(din antologia „Iar când cu miei va ninge prin ponoare...”, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2016)
Eram copil. Într-un senin de vară,
ca niște ciute-ncremenite-n fața fiarei,
stejarii de la margine de codru
priveau cu spaimă două mogâldețe
înaintând semeț spre lizieră.
Ochiră – vai! – stejarul cel mai falnic
(Din el și ghindă faci, și căpriori).
Se-mpotrivea, sărmanu’,-n disperare,
dar dinții ”Drujbei”* ca-n granit rodeau
în stânca anilor încinși în horă.
Într-un târziu, cu greu, cedă stejarul,
ostaș fidel, căzut la datorie.
Ca pe-un sicriu, cei doi îl tăbârciră,
iar eu cuprinsei ca pe-un frate trunchiul ciung
și-i
sfredeleam cu lacrimi hora de inele,
inele
calde, aburind a sevă,
ca să le-nnod, șirag de amintiri.
Și azi, ades,
când toamna-și curge pletele cadână,
aroma de gutuie când mă-mbată,
un fir de gând burghiu cu zel când sapă
prin anii-mi scrijelați pe-un nins răboj,
când, lin, amurgu-mi bate la fereastră
cu raze moi de-un soare ce s-a dus
grăbit spre-apus,
când parc-aud
cum trec prin vine și se-adună-n trunchiul
semețului stejar din
trupul meu
inele calde-n zvon de clopoței,
mai mici, mai mari, mai noi sau mai cărunte,
mi-apare-n față-acel copil candíd
strângând în brațe trunchiul retezat
și mângâind cu lacrimi de cleștar
inele calde, aburind a sevă.
O, când va fi să vină cea cu ”Drujba”,
ca să reteze, crud, și când cădea-va
stejarul greu
din pieptul meu,
vei ști și tu să strângi la piept ca și copilul
ciolacul trunchi ruinat
și-o lacrimă să storci din ochii-ți seci
pe șirul de inele-n lung și-n lat,
inele calde, aburind a sevă?
*”Drujba” (Prietenie) – denumire rusească a unei specii de ferăstrău
electric, extrem de popular în România anilor ’70.
Din prima
epistolă (imaginară) a sfântului apostol Pavel către Mântuitorul lumii
Ai putea
să-mi iei, Doamne, scara de vise ce mi-ai întins-o –
Puntea care unește cerul de taină cu de păcate preaplinul
pământ —,
Însă nu-mi lua, rogu-Te, robul Tău, dragostea:
Fără dragoste, Doamne, nimica nu sânt.
Ai putea să-mi pui, Doamne, credința pe jarul cel mai
încins
Și licărul pal de speranță din suflet să mi-l risipești,
Însă nu-mi lua, rogu-Te, robul Tău, dragostea:
Fără dragoste, Doamne, nici Tu nu mai ești.
Ai putea să-mi iei, Doamne, și gura de aer cu care
respir,
Să mă răstignești, aidoma Domnului nostru Iisus Hristos,
pe cruce în cuie,
Însă nu-mi lua, rogu-Te, robul Tău, dragostea:
Dacă dragoste nu e, nimica nu e.
S-ar
putea nici să nu știi
că eu exist,
că am inimă ca și tine,
că o taină am și un dor.
S-ar
putea nici să nu știi
că te iubesc,
că visez ca și tine,
că am
áripi să zbor.
Însă
știu că
mă cauți,
știu că
mă aștepți,
știu că
mă iubești ca și mine,
imaginaro.
Și
de-aceea
s-ar
putea să ne întâlnim într-o zi
în
visele noastre,
în
tainele noastre,
în
zborul nostru
fără
sfârșit
și
atunci
vom zbura pân-la soare,
vom zbura pân-la stele,
întrebându-ne-ntruna:
unde erai?
Și vom ști numai noi
și dragostea noastră
de existența-ne.
Când te-am zărit, inimile noastre pe dată s-au prins –
de parcă știau de la naștere una de alta — în iureșul unui vârtej
desprins din vâltoarea dantescului soi de-alchimie
demonică:
inima mea, purtată de sorb pe tronsoanele Căii Lactee ca
un gătej,
inima ta — undeva
în Marea Ionică.
Prinși în dornele dragostei, făceam tumbe și rumbe în
univers ca nebunii,
două sósii uitate de Dumnezeu și de lume, fóchii ai
nimănui, ale sorții fiastre.
Nici nu mai știu: noi ne rostogoleam în jurul Lunii
sau Luna – în jurul dragostei noastre.
Shakespearian
împătimiți, uitasem zeului aștrilor rostul,
arderii lui.
Nici nu mai știu: Soarele se rotea în jurul nostru
sau noi — în al
Soarelui.
