferei festivalului. Vedem oameni tineri, entuziaști, veniți din toate colțurile țării, uniți de aceeași pasiune. Privirea contemporană observă imediat ceva aproape dispărut astăzi: lipsa grabei. Oamenii nu alergau după notorietate, după contracte sau după algoritmi. Ei alergau după lumină, după cadre și după posibilitatea de a spune o poveste. Locul ales pentru întâlnire nu era întâmplător. Băile Herculane reprezenta una dintre marile bijuterii ale Banatului și ale României. Așezată pe valea Cernei, între munți spectaculoși și izvoare termale cunoscute încă din epoca romană, stațiunea păstra aerul unei aristocrații naturale. Romanii care cuceriseră Dacia descoperiseră aici izvoare cu proprietăți terapeutice excepționale și construiseră primele băi. De-a lungul secolelor, împărați, nobili, artiști și oameni simpli au venit aici în căutarea sănătății. În imaginile filmului, Herculane apare exact așa cum era atunci: elegant, viu și plin de speranță. Clădirile imperiale încă păstrau strălucirea vremurilor de glorie. Parcurile erau îngrijite. Hotelurile respirau istorie. Iar râul Cerna, curgând nestingherit printre stânci și vegetație, devenea parcă personajul principal al întregii povești. Dar adevărata temă a filmului nu este stațiunea. Tema sa este comunitatea.

Vedem adunați laolaltă oameni proveniți din medii foarte diferite. Muncitori, tehnicieni, profesori, elevi, mineri, ingineri, funcționari. Toți deveniți cineaști prin pasiune. În acea perioadă, cinecluburile reprezentau una dintre cele mai importante forme de exprimare culturală accesibile oamenilor obișnuiți. Astăzi este greu de explicat generațiilor care filmează cu telefonul mobil ce însemna atunci să realizezi un film. Pelicula era scumpă. Aparatura era puțină. Montajul necesita răbdare și dexteritate. Fiecare secundă filmată costa bani și efort. Nu exista posibilitatea de a șterge și relua la infinit. Fiecare cadru trebuia gândit înainte de a apăsa pe declanșator. Alergam prin fiecare oraș mare din țară dupa role de film virgin de trei minute, puse la dispozitia turiștilor în magazinele ONT. Așa îmi procuram pelicula. Apoi nu mai vorbesc de chimicalele din compoziția soluțiilor de developare și fixare a imaginii pe suportul de celuloid. Trebuia să merg prin combinatele chimice din țară ca să le obțin și apoi să le combin în laboratorul meu improvizat. Cineamatorul e un fel de Haiduc sau Samurai al filmului - pentru că el e toate funcțiile unei echipe profesioniste întrunul: scenarist, regizor, montaj, sunet, lumini, compozitor etc. Din această lipsă s-a născut însă o disciplină artistică extraordinară.

Filmul surprinde tocmai această generație care a învățat să creeze din puțin. O generație pentru care imaginația suplinea lipsurile materiale. Poate tocmai de aceea privirile celor surprinși pe peliculă emană o energie atât de specială. Ei nu erau consumatori de imagini. Ei erau creatori. În acea perioadă reprezentam „Cineclubul Apollo” al Exploatării Miniere Banat din Oravița, cu activitatea desfășurată la Clubul Muncitoresc din Ciudanovița. Pentru mine participarea la festival însemna mai mult decât o simplă competiție artistică. Însemna reprezentarea unei comunități. În spatele fiecărui film se aflau oameni adevărați: mineri, familii, sate și orașe. Fiecare cineast devenea un ambasador al locului din care venea. Era o responsabilitate asumată cu mândrie. Filmul cu care am participat se intitula „Cheile Nerei”. Era o călătorie cinematografică prin una dintre cele mai spectaculoase zone naturale ale Banatului. Urma cursul Nerei și evoca, într-o manieră poetică, traseele istorice pe care odinioară înaintaseră cohortele romane în confruntarea cu Dacia.

Astăzi, privind retrospectiv, înțeleg că acel film nu vorbea doar despre peisaj. Vorbea despre continuitate. Despre istorie. Despre legătura dintre om și pământ. Despre memoria locurilor. Am obținut doar o mențiune. Pentru un tânăr cineast, premiul părea atunci important. Astăzi însă înțeleg că adevăratul premiu a fost cu totul altul. Oamenii, prieteni, întâlnirile. discuțiile purtate până târziu în noapte. schimburile de idei, sentimentul că faci parte dintr-o familie spirituală. Aceste lucruri nu apar în clasamente și nici în arhive. Dar ele reprezintă adevărata istorie a oricărei mișcări culturale. Filmul mut surprinde tocmai această fraternitate invizibilă. Vedem oameni zâmbind, discutând, explorând împrejurimile, schimbând experiențe. Fără să știe, ei construiau o cultură paralelă, una bazată pe pasiune și solidaritate.

Privit astăzi, documentul are și o valoare sociologică remarcabilă. Observăm felul în care arătau oamenii, cum se îmbrăcau, cum se raportau unii la alții. Nu există ostentație. Nu există vedetism. Există naturalețe. Chipurile transmit o încredere simplă în viitor. Este imposibil să nu te întrebi ce s-a ales de toți acești oameni. Câte destine au înflorit? Câte s-au frânt? Cine mai este printre noi și cine a plecat deja către tăcerea eternă? Filmul devine astfel mai mult decât o înregistrare. Devine un memorial. Pe măsură ce îl privești, realizezi că pelicula conservă nu doar imagini, ci și prezențe umane. Oameni care continuă să existe prin lumina reflectată de ecran. Din aceste experiențe s-a născut și evoluția noastră artistică. Mișcarea cineamatorilor din România a reușit să obțină recunoaștere și sprijin. Au fost organizate cursuri, tabere și ateliere. Specialiști de la studiourile bucureștene veneau să împărtășească experiența lor.

Pentru generația mea, una dintre figurile emblematice a fost marele cineast și animator român Ion Popescu-Gopo. Întâlnirea cu el a reprezentat o lecție de libertate artistică. Mai târziu aveam să-l întâlnesc și pe Sergiu Nicolaescu, personalitate majoră a cinematografiei românești. Am avut chiar ocazia să-l filmez într-un scurt material de un minut, păstrat ca o amintire prețioasă. Totuși, cea mai importantă realizare personală din acea perioadă a fost filmul „Perseverența”, realizat pentru Casa Pionierilor din Oravița. Filmul a obținut Marele Premiu național și a reprezentat pentru mine o declarație de dragoste adresată orașului copilăriei. Privind astăzi acest film mut de la Herculane, înțeleg mai bine drumul parcurs.

Mai târziu am părăsit România. Viața m-a purtat prin douăzeci și două de țări și, în cele din urmă, în Melbourne. Dar camera de filmat a rămas aceeași. Ea a devenit patria mea mobilă. Prin ea am continuat să documentez oameni, locuri, tradiții și povești. Am filmat comunități românești din diaspora, am înregistrat obiceiuri, sărbători și mărturii care altfel s-ar fi pierdut. Camera a devenit puntea dintre lumi. Între trecut și prezen, între România și Australia, între copilul care filma la Herculane în 1970 și omul care privește astăzi acele imagini. Acesta este, poate, marele mesaj al filmului. Nu tehnologia contează. nu premiile, nu ideologiile, nu regimurile politice. Toate trec. Rămâne doar capacitatea omului de a se mira. Rămâne curiozitatea. Rămâne dorința de a înțelege lumea și de a o împărtăși celorlalți.

Filmul cineamatorilor de la Herculane este dovada că arta nu aparține exclusiv marilor studiouri și marilor bugete. Ea aparține tuturor celor care au ceva de spus și curajul de a privi lumea printr-un obiectiv. După mai bine de cincizeci de ani, imaginile continuă să vorbească. Nu prin sunet, ci prin tăcere. O tăcere plină de sensuri. Privindu-le, realizez că fiecare dintre noi caută, conștient sau nu, un loc sub soare. Un sens. O justificare a trecerii noastre prin timp. Unii găsesc răspunsul în muzică, alții în literatură, alții în credință, Eu l-am găsit într-o cameră de filmat. Și poate că adevărata frumusețe a acestui film nu stă în ceea ce arată, ci în ceea ce dovedește: că un om obișnuit poate transforma o pasiune într-un destin și că memoria, atunci când este încredințată peliculei, poate învinge timpul.

Astăzi, când imaginile se nasc și mor în aceeași clipă pe ecranele telefoanelor, acest film mut ne amintește că odinioară fiecare cadru era o cucerire. Fiecare metru de peliculă însemna răbdare, muncă și speranță. Noi nu filmam pentru a fi văzuți; filmam pentru a păstra lumea. Iar dacă după mai bine de o jumătate de secol ne putem reîntâlni pe ecran, înseamnă că timpul nu este chiar atât de puternic pe cât se crede. Uneori, o singură imagine îl poate învinge.

Maria Diana Popescu - S-a întîmplat în România...

S-a întîmplat în România un lucru de importanță europeană, chiar euro-atlantică

Maria Diana Popescu

Editoriale

31 August 2026

Stimabili cetățeni, s-a produs un miracol instituțional: de astăzi înainte este suficient să fii destul de aproape de cineva care are o funcție. Iar dacă acel cineva este președintele României, apropierea capătă, printr-o misterioasă transmutație protocolară, valențe diplomatice. Asta explică plimbarea Belei la Kiev, la reuniunea internațională a primelor doamne și primilor domni. Un eveniment solemn în coate, cu fotografii oficiale, mîncăruri de lux, discursuri golite de sens, drapele și tot arsenalul vizual al diplomației. Singurul element care a lipsit din această construcție impecabilă este unul banal: calitatea oficială a împricinatei. Ea nu-i soția președintelui României. E concubina sa. Hai să elucidăm termenul de concubină, ca să nu fiu iar înjurată. Termenul folosit în jurisprudență și în limbajul juridic pentru un bărbat și o femeie care trăiesc împreună este „concubinaj”, iar persoanele aflate într-o asemenea relație se numesc „concubini”. Concubinajul nu este o stare civilă și nici echivalent juridic cu căsătoria. Ce spune legea? Curtea Constituțională a României, în Decizia nr. 699/2020, folosește explicit noțiunile de „concubinaj”, „relații de familie de facto (de concubinaj)” și „concubini”. Tot Curtea precizează că „legea română nu recunoaște concubinajul ca formă de conviețuire” în sensul unei instituții juridice echivalente căsătoriei. Bela nu este aleasă, numită sau învestită într-o funcție publică. Nu este demnitar, ambasador, ministru ori reprezentant al statului în virtutea unei funcții prevăzute de lege. Și totuși, a aterizat Kiev, ca musca în lapte. Cineva va spune că aceasta este doar o chestiune de protocol. Și tocmai aici începe comedia.

Protocolul, în România, a căpătat o putere pe care Constituția o cam privește cu oarecare gelozie. Pe concubina șefului statului, protocolul o poate transforma, după împrejurări, în „prima doamnă”. Nu prin alegeri, nu prin numire, nu prin lege, ci printr-o specie autohtonă de consens administrativ: toată lumea se poartă ca și cum funcția ar exista și, prin urmare, ea există ilicit. Exact genul de situație care ar fi făcut deliciul lui Caragiale. O funcție fără funcție, o reprezentare fără mandat, o solemnitate fără temei și o titulatură care plutește deasupra realității juridice precum o panglică roșie legată de un ambalaj gol. Și poate că aici se află adevărata inovație românească. Am reușit să despărțim calitatea de calitatea oficială. Nu mai trebuie să fii ceva pentru a fi tratat ca și cum ai fi acel ceva. Trebuie doar să fii prezent în locul potrivit, lîngă persoana potrivită, într-o fotografie suficient de oficială. La Kiev, această invenție administrativă a căpătat însă o dimensiune internațională. În timp ce președintele României a participat la anumite momente prin videoconferință, concubina sa a fost prezentă fizic, în decorul diplomatic al summitului. Imaginea este aproape perfectă: șeful statului în format digital, concubina sa, în format fizic.

România a găsit, iată, formula optimă pentru diplomația modernă: președintele apare pe ecran, iar „prima concubină”, în fotografie. Nu trebuie să fii cinic pentru a observa nepotrivirea. E suficient să fii curios. În ce calitate a participat? Cine a desemnat-o? Ce mandat a avut? Ce autoritate a exercitat? A reprezentat România sau a participat ca invitată, în calitate personală? Dacă a fost doar o invitată, de ce este tratată în spațiul public ca „prima doamnă”? Dacă a reprezentat România, în baza cărei calități oficiale? Sînt întrebări simple, aproape primitive într-un stat de drept. Nu este nimic scandalos ca tovarășa concubină a unui președinte să fie invitată la un eveniment internațional. Nici măcar nu este ceva ce ar trebui interzis. Dar una este participarea unei persoane private și alta este reprezentarea unui stat. Între cele două există, în mod normal, o instituție, un mandat, o regulă, o răspundere. La noi, între ele pare să existe o fotografie.

Poate că asta este noua noastră formă de protocol: dacă fotografia este suficient de oficială, întrebările despre calitate devin aproape indecente. În definitiv, ce mai contează că România este republică, că funcțiile publice au atribuții precise și că reprezentarea statului nu ar trebui să depindă de arborele genealogic, matrimonial sau sentimental al ocupantului Palatului Cotroceni?

Avem o „primă doamnă”. Doar că nu avem, din cîte știm, funcția. Și nici soția. Avem însă decorul, solemnitatea și imaginea. Iar în politica românească, stimabili, cînd decorul este complet, instituția poate lipsi liniștită. Nu o mai observă nimeni. Așadar, ne-am pricopsit cu o primă doamnă de ceva vreme! Nu vă grăbiți să căutați în Constituție. Constituția, sărmana, n-a fost informată. Nici în Monitorul Oficial n-o să găsiți decretul de numire. Nici în organigrama Administrației Prezidențiale. Și dacă primatul apare în fotografiile oficiale, înseamnă că există. Ce Dumnezeu! Doar n-o să ne împiedicăm tocmai acum de niște amănunte juridice. Doamna Bela este concubina președintelui României. Atît știm cu certitudine. Soție nu este. Demnitar nu este. Funcție publică nu ocupă. Dar iată că, printr-o subtilă operațiune de protocol, a ajuns la Kiev. Aici, stimabili, se termină administrația și începe Caragiale. Căci în România lucrului bine făcut lăsat de Iohannis, dacă ești suficient de aproape de funcție, poți dobîndi și ceva din funcție. Nu prin lege. Prin atmosferă. Prin protocol. Prin împrejurări.

Să fim serioși: ce mai înseamnă astăzi o calitate oficială? Altădată trebuia să fii ministru, ambasador, parlamentar, consilier, trimis special. Acum este suficient să fii concubină și să fii invitată la evenimente unde se tîrguiesc lucruri mari între oameni care chiar au funcții. Este un progres democratic extraordinar. Și iată paradoxul: președintele României nu merge personal la Kiev, ci participă prin videoconferință, în timp ce partenera sa merge fizic. Asta demonstrează că tehnologia românească a făcut un pas înainte. Președintele se poate deplasa electronic. Partenera se deplasează fizic. Statul este reprezentat, așadar, simultan în două dimensiuni: una digitală și una sentimental-protocolară. Mai rar așa diplomație! Într-o republică, „prima doamnă” nu este, în principiu, o funcție de stat. Este o titulatură protocolară asociată, de regulă, soției șefului statului. Dar noi suntem moderni. Atît de moderni încît am eliminat și inconvenientul căsătoriei. Avem prima doamnă fără căsătorie, reprezentare fără mandat și funcție fără funcție. Ce mai vrem de la progres? Dacă tot am ajuns aici, propun să mergem pînă la capăt. Să înființăm oficial: prima parteneră; primul prieten; primul cumnat; prima soacră. Nu problema este că Bela a mers la Kiev. Problema este această teribilă ceață instituțională în care România pare să fi intrat cu tot alaiul: nu știm exact cînd o persoană privată devine reprezentant al statului, în ce temei și cine îi conferă această autoritate. Dar, desigur, acestea sînt detalii. În România, stimabili, detaliile sînt dușmanul principal al protocolului. Important este să avem fotografii oficiale. Și, mai ales, să nu pună nimeni întrebarea aceea vulgară, administrativă și profund necaragialiană: „În baza cărei legi?” Că doar n-o să stricăm o ceremonie internațională cu Constituția! Așadar, minunea s-a produs. Nu s-a anunțat prin decret, n-a trecut prin Parlament, s-a instalat discret, prin protocol, fotografii oficiale și multă solemnitate. România vine cu propria inovație instituțională. Este, trebuie să recunoaștem, o contribuție originală la dreptul internațional al protocolului. La noi, nu mai este necesară căsătoria. Este suficientă apropierea. Nu mai este necesar mandatul. Este suficientă fotografia. O chestiune de... calitate. Să fim însă optimiști. Dacă modelul concubinajului în funcții oficiale se generalizează, România poate deveni un pionier mondial. De ce să mai avem funcții publice? Vom avea funcții afective, sentimentale. La fel cum concubina președintelui, prin simpla relație sentimentală, a primit un mandat de reprezentare a României. Următorul pas ilogic ar fi ca statul să-și publice organigrama sentimentală. De aici pînă la prima doamnă a fost doar un pas. Un pas de protocol. Un pas fără lege. Dar cu fotograf. Și covor roșu.

În concluzie: în timp ce președintele României participa la reuniunea internațională prin videoconferință, concubina a fost primită de comediant și de soția acestuia. Democrația românească are, iată, și avantajul teleportării instituționale: funcția nu există, dar protocolul o vede. Constituția? Nu, mulțumim. Avem protocol. Simplu, eficient, fără birocrație. Și mai ales fără alegeri. În fond, de ce să mai complicăm lucrurile cu instituții, legi și atribuții cînd avem protocolul? Protocolul rezolvă tot. Dacă te așază la masa potrivită, ai deja jumătate din funcție. Cealaltă jumătate o face presa.

România reprezentată de cine? Și aici ajungem la întrebarea care merită pusă fără patimă și fără propagandă: cînd concubina șefului statului participă la un eveniment internațional și transmite mesaje în numele României, vorbește în nume personal sau în numele statului? Dacă vorbește în nume personal, foarte bine. Orice cetățean are dreptul la opinii și solidaritate. Dacă vorbește în numele președintelui, atunci ar fi util să știm prin ce mecanism a primit această însărcinare. Iar dacă vorbește în numele României, întrebarea devine și mai interesantă: cine i-a conferit această calitate?

Nu este o problemă despre rochie, geantă, tocuri, avion, Kiev sau fotografie. Este o problemă despre cine reprezintă statul român și în baza cărei autorități. Bela are tot dreptul să fie invitată și la Moscova și la Tel Aviv, dar acasă, în familiile gazdelor. Are tot dreptul să participe la evenimente umanitare și să transmită mesaje de solidaritate. Nimeni nu contestă dreptul unei persoane private de a susține cauze în care crede. Dar într-o republică serioasă trebuie să existe o linie clară între concubina unui președinte și o reprezentantă oficială a statului. Altfel, riscăm să ajungem la o situație caraghioasă: România să descopere că anumite funcții publice nu mai trebuie ocupate.

Trebuie doar să fii suficient de aproape de cineva care le ocupă. Iar dacă mîine se va organiza un summit al „primilor parteneri, partenerelor și rudelor de gradul întîi ale liderilor”, probabil că România va fi pregătită. Cu delegația completă. Ca în cazul primei doamne fără funcție - concubina președintelui care a făcut-o pe-a diplomata la Kiev.

N. Grigorie Lăcrița - De ce persistă în unele greșeli sistemele de Inteligență Artificială?

De ce persistă în unele greșeli

sistemele de Inteligență Artificială?

Mecanismul ascuns din spatele unei amnezii de doar o secundă

31.08.2026 Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița

Atunci când un utilizator adresează unei platforme de Inteligență Artificială (IA) întrebarea clară: „DEX-ul Academiei este pus online?”, marea majoritate a sistemelor pornesc de la un răspuns complet greșit: „Da, este disponibil online pe dexonline.ro”.

Dacă în cadrul aceleiași discuții intervine un cercetător avizat[1] care le aduce dovezi incontestabile – arătând că dexonline.ro este un proiect privat, realizat prin munca titanică a unor voluntari, iar Academia Română nu oferă nicio versiune digitală oficială a DEX-ului –, sistemele IA își recunosc umil greșeala.

Ele răspund ceremonios: „Aveți perfectă dreptate, Domnule Profesor, am comis o eroare regretabilă, distincția este fundamentală”.

Uluitor este ce se întâmplă imediat după aceea.

Dacă utilizatorul închide fereastra de dialog, exact în acel moment platforma își șterge automat din memorie (care este cea de scurtă durată), din motive de confidențialitate, tot ceea ce asimilase din acea conversație.

Dacă după numai o secundă, același utilizator, sau oricare altul, deschide un chat nou (adică inițiază o conversație complet nouă, luând dialogul de la zero) și adresează exact aceeași întrebare, sistemul IA va livra, cu seninătate, exact același răspuns greșit de la care a pornit.

Cum este posibil ca un soft considerat „inteligent” să îți dea dreptate acum, iar o secundă mai târziu să repete aceeași minciună factuală?

Avem de-a face cu o duplicitate a tehnologiei sau cu o limitare structurală?

Răspunsul se ascunde în modul în care sunt construite aceste sisteme, un mecanism explicat mai jos pe înțelesul omului simplu.

1. Iluzia învățării în timp real:

Memoria din timpul conversației în opoziție cu memoria globală

Cea mai mare confuzie a publicului larg este credința că Inteligența Artificială învață de la noi în mod permanent, așa cum un copil reține o corecție de la profesorul său și nu mai repetă greșeala niciodată.

În realitate, un sistem IA are două memorii complet separate, care nu comunică direct între ele: 1) memoria de lucru (locală) și 2) memoria de bază (globală).

Cât timp fereastra de chat este deschisă, utilizatorul se află în memoria de lucru a sistemului.

Imaginați-vă că deschideți un caiet dictando curat.

Tot ce scrieți în acea sesiune – întrebările dumneavoastră și corecțiile aduse – este citit de algoritm în timp real.

Sistemul IA analizează textul din „caiet”, vede dovada imbatabilă și își ajustează răspunsul pe loc pentru a fi politicos și corect în fața interlocutorului.

Însă din momentul în care ați închis fereastra de chat sau ați apăsat pe butonul de „Conversație nouă”, din acel moment acel caiet virtual dispare (nu mai poate fi văzut) pentru totdeauna.

Din motive stricte de confidențialitate și securitate, sistemul nu are voie să păstreze datele dintr-o sesiune privată pentru a-și modifica structura generală.

La o nouă pornire, el redevine o pagină complet albă, care a uitat tot ce a discutat cu o secundă în urmă.

2. Oglinda statistică a internetului:

De ce revine, uneori, IA mereu la redarea aceluiași răspuns greșit?

Când pornește o sesiune nouă, de unde își extrage sistemul IA răspunsurile, dacă pe cele anterioare le-a uitat?

El apelează la memoria sa globală, care este o bază de date uriașă, un fel de „fotografie înghețată” a întregului internet.

Aici intervine capcana statistică.

Pe internetul din România există mii de articole de presă, bloguri, postări pe rețelele sociale și discuții pe forumuri unde oamenii cred greșit că dexonline.ro este DEX-ul Academiei Române, în realitate platforma dexonline.ro fiind un proiect privat, creat și întreținut de o echipă de voluntari, fără niciun sprijin instituțional, financiar sau logistic din partea Academiei Române.

Algoritmii de Inteligență Artificială nu gândesc ca un cercetător și nu verifică ștampile instituționale; ei funcționează pe bază de probabilități matematice.

Dacă pe internet numărul textelor care spun eronat că „dexonline.ro este DEX-ul Academiei Române” este covârșitor mai mare decât numărul articolelor riguroase care explică adevărul juridic (că „dexonline.ro NU este DEX-ul Academiei Române”), sistemul IA va alege întotdeauna varianta majoritară.

Când deschidem un chat nou, softul redevine o oglindă fidelă a internetului general.

De aceea, el va reda din nou și din nou minciuna colectivă, pentru că așa a fost programat statistic să facă.

Această vulnerabilitate structurală a fost demonstrată indubitabil în testul comparativ detaliat în studiul precedent al subsemnatului, menționat mai sus.

Pus în fața întrebării clare, un singur sistem (Grok) a oferit de la început răspunsul corect.

În schimb, celelalte mari platforme globale (Gemini, Modul AI, Claude și ChatGPT) au preluat orbește eroarea statistică la prima interogare, demonstrând că sunt profund dependente de volumele de date eronate de pe web și incapabile de un discernământ juridic autonom la nivelul memoriei globale.

3. De ce nu se repară softul automat?

Procesul greoi al „topirii” datelor

Oamenii se întreabă, pe bună dreptate: dacă sistemul a văzut clar argumentele Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița, din articolul menționat anterior, de ce nu le salvează în memoria centrală pentru ca toată omenirea să beneficieze de răspunsul corect?

Răspunsul ține de ingineria software.

Baza de date globală a unei Inteligențe Artificiale nu este un fișier de text simplu în care poți șterge o linie și scrie alta.

Ea seamănă cu o statuie uriașă din bronz.

Pentru a schimba o singură trăsătură a statuii (o informație greșită despre DEX), nu poți lipi o bucățică de metal pe exterior.

Trebuie să topești întreaga statuie într-un furnal, să adaugi noul aliaj și să o torni din nou în matriță.

În termeni tehnici, acest proces se numește antrenare sau aliniere globală (fine-tuning).

Corectarea nu se poate face pe loc, ci doar prin campanii periodice conduse de inginerii de date ai marilor companii tehnologice din lume (Google, OpenAI, Anthropic).

Aceștia adună erorile factuale semnalate de specialiști, le verifică și le introduc manual în noul program de reantrenare globală.

Este un proces laborios care se realizează la intervale mari de timp, adesea după luni sau chiar ani de zile, deoarece operațiunea costă milioane de dolari și consumă resurse energetice și de calcul uriașe.

Până când un articol de autoritate și de strictă certitudine juridică, precum cel semnalat mai sus, nu este asimilat ca o pondere statistică majoră în procesul de reantrenare central, sistemele IA vor tinde mecanic să reproducă „eroarea majoritară” de pe internet.

Până la finalizarea unei astfel de actualizări globale a softului, sistemul va rămâne prizonierul aceleiași amnezii de o secundă.

Această limitare structurală majoră a modelelor actuale provine din comprimarea greșită a incertitudinii într-o singură valoare probabilistică, binară sau fuzzy.

Soluția de fond pentru o arhitectură IA cu adevărat anti-fragilă vine din geniul de gândire românesc și universal, mai exact din Logica Neutrosofică fundamentată de profesorul Florentin Smarandache.

Prin introducerea tripletului neutrosofic (Adevăr, Nedeterminare, Falsitate – T, I, F), sistemele software nu ar mai fi obligate să aleagă orbește o variantă majoritară, ci ar putea măsura nativ componenta „I” (Nedeterminarea și ambiguitatea internetului).

Tratând necunoscutul ca pe o variabilă măsurabilă, mașina ar învăța, în sfârșit, să recunoască atunci când nu deține date sigure, transformând unghiul mort al algoritmilor într-o acțiune controlabilă de rutare.

În termeni de strictă specialitate, marile companii tehnologice actualizează extrem de greu aceste ponderi matematice interne (prin tehnici complexe de aliniere numite RLHF – Reinforcement Learning from Human Feedback sau Fine-Tuning).

Până la finalizarea unei astfel de actualizări globale a softului, sistemul va rămâne prizonierul aceleiași amnezii de o secundă.

Concluzie:

Imperativul filtrului critic uman

Acest experiment sociologic și tehnic demonstrează cu o claritate izbitoare că Inteligența Artificială nu deține adevărul absolut și nu este un arbitru al realității.

Ea este doar un ecou al textelor scrise de oameni pe internet, preluând deopotrivă genialitatea, dar și ignoranța sau confuziile colective ale societății.

Faptul că sistemul oferă un răspuns greșit, îl corectează la presiunea cercetătorului și apoi revine la greșeală arată că tehnologia actuală este lipsită de conștiință și de logică morală.

În lipsa unor minți luminate, a unor cercetători independenți care să conteste permanent varianta oficială a algoritmilor, omenirea riscă să își lase cultura și limba națională în seama unor mașinării care suferă de o amnezie structurală incurabilă.

Adevărul nu se naște din statistica internetului, ci din rigoarea verificării umane.

Acest experiment demonstrează că marile companii globale de tehnologie au datoria morală de a acorda o atenție sporită limbilor naționale.

Lăsarea spațiului digital cultural la cheremul unor algoritmi pur statistici, fără o validare factuală riguroasă a instituțiilor oficiale, duce la distorsionarea realității.

Tehnologia trebuie să fie un instrument în slujba adevărului, nu o mașinărie care multiplică la nesfârșit confuziile colective ale internetului.

Bibliografie

1. Lăcrița, N. Grigorie – Articolul „dexonline.ro NU este DEX-ul Academiei Române. O distincție fundamentală și un test al Sistemelor de Inteligență Artificială”, publicat pe diverse platforme și publicații online.

2. Lăcrița, N. Grigorie – Serie de lucrări și studii de specialitate (aproape 100 de articole) publicate în mediul online pe tema Inteligenței Artificiale. Acestea pot fi consultate în mod direct prin motoarele de căutare de pe Internet, utilizând drept termeni de căutare numele autorului alături de denumirea temei specifice.

[1] A se vedea articolul „dexonline.ro NU este DEX-ul Academiei Române. O distincție fundamentală și un test al Sistemelor de Inteligență Artificială”, de conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița

Alexandru Stanciulescu - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ, DOAR O VORBĂ.......!

EROISMUL TEODOREI DE A PURTA CRUCEA BOLII

- PR. FLORIN STAMATE -

Mesajul Teodorei este că nu se poate fără cruce

M-am regăsit în această cântare[1] a voastră cu fiecare pas pe care l-am parcurs alături de Teodora pe drumul ei de pe cruce până la Înviere, de care ea s-a bucurat. Cred că dincolo va fi o bucurie nespusă când o să vă reîntâlnească să cântați împreună în Împărăția lui Dumnezeu. Însă, drumul este lung.

Mesajul Teodorei este că nu se poate fără cruce. Fiecare dintre voi trebuie să v-o asumați cu fruntea sus. În aceasta stă nădejdea noastră, că Dumnezeu a primit-o pe Teodora în Împărăția Lui pentru că a dus-o demn. Tot ce a fost, a primit ca de la Dumnezeu și n-a cârtit fiind pe cruce, pentru că, la urma urmei, crucea tot o duci.

Spunea Sf. Ioan Gură de Aur foarte frumos că dacă Hristos pe Cruce nu spunea: „Iartă-le lor că nu știu ce fac!”, nu era posibilă iertarea oamenilor nici până în ziua de astăzi. Dar pentru că El și-a asumat Crucea în momentele acelea în care a fost teribil de greu și a avut puterea aceasta să spună: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”, acesta este un cuvânt care se duce peste veacuri și pentru noi. Nici noi nu știm ce facem atunci când păcătuim. Nici noi nu ne dăm seama cât ne depărtăm de Dumnezeu și ce rană suntem pentru El când greșim în fața Lui.

Rana de moarte a lui Dumnezeu este, de fapt, iadul. Iadul sunt toți oamenii care n-au vrut să fie cu Dumnezeu, n-au răspuns iubirii Lui, L-au ignorat spunând: „N-am nevoie de Tine”. Dumnezeu caută să facă cu fiecare dintre noi tot ce e posibil ca să ne mântuiască. Există o grijă permanentă a Lui ca să pășim cum trebuie în lumea aceasta. Iar dacă ni s-a întâmplat să greșim sau să cădem, avem aceste cuvinte: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!”, după harul pe care l-a lăsat Apostolilor Săi ca „Oricâte veți lega, să fie legate și oricâte veți dezlega, să fie dezlegate”.

Roua iubirii și iertării lui Dumnezeu

Sf. Sofronie de la Essex spunea că iertarea de la Dumnezeu plutește în aer chiar atunci când faci păcatul. Important este să reușești ca după ce ai căzut să te ridici și să-ți impropriezi această iertare. Dacă privești spre această iertare și spui: „Doamne, nu mă lăsa! Iartă-mă! Dumnezeule, milostiv fii păcătosului!” sau: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, în momentul acela Dumnezeu îți dăruiește iertare.

Vedeți cum sunt florile dimineața!? Dacă florile se deschid primesc roua dimineții și reușesc să treacă peste arșița zilei oricât ar fi de cald. Noi ne ducem la umbră, dar ele rămân acolo în soare. Dacă floarea stă închisă dimineața și nu primește roua atunci, peste zi, nu are resurse și se usucă. Așa suntem și noi. Dacă ne deschidem spre Dumnezeu, El ne dă roua iubirii și a iertării Sale. Dacă am ști cât ne iubește Dumnezeu, am „înnebuni”. De aceea, sfinții și pustnicii care se retrag au o nebunie sfântă în Hristos și această nebunie îi face să se dăruiască cu totul lui Dumnezeu.

Cum spunea Părintele Arsenie Papacioc: „Să ai un zâmbet ascuns în inimă!”. Chiar dacă viața este grea și încurcată cu necazuri și ispite, întotdeauna să avem acest zâmbet în inimă, pentru că noi avem încrederea că tot ce se întâmplă pe pământ este cu o rânduială.

Planurile noastre și planurile lui Dumnezeu

Și trecerea Teodorei la Domnul a fost cu o rânduială mare. Dacă atunci când era ca voi, ne făceam planuri cum va merge la Facultate, unde, când și ne socoteam cum e mai bine, Dumnezeu ne-a arătat că planurile acestea ale noastre nu sunt și planurile Lui. Spunea un părinte: „Întotdeauna mi-a plăcut la Dumnezeu că mi-a dărâmat planurile mele până să mă dărâme ele, pe mine”. Dumnezeu ne dărâmă planurile noastre, chiar dacă noi gândim că așa e bine să facem.

Întotdeauna să aveți această încredințare că dacă vă poticniți sau dacă există piedici, Dumnezeu le vede pe toate și știe ce e mai bine. Așa că să nu vă tulburați cu nimic! Să aveți pacea interioară de a merge mai departe. Toate sunt în rânduiala lui Dumnezeu. Și crucea pe care o dă copiilor.

Mi-a spus o maică deunăzi că Părintele Justin Pârvu avea un pomelnic cu copiii trecuți la Domnul și când avea ispite mari, neajunsuri, greutăți sau lipsuri, punea maicile să facă la Psaltire și să-i pomenească pe acești copii pentru că ei mijloceau la Tronul lui Dumnezeu și așa se rezolvau foarte multe probleme.

Noi privim omenește orice moarte și facem din aceasta o tragedie. Dar nu este așa! Unii pleacă înaintea noastră și ne ajută de Sus poate mai mult decât ar fi făcut-o în lume. Unii rămân aici ca să dea mărturia a ceea ce ar trebui să fim în lume. Dumnezeu are lucrarea Lui cu fiecare. De aceea, eu cred că El va primi rugăciunile Teodorei pentru că de multe ori, ea își făcea această grijă: „Cum voi putea eu mulțumi tuturor celor care m-au sprijinit atât? Ce pot face eu pentru atâta lume care s-a rugat pentru mine?”. Și îi spuneam: „Teodora, nu poți decât să te rogi și tu și să-i pomenești pe toți care te-au ajutat”.

Și cred că în Împărăția lui Dumnezeu, aceasta poate să facă Teodora.

Crucea în Hristos nu ne dărâmă chiar dacă este grea

În cântarea voastră, m-am regăsit cu totul: cu durerile crucii, cu deznădejdea aceasta harică, pentru că așa este când porți o cruce atât de grea. Este o deznădejde care, totuși, nu te dărâmă. Deși simți că te pârjolește iadul și că diavolul îți dă târcoale continuu și ai impresia că ești singur și că nu mai ai nicio ieșire, că nu te mai aude nimeni, deznădejdea aceasta harică trebuie pusă la temelia credinței în Dumnezeu. Pentru că din iad nu mai ai unde să te duci.

Omul când ajunge în adâncul iadului cu sufletul său, nu mai are unde să cadă. De acolo, trebuie să înceapă urcușul. Este foarte important că atunci când cădem, avem unde să ne întoarcem. Acesta este cel mai important pentru că nu vom fi sfinți sau cu o viață la înălțime, continuu. Dar atunci când te depărtezi, știi unde trebuie să vii pentru că ai un Dumnezeu care te iartă continuu și te iubește.

De aceea, am avut în viață această nădejde și eu cred că Teodora a fost astăzi împreună cu voi și s-a bucurat cu voi și cred că cea mai mare dorință a Teodorei ar fi ca să ajungem cu toții în Împărăția lui Dumnezeu. „Căutați Împărăția lui Dumnezeu și toate se vor adăuga vouă”, spune Evanghelia. Dacă ai nădejdea în Dumnezeu, toate se adaugă ție, dar trebuie să te lași ca un prunc purtat în brațele mamei.

Nu trebuie să ne facem foarte multe griji sau să disperăm: „Ce o să fac, cum voi reuși?”. Pune-L pe Dumnezeu în fața ta: „Doamne, Tu mă știi: cum am crescut, câte am învățat, Tu știi câtă credință am avut în familie sau n-am avut. Nu mă lăsa!”. Deci, fiți sinceri că la Dumnezeu ajung oamenii sinceri și dacă Îl vom găsi pe Dumnezeu, cu siguranță nimic din lumea aceasta nu ne va mai clătina.

[1] Se referă la cântarea colegilor și prietenilor Teodorei, care au venit la mormântul ei din mănăstirea Paltin, să sărbătorească la cei 18 ani, pe care i-ar fi împlinit.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 70; selecții)

SPICUL DE GRÂU

- Sfântul Vasile cel Mare -

Când sămânţa a căzut în pământ şi are umezeală şi căldură potrivită, se face moale şi poroasă; apoi pune stăpânire pe pământul din jurul ei şi absoarbe din el tot ce-i este propriu şi înrudit; în urmă acele părticele foarte fine din pământ intră în porii seminţei şi-i măresc volumul, încât se înrădăcinează în partea de jos, iar din partea de sus ies la suprafaţă firele de iarbă la fel de numeroase ca şi firele rădăcinii. Firul de iarbă, încălzit mereu, îşi trage prin rădăcină umezeala; odată cu căldura trage din pământ şi hrana care-i trebuie, pe care o distribuie în pai, în coajă, în tecile grâului, în bobul de grâu şi în mustăţile spicului. Şi aşa, crescând încetul cu încetul, fiecare plantă ajunge la măsura sa proprie, fie grâu, fie legume, fie ierburi, fie mărăcini.

Un singur fir de iarbă, o singură plantă sunt de ajuns să-ţi facă mintea să contemple măiestria cu care s-au făcut toate! Cum este de pildă paiul de grâu încins cu noduri, ca şi cum l-ar lega spre a putea suporta greutatea spicului, ca să nu cadă la pământ când este plin de rod! Ovăzul sălbatic are paiul gol, pentru că vârful nu-i cu nimic îngreuiat, pe când paiul de grâu este întărit cu acele legături. Bobul de grâu este pus, apoi, într-o învelitoare, ca să nu fie cu uşurinţă răpit de păsările care mănâncă seminţe; bobul mai este apărat încă şi de vârfurile ascuţite ale mustăţilor spicului, care ca nişte bolduri, nu lasă să fie vătămat de micile vietăţi.

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 122

CASA LUMII

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

Lumea este o casa. Arhitectul si Stapânul acestei case este Creatorul, iar Tatal crestinilor care locuiesc în ea este Dumnezeu. Mama, în aceasta casa, este Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu. Mergi întotdeauna în prezenta Tatalui tau, cu iubire si ascultare; la fel în prezenta Mamei noastre a tuturor, a Maicii Domnului, cu sfânta iubire, cu veneratie si ascultare. În nevoile tale materiale si spirituale, în nenorociri, necazuri, boli, întoarce-te spre ea cu credinta, nadejde si dragoste.

Fii sfânt, asa cum Domnul Dumnezeul tau sfânt este; ca si stapâna noastra, Maica Domnului si maica ta de asemenea, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Femeie, iata fiul tau… Iata mama ta” (Ioan 19, 26-27).

Pentru ca noi sa nu ne îndoim de dreptul nostru de a o numi Mama a noastra pe Maica Preaînaltata a Dumnezeului Preaînalt – Stapâna Preasfânta, Preacurata, nemarginit fericita –, dumnezeiescul ei Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a îngaduit în mod expres tuturor acelora care tintesc spre sfintenie sa o numim Maica noastra: „Iata mama ta”. Caci în persoana Sfântului Ioan Teologul, noua, crestinilor, ni se adreseaza aceste cuvinte. Da, ea este cu adevarat cea mai blânda, cea mai atenta dintre mame, care ne conduce pe noi, copiii ei, spre sfintenie.

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1995, p. 133

CE ESTE SUFLETUL?

- SF. ILARION FELEA -

Sufletul este mai mult decât hrana

Silinţele pentru formarea omului duhovnicesc din omul trupesc încep de la curăţirea sufletului. O astfel de lucrare, grea şi îndelungată, care ţine viaţa întreagă, nimeni nu o va începe înainte de a-şi da seama ce este sufletul, ce rol şi ce putere are el în trup, ce valoare, ce preţ are sufletul şi care sunt datoriile omului faţă de sufletul său?

Mântuitorul a spus: «Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru» (Lc. 17:21). O lume întreagă este înlăuntrul omului, o lume nevăzută şi nepipăită de nimeni… O lume adâncă în care sunt ascunse gândurile bune şi rele, amintirile, simţirile şi sentimentele de iubire şi ură, de bucurie şi durere, dorurile după lumină şi libertate, poftele şi patimile, voinţa de a munci, a lupta şi a birui… Mintea cu toate darurile, sclipirile, lucirile şi tainele ei minunate… Toate sunt ascunse undeva înlăuntrul omului, în suflet. Chiar şi împărăţia lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu se ascunde în noi, înlăuntrul nostru, în suflet. Poate tăgădui lumea aceasta? Cel puţin atâta vreme cât ea există în fiecare din noi, nu se poate.

Ce este sufletul? Este ceva în noi mai adânc decât noi, spunea Fericitul Augustin. E sufletul, viaţa trupului nostru.

Chipul lui Dumnezeu în om

După Sfânta Scriptură, sufletul e suflarea şi chipul sau icoana lui Dumnezeu în om (Fac. 1:26-27; 2:7), că «pentru suflet este făcut omul după chipul lui Dumnezeu». Cu alte cuvinte, sufletul e faţa dumnezeiască a omului , cea mai minunată plăsmuire din toate. De aceea spune românul creştin: «Când pălmuieşti o faţă de om, pălmuieşti chipul lui Dumnezeu».

Demnitatea omului, chipul lui Dumnezeu în om, se arată în raţiune şi în libertatea sufletului, pe care Dumnezeu le respectă pentru valoarea sufletului, că tot universul material nu cântăreşte cât un suflet (Mc. 8:36-37). Prin suflet omul devine templul lui Dumnezeu (1 Cor. 3:16; 2 Cor. 6:16).

Trupul este opera şi unealta sufletului. Dumnezeu creează sufletul după chipul şi asemănarea Sa (Fac. 1:26-27). Iar sufletul îşi creează trupul după legile atotînţelepte ale zămislirii din sămânţă, ale naşterii şi ale creşterii. «Duhul Dumnezeirii este viaţa sufletului», iar «sufletul este trupul Duhului Sfânt». Precum trupul fără suflet este mort şi nu poate face nimic, tot aşa este şi sufletul fără sufletul cel ceresc, fără duhul divin, e mort pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Fiind chipul, icoana, trupul lui Dumnezeu în om, sufletul e duh nevăzut, ca şi Dumnezeu. «Dumnezeu este duh,… îngerul încă este duh… şi sufletul omului este duh… Dumnezeu este nevăzut, îngerul este nevăzut şi sufletul omului este nevăzut. Dumnezeu este nemuritor, îngerul este nemuritor şi sufletul omului este nemuritor. Dumnezeu are înţelegere şi voie şi sufletul omului are înţelegere şi voie».

Demnitatea sufletului omenesc

Un filosof (H. Bergson) spunea că sufletele sunt râuleţe din fluviul cel mare al vieţii, râuleţe, zicem noi, ascunse în Dumnezeu, ca izvorul în munte, ca puiul în coaja oului şi ca energia nucleară în stihiile materiei. Cine a ştiut ieri de energia nucleară şi alaltăieri de lumina electrică şi mai ales cine a văzut-o? Cine a ştiut ieri că energia electrică nu circulă prin firul electric, ci firul numai o direcţionează, îi arată drumul, o conduce? Izvorul acestui fluviu este la Dumnezeu, căci nu ne putem închipui fluviu fără izvor, suflet fără Dumnezeu. De aici însemnătatea, gingăşia, frumuseţea, nobleţea, valoarea şi demnitatea sufletului omenesc, mai presus de orice alte valori şi frumuseţi.

Nimic nu avem mai scump decât sufletul. Pentru suflet există lumea. «Pentru suflet osteneşte firea, se mişcă cerul, străluceşte soarele, rodeşte pământul, răsar plantele şi se nasc animalele. Pentru suflet a fost făcut raiul, a fost pregătită Împărăţia cerurilor, fericirea nesfârşită, slava nemărginită şi toate celelalte bunătăţi ale vieţii veşnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (1 Cor. 2:9).

„Dacă vom pierde acest suflet, am pierdut totul: şi pământul, şi cerul, şi lumea, şi raiul, şi această viaţă trecătoare şi pe cealaltă, cea veşnică; totul, totul” . Pentru suflet s-a scris Biblia, pentru suflet grăiesc profeţii, Se întrupează Mântuitorul şi se vesteşte Evanghelia. Pentru mântuirea sufletelor s-a adus jertfa de pe Golgota, s-a întemeiat Biserica şi s-au aşezat în ea Sfintele Taine.

«Aşa a iubit Dumnezeu lumea (omenirea), încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (să se răstignească şi să învieze), ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (In. 3:16). «Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine» (Gal. 2:20); pentru sufletul meu.

Sufletul și lumea

Dumnezeu are grijă de om; îi dă viaţa şi lumina, soarele şi ploaia, toate bunătăţile şi darurile, pentru că îl iubeşte. Ne-a dat şi ne dăruieşte neîncetat pe Fiul Său, cu Evanghelia, cu Biserica Sa; Sfintele Taine şi harurile Duhului Sfânt, pentru că ne iubeşte. Ne iubeşte sufletul; sufletul meu şi sufletul tău, frate şi soră. Grija şi iubirea părintească ne-o arată Dumnezeu pentru că ne iubeşte, pentru că are chipul Său ascuns în noi, în sufletul nostru prin care gândim, simţim, iubim, trăim, viem, ne mişcăm şi suntem (FA 17:25-28).

Sufletele oamenilor sunt „cetăţile”, „oile” şi „neamurile” la care sunt trimişi Apostolii, nu zidurile de piatră sau oile ciobanilor. După Evanghelie, «sufletul este mai însemnat decât hrana» (Lc. 12:23); un singur suflet preţuieşte mai scump decât valoarea şi greutatea lumii întregi. «Ce-i va folosi omului de ar dobândi toată lumea, iar sufletul şi l-ar pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?» (Mc. 8:36-37). Nimic. Nimic în lumea aceasta nu poate înlocui valoarea unui singur suflet.

Nimeni dintre oameni şi nimic de pe pământ nu poare răscumpăra un singur suflet pierdut, «că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face», numai prin puterea omului (Ps. 47:7-8). Iar dacă sufletul e cel mai mare dar şi cea mai scumpă comoară pe care o avem de la Dumnezeu, mai scumpă decât lumea, înţelegem uşor că avem faţă de mântuirea şi fericirea lui răspunderi tot atât de mari, pe cât de mare este valoarea lui şi pe cât de mari sunt făgăduinţele dumnezeieşti pentru fericirea lui vremelnică şi slava lui veşnică.

Dorul sufletului după patria cerească

În urma obârşiei şi ţintei sale dumnezeieşti, în tot timpul petrecerii în trup, sufletul suspină după patria sa cerească, se mistuie de dorul casei părinteşti, caută neîncetat pe Dumnezeu. Aşa după cum albinele se opresc şi se odihnesc numai pe flori, porumbiţa numai în corabia lui Noe şi fiul risipitor numai acasă la tatăl său, tot aşa şi sufletul se opreşte, se linişteşte şi se odihneşte numai la Dumnezeu. Aceasta e cea mai grăitoare dovadă că sufletul e dumnezeiesc; că patria lui e cerul, că Tatăl său e Dumnezeu şi că fericirea lui e veşnică.

Ascultă, creştine, şoaptele şi suspinele tainice ale sufletului tău… Dă-ţi seama, omule, că porţi în tine cea mai scumpă comoară… Dă-ţi seama, frate, că porţi în tine un sâmbure de viaţă cerească, o scânteie de lumină dumnezeiască, mai scumpă decât lumea întreagă; un mărgăritar mai strălucitor decât toate mărgăritarele.

Mulţumeşte lui Dumnezeu că ţi l-a dat şi Mântuitorului Hristos că ţi l-a răscumpărat. Grijeşte mai mult decât lumina ochilor să nu-l întinezi, să nu-l pângăreşti şi să nu-l pierzi, că nici o greşeală nu este aşa de mare ca negrija de mântuirea sufletului. Cine pierde un suflet, pierde lumea întreagă; cine mântuieşte un suflet, mântuieşte lumea întreagă. Pierzi un lucru fără de preţ şi eşti neliniştit, nu dormi nopţi întregi. Dar pentru suflet, pentru lucrul cel nemuritor?…

Grija pentru suflet

Nu este nebunie mai mare decât negrija pentru mântuirea sufletului, să nu te ocupi de scopul vieţii, să ştii că eşti nemuritor şi să te grijeşti numai de lucruri trecătoare. De-ţi pierzi sufletul, creştine, pierzi icoana feţei lui Dumnezeu din tine, frumuseţea şi slava aceea minunată, care dacă s-ar arăta o clipă în iad, iadul ar ajunge rai; iar dacă numai o clipă nu s-ar arăta în rai, raiul s-ar întuneca şi s-ar preface în iad .

„Iisuse al meu cel răstignit, Fiule al Dumnezeului celui viu! Ţi-ai dat suflarea, ca să plăsmuieşti acest suflet; Ţi-ai vărsat sângele ca să-l răscumperi. Ai făcut colimvitra (cristelniţa) dumnezeiescului botez, ca să-l speli. Ai rânduit al doilea botez, pocăinţa, ca să-l curăţi. Ai pregătit masa preacuratelor Tale Taine, ca să-l hrăneşti. Ai zidit aici pe pământ Biserica, pentru ca să-l sfinţeşti, iar dincolo raiul, ca să-l fericeşti. Ai făcut tot ceea ce putea să facă covârşitoarea Ta bunătate, spre a mântui acest suflet.

Noi, însă, facem tot ceea ce poate să facă covârşitoarea noastră răutate, ca să-l pierdem! Să nu se întâmple asta, veşnicule Mire al sufletelor noastre, să nu se întâmple! Mai degrabă să pierdem pe toate celelalte şi să câştigăm sufletul!…Să-l câştigăm, prin harul Tău, pentru împărăţia Ta. Amin” .

(Extras din „Spre Tabor”, vol II, de Sf. Ilarion Felea)

CEA MAI FRUMOASĂ

- Sfântul Ioan din Kronstadt -

Omul, creatura cea mai frumoasă şi cea mai de preţ, cea mai aleasă dintre cele făcute de mâna lui Dumnezeu; cea mai armonioasă şi cea mai perfectă şi cea care ar trebui să fie cea mai curată, neatinsă de nici o întinăciune, ca şi creaţie a lui Dumnezeu, chip şi templu al Său. Să nu ne lăsăm atinşi de nimic din ceea ce este necurat şi viclean, să alungăm gândurile hulitoare şi sceptice. Suntem poporul lui Dumnezeu, suntem sfinţi, întru Hristos; să ne păstrăm inimile în sfinţenie, ca nişte chivote vii ale lui Dumnezeu, să nu ne lăsăm atinse gândurile şi inimile de spurcatele şi viclenele duhuri! Cel ce Te-ai făcut om pentru noi, Cuvinte al lui Dumnezeu şi Doamne, ţine-ne în sfinţenia Ta! Tu, Cel ce eşti Preasfântul nostru Cap, nu lăsa ca trupurile şi sufletele noastre să se dea spurcatului Veliar, să ni le întineze acela cu gânduri ticăloase; rămâi mereu cu noi, ţine-ne curaţi şi neprihăniţi. Fă, Doamne, să păstrăm mereu cu Tine, Dumnezeiescul nostru Cap, o legătură vie, ca şi mădulare ale Tale, legătura gândurilor inimii, legătură de rugăciune şi de faptă. De vor cădea inimile noastre de la faţa Ta, Doamne, întunericul şi moartea să fie partea lor, întristarea şi strâmtorarea, ruşinea, nimicirea şi ticăloşirea. Cu Tine însă, ale noastre sunt lumina, viaţa, pacea, bucuria, lărgimea inimii, îndrăznirea către cele înalte, măreţia şi sfinţenia.

Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, traducere de Boris Buzilă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 229

UMEZEALA

- Sfântul Tihon din Zadonsk -

Vezi că de vreme ce pământul n-are umezeală, nimic din el nu răsare, deşi seminţele sunt puse în ţărână. Aşa este şi inima omului: chiar de va auzi cuvântul Domnului, ea nu va putea să crească rodul vrednic de acest cuvânt dacă nu va avea în sine umezeala harului lui Dumnezeu. De aceea avem poruncă să ne rugăm cu osârdie pentru a o primi: „Cereţi, căutaţi, bateţi”, grăieşte Domnul (Matei 7, 7). Prin aceasta suntem încredinţaţi că ni se cuvine a ne ruga lui Dumnezeu cu sârguinţă şi a cere har de la El, ca să ne dea „urechi să auzim” Cuvântul Lui şi „inimă să înţelegem” voia Sa (Isaia 6, 10). Fără acestea nimic nu vom putea, căci avem o inimă stricată până în temelie, astfel încât, chiar de am auzit Cuvântul Domnului, nu ne este cu putinţă a-l pricepe şi a-l adânci în inimă, iar de l-am înţeles, nu-l putem face; de aceea, în fiece clipă avem trebuinţă de harul lui Dumnezeu, care ne este ajutător în fapta bună cea lucrătoare.

Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 108

LENEȘUL ȘI HARNICUL

PILDA LUCRĂTORILOR VIEI

- SF. ILARION FELEA -

Chemarea Domnului la muncă

În pilda aceasta, Mântuitorul Iisus Hristos ne vorbeşte despre valoarea şi răsplata muncii. Gospodarul este Dumnezeu, lucrătorii sunt oamenii, via este sufletul, plata este judecata şi răsplata pentru munca din „via Domnului”.

Dumnezeu, Tatăl nostru şi marele gospodar al lumii, ne cheamă să lucrăm în via Lui. Ne cheamă părinteşte, nu sileşte pe nimeni. Ne pofteşte ca şi la nuntă, ca să ne răsplătească din nesfârşitele şi negrăitele Sale comori şi bucurii cereşti. În via sufletului ne cheamă să desţelenim ţarina inimii, să smulgem buruienile năravurilor rele şi spinii patimilor vinovate, să tăiem mlădiţele sălbatice ale obiceiurilor păgâne şi să facem ogor potrivit pentru rodul seminţelor bune, care sunt cuvintele Sf. Evanghelii.

Cum muncesc lucrătorii în vie, ca via să rodească struguri buni, tot aşa suntem chemaţi de Dumnezeu să lucrăm şi în via sufletului, ca să dobândim mântuirea: să săpăm, să semănăm, să plivim, să retezăm crengile uscate şi mlădiţele nefolositoare, într-un cuvânt, să muncim…

Cum răspund oamenii la chemarea Domnului? Unii lucrează în vie dis-de-dimineaţă, adică din copilărie îşi dau seama de preţul sufletului şi se ostenesc să-şi asigure mântuirea prin har, credinţă, virtuţi şi fapte bune. Alţii din tinereţe, alţii numai la vârsta bărbăţiei, alţii abia în ceasul din urmă al vieţii, la bătrâneţe, primesc chemarea la mântuirea sufletului, abia pe patul morţii se înduioşează şi întind braţele spre cer. Până atunci se tot lenevesc şi stau nepăsători, ca lucrătorii fără de lucru pe uliţele şi pieţile oraşelor.

Tâlcul pildei lucrătorilor viei

Dumnezeu însă nu încetează a purta de grijă de noi. Şi dimineaţa şi la amiază şi după amiază, adică din floarea copilăriei şi până la asfinţitul vieţii, ne cheamă mereu să lucrăm în via sufletului. Când vine seara – sfârşitul vieţii pământeşti – Stăpânul face plata. Nimeni nu rămâne nerăsplătit. Ba mai mult: Stăpânul plăteşte şi pe cei din urmă, ca şi pe cei dintâi. Dumnezeu nu plăteşte zilele de muncă, ci rodul muncii, felul lucrului ieşit din osteneala omului.

Nu este aceasta o nedreptate? Sunt lucrători, care deşi intră în holdă sau în fabrică dimineaţa, au mai puţin spor la lucru decât alţii care vin mai târziu, dar lucrează cu toată hărnicia. Un om leneş, care stă toată ziua în coada sapei şi mereu se uită la soare, sau altul care se ţine mai mult de poveşti decât de lucru, nu va arăta un spor mai mare decât omul harnic, care face în două-trei ore de lucru un Spor cât alţii ziua întreagă. Este nedreptate dacă primesc toţi aceeaşi plată?… Nu!…

Aşa este şi în via sufletului. Sunt oameni, care deşi primesc chemarea la mântuire din copilărie sau din tinereţe, nu au părăsit cu totul cărările păcatelor, sau poate se lenevesc în lupta cu relele. Sunt alţii în schimb, care deşi stau rătăciţi şi primesc târziu chemarea la mântuire, după ce se dezmeticesc, se străduiesc din toate puterile să câştige timpul pierdut şi să împlinească poruncile Domnului cu toată sfinţenia.

Se întâmplă cu ei ca şi cu şcolarii în şcoală. Unii dintre ei sunt silitori la începutul anului, până când iau câteva note bune, apoi bizuindu-se pe ele, se lenevesc; alţii, dimpotrivă se silesc la învăţătură spre sfârşitul anului şi astfel ajung, dacă nu întrec, pe cei dintâi.

Nimeni nu rămâne fără plată la Dumnezeu

Sunt sfinţi în calendarul Bisericii, care numai târziu s-au oprit din drumul care duce la pierzanie. Dar odată întorşi la credinţa în Dumnezeu şi la cuvintele Evangheliei, au arătat atâta iubire, atâta râvnă şi atâtea lacrimi de pocăinţă, încât au lăsat mult în urmă pe atâţia care sunt numai cu numele „creştini”.

Din cuprinsul pildei despre lucrătorii viei, noi toţi trebuie să învăţăm că munca este una dintre legile mari ale vieţii şi ale ordinii sociale. Toţi oamenii sunt chemaţi de Dumnezeu să muncească, după puterile, priceperea şi hărnicia lor. Când însă, unora le vine o lucrare mai puţin grea, sau mai aducătoare de câştig sau de mai scurtă durată, să nu cârtim, să nu-i pizmuim şi să nu ne plângem. Fiecare îşi ia plata după munca sa, pe care singur şi-a ales-o.

Important este că: nimeni nu rămâne fără de plată, pentru tot ce face, fie în folosul trupului, fie de dragul sufletului, aici pe pământ sau după ce apune soarele acestei vieţi, prin bunăvoinţa şi pronia cerescului Părinte.

(Extras din cartea Pildele Mântuitorului, de Preot Ilarion V. Felea

DEMONSTRAŢIE

- Sfântul Ioan din Kronstadt -

Dacă vreodată, într-un anumit loc, într-o încăpere, sau pe apă, sau sub cerul liber vei pune la îndoială prezenţa lui Dumnezeu acolo, oferă-i inimii tale această demonstraţie. Dumnezeu ţine totul cu puterea Sa. Mă ţine şi pe mine cu trupul şi cu sufletul, ţine toate corpurile solide, lichide, gazoase. Ţine şi aerul locului în care mă aflu şi pe care îl respir, ţine orice particulă din el; de aceea se şi numeşte Atotţiitorul, fiindcă ţine în mâna Sa toată făptura, macrocosmosul şi microcosmosul. Cum ar putea, deci, să lipsească dintr-un anumit loc? Să nu fie undeva Adevărul lucrurilor, Cauza existenţei lor? Când vei avea în gând aceste cuvinte, inima lovită de apoplexia îndoielii îndată se va înviora şi se va linişti, aceasta fiind tot o dovadă puternică a omniprezenţei lui Dumnezeu, cu deosebire în sufletele noastre. Slavă Ţie, Atotţiitorule Împărate, că nu m-ai lăsat în bezna diavolească, ci mi-ai trimis grabnic lumina Ta, ca să mi se risipească din suflet întunericul. Tu, Doamne, eşti Luminătorul meu, luminezi întunecimea din mine.

Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, traducere de Boris Buzilă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 415-416

PANACEUL SUFLETESC

- Cuviosul Bonifatie de la Teofania -

Un om oarecare, trecând prin schit, a intrat în bolniţa de pe lângă schit. Văzând numeroşii bolnavi care zăceau acolo, s-a apropiat de doctor şi l-a întrebat: „Sunt, oare, ierburi care vindecă de păcate?” Doctorul a răspuns: „Sunt şi o să ţi le arăt. Ia rădăcina ascultării, tulpina răbdării, florile curăţiei şi roada faptelor celor bune; zdrobeşte toate acestea în vasul smereniei, cerne-le prin sita cugetării sănătoase, toarnă-le în oala nădejdii, varsă peste ele suspinuri şi adaugă câteva lacrimi; după aceea, aprinde focul iubirii dumnezeieşti, acoperă oala cu milostenia şi hrăneşte focul cu lemnele iubirii de osteneală. Când fiertura va fi gata, răceşte-o cu iubirea de fraţi şi ia-o cu lingura pocăinţei. După ce vei fi primit doctoria aceasta cu credinţă curată, ajutându-te cu înfrânarea şi cu postul, te vei vindeca de orice boală a păcatului şi vei fi sănătos atât cu trupul, cât şi cu sufletul”.

Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 66.