Purtați ca de-un sorb pe áripi de vise albastre,
frângem boiul clepsidrei, rupem ițele gândului.
Nici nu mai știu: Pământul se-nvârte în jurul dragostei
noastre
sau noi — în jurul
Pământului.
Eclipsă de soare, clarobscur de lună și noi, două sósii…
Prea poate că
Să nu-mi
spui că-s primul
navigator
la țărmul de tihnă al inimii tale —
nu te voi crede,
pentru că-n iadul în clocot al valurilor în agonie
atâtea corăbii râvnesc s-acosteze la mal!
Să nu-mi spui că-s primul
astronaut
ce-ți șterge-n săruturi machiajul tău selenar –
nu te voi crede,
pentru că-n focul iubirilor aprige, veșnice,
în visele lor zburătoare, te-au fost adorat
îndrăgostiții, mulții, ai lumii.
Să nu-mi spui că-s primul
fericit alpinist
ce-ți topește
sloiul frunții tale
în luciu de gheață —
nu te voi crede,
pentru că-n crezul lor temerar
că mai sus decât norii nu-i decât cerul
s-au avântat, disperați,
milioane de nenorociți.
Să nu-mi spui că-s primul
bărbat norocos
ce-ți frânge boiul zbătându-se-n zvâcnet de șarpe —
nu te voi crede,
pentru că-n zbuciumul pieptului tău
răsună
ecoul păcatelor
tuturor
Evelor lumii.
Ci spune-mi că-s primul
cutezător
care-n
mareea talazurilor tale în spume,
în luciul de-argint al machiajului tău selenar,
pe fruntea de gheață a muntelui tău inabordabil,
în necuprinsul azurului cerului ochilor tăi
a văzut
nu materia goală, carnală,
ci
spiritul plin de candoare
—
și te voi crede.
Prea poate că singura vină a ta - dar
fatală! –
este aceea
că soarta ți-a fost să te naști femeie.
S-ar putea, pentru unii, să nu fii
o rază din ceriști de spații imense, stelare,
dar, pentru mine, tu ești și rămâi
un strop din lumina creată în ziua dintâi,
iubirea
mea mare.
S-ar
putea, pentru alții, să nu fii
mireasma polenului dulce cules de cu zori de albine,
dar, pentru mine, tu ești și rămâi
sărutul balsamic de taină-al iubirii dintâi:
iubirii divine.
S-ar putea, pentru unii, să nu fii
un arc, ca fiorul de ciută prin somn când tresare,
dar, pentru mine, tu ești și rămâi
un suflet vibrând ca fiorul de vrajă dintâi,
Soare-răsare.
S-ar
putea, pentru alții, să nu fii
încinsă ca para din iad, dogoritor de fierbinte,
dar, pentru mine, tu ești și rămâi
făclie arzândă ca jarul iubirii dintâi,
Lună-asfinte.
S-ar putea, pentru unii sau alții, să nu fii
nici Soare-răsare în zori și în noapte nici Lună-asfinte,
dar, pentru mine, tu ești și rămâi
un strop din lumina creată în ziua dintâi,
mai sfântă decât, laolaltă, în ceruri, iubirile sfinte,
dragoste-cântec.
Hai lumii s-o tăcem…
Hai lumii s-o tăcem, iubirea noastră,
Căci lumea, dac-ar ști că ne iubim,
Ne-ar răsădi cucută la fereastră
Și-o cruce ne-ar ciopli în țintirim.
Hai s-o
tăcem cum lebăda și-o tace,
Cum se
iubesc, discret, doar trandafirii
Și
s-ascultăm cu inima, sagace,
În piept
cum arde flacăra iubirii.
Hai s-o
tăcem. S-o ocrotim, captiva.
Să nu cârtim în fața propriului destin.
Ne aibă-n pază Sfânta Paraschiva,
Ne-nțelepțească Sfântul Augustin.
Val legănându-se-n brațele țărmului.
Țărm legănându-se-n brațele valului.
Pe creastă de val și pe muchia țărmului — un albatros.
O tristă poveste-n cocoriștea vremii se pierde.
Țigăncile vremii ascund-o ca merele-n sân.
Cosițe-ieduțe mă cheamă pe-o pajiște verde
Și pletele-sălcii pe stoguri mă cheamă de fân.
O ciută de gând zboară-n iezerul fur să se scalde.
O umbră de lup o pândește cu-orbitele seci.
Mă cheamă cocorii-sirene în țările calde,
Rusalce-gutuie mă cheamă în iernile reci.
Și vin câte una, și pleacă, imagini sihastre,
Și filmul, întregul, în cioburi de cadre-l fărâm.
O dalbă fecioară mă cheamă spre țărmuri albastre
Și-o alta, în negru, mă cheamă spre-un negru tărâm.
~*~
NICOLAE MATCAS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu