Poezii de IRINA LUCIA MIHALCA - Congruența amintirilor

Congruența amintirilor

~*~

Pe drumul tău te lovești de aceiași pereți, uneori fluizi, uneori volatili.

Alergi printre anii trecuți din care răsar laolaltă vagi semne.

Firul de lână al ghemului găsit te conduce

spre o poveste nouă,

fascinantă, străină de tine.

Rupi plasa de gânduri nerăbdătoare,

ce te-nconjoară misterios, gonind spre nicăieri,

dincolo de spirala asta mișcătoare.

Limbile ceasului se dau înapoi.

Pătrunzi în peisajul imens al tăcerii tale,

dinainte de timp.

Dincolo de materie, pășești, ca un ascet,

în liniștea aceea orbitoare.

În pustiul găsit întâmpini viitorul

în lumina ce are nevoie

de altcineva ca să se reflecte.

Treci de un gardian plictisit și de un indicator minuscul.

În contururi clare citești: “Numai timpul prezent există”.

Încotro alergi?

Claritatea aceasta a lucrurilor te uimește.

Timpul migrează în amintiri fragile din care

desprindem

resturi decupate, împrăștiate,

prăbușite în dezordine sau pierdute,

o imagine ce durează mai mult sau mai puțin,

fragmente estompate care gravitează,

lipindu-se de tot ce găsesc,

oprindu-se, la întâmplare,

asupra unui moment sau altul.

La colțul străzii te aștepta ea, senină și zâmbitoare.

Privind-o, bucăți din tine, ce nu credeai să existe,

te ardeau, te sfâșiau.

Ca o promisiune,

totul tânjea

a atingere, a împlinire, a iubire.

2 noiembrie 2018

*

Învelișul cuvintelor

~*~

Pe timpi calzi se aștern timpii reci, înghețați,

ușor ne desprindem de năluci, de amintiri vii sau palide.

În noaptea asta vei visa lumea ultimului ei poem

ce-ți umple sufletul cu isihie,

în abisul adevărului știi că

în lumea creației ei

simți eternitatea acestei lumi.

Când soarele luminează, în cele patru straturi

– galben, cian, negru și magenta –, baptisteriul din Florența,

înfrunți hazardul timpului.

Cometele rătăcesc pe cer.

Aproape de bezna începutului,

profețiile se prefac în realitate, prind viață,

împlinind destinul glasului nostru.

Asculți murmur după murmur,

un răspuns tainic, subteran, vei primi

din gravitația copacilor

ce vara-și atârnă

crengile până la pământ,

iar iarna se înalță spre cer.

Asculți fiecare copac ce ți se destăinuie

și uite cum readuci anotimpurile în viața ta.

Într-un timp blând, un fir roșu te conduce.

Fragilă și nouă, trezită din somn,

clipa domină în toate,

contopită în necunoscut

prin cuvânt capătă un nume,

se întrupează.

Spre perfecțiune te miști asimptotic,

totul e în continuare, nimic nu e de la zero,

căci dincolo de limite rămâne trăirea colorată.

Cu fiecare rugăciune, piatra muntelui se tocește,

într-un spațiu amplu,

o punte a dorinței a întins cuvintele

prin fiecare piatră,

prin fiecare templu înălțat.

Cu mantia ei învolburată

leagănă copacii și pe pământ,

o interacțiune a verticalei cu orizontala.

Rugă și spovedanie. Vrei să atingi cerul,

dincolo de ferestrele

acestei temnițe nevăzute,

iar odată cu tine lumea se va schimba.

Într-un semn amplu, la granițele pe care le deschizi,

respiri nemărginirea.

Iubirea o protejezi, îi netezești asperitățile

și uite cum

creeeaza miracole.

13 septembrie 2018

*

Ninsoare de frunze şi-o floare mare sângerie

~*~

Grăbită, păşea frumos, duios,

ca timpul trecea prin aer,

un vaier nedesluşit în urma ei se auzea,

poate era Ea, iubirea ta,

indiferent de realităţile apărute,

iar tu, necunoscutul care

o citeşti ca pe-o nouă pagină.

Scriem spre aduceri aminte,

în urma lăsăm toate astea,

scrisul nu pleacă şi nici nu rămâne,

frunzele nu pleacă niciunde,

nici noi nu avem altă destinaţie,

doar suntem, aşa cum ţi-am spus.

Durerea poate să nască atâta frumuseţe

sau nu e vorba de ea, ci de noi aici?

- Cum poţi fi aşa, iubito?

Trăieşti în lumi pe care doar îngerii

le cunosc, tu, înger sublim!

Cu adierea prezenţei tale

mă uimeşti mereu.

Ai ceva din frumuseţea cerului

ce sclipeşte doar în inima ta,

iubesc toate părţile din tine,

eu sunt aşa cum sunt, însă la tine

izvoarele sunt vii şi tot mai curate.

.......................................................

Mă-ntrebi ce caut, nu ştiu de caut ceva anume,

tot ceea ce caut este în mine, în locul acela fără timp.

Cântecul tău risipeşte flori în formă de stea,

o respiraţie, o privire, un cuvânt te pot răni.

Încăpăţânat ca o pală de vânt

ai plâns atunci când nu-nţelegeai,

dar, mai ales, ai plâns

atunci când

cel drag nu a mai fost lângă tine.

Plutea în suferinţele tale

din temeri, îndoieli, răni, intense emoţii,

roua izvorâtă din noi,

apa care ne spală reflexia cerului

- ce este sus este şi jos -. De multe ori ai plâns.

Tăinuind pacea universului mă aştepţi,

binecuvântând lumina unei noi zilei

ce trece prin ramurile copacilor

asemeni unui cântec şoptit.

Liniile din palma ta mă urmăresc,

credinţa e-un drum pe ape sau prin furtună.

Eliberează-te şi lasă să curgă

toate lacrimile în mâinile divine!

În tine văd copilul - joie de vivre -,

lumină, zâmbet, frumuseţe.

Clipe fugare scaldă ţărmul amintirilor,

de la un capăt la altul suntem tot noi,

tu şi cel care te conduce.

Până la urmă ce alegem, este ceva de ales?

E doar trăire pură, nimic altceva!

Strat după strat se strânge,

se extinde armonic

şi-apoi revine pliată-n acelaşi punct.

Eşti fericit mereu şi mereu,

eşti trist mereu şi mereu,

şi tot tu eşti mereu şi mereu,

un om după chipul

şi asemănarea celui veşnic

prin izvorul ce curge din tine.

Limitele nu sunt făcute

pentru a te descrie,

ziua şi noaptea sunt ale tale,

la fel şi dimineţile, şi serile,

sclipirea ta e mai vie ca ziua la amiază.

Cu cine voi putea

să te compar

când din tine se desfac lumile?

*

Punţi spre castelele vieţii

~*~

Cuvintele se leagănă uşor,

uscate în bătaia vântului,

cu o suflare racoroasă,

sufocată de propriile mâini,

fragila ţesătură se deşiră,

dizolvând hotarele dintre lumi.

E vis sau realitate?

Ferestrele lor se deschid

în lumina care topeşte totul în jur.

Ziua se stinge

în sclipirile unui alt timp.

Pe cerul de catifea

inundat de forme lichide,

luna incendiază coaja copacilor

cu un alb strălucitor,

poleind

umbrele palid-albăstrui

ce trec dintr-o realitate în alta.

Ecourile vieţii şi-ale morţii

fâlfâie

ca un fluture de noapte,

pierzându-se prin mâini palide,

amestecându-se-n timpuri.

Punţi spre castelele vieţii,

în cadenţa unui singur suflet,

înserarea aruncă,

atemporal,

o dorinţă pustiitoare

în două inimi acordate carmic,

precum setea beduinilor din deşert.

Univers magic! Multe se relevă,

trăirea e unică, în afara timpului

şi spaţiului acesta.

Simţi mult mai mult, extatic,

sfâşietor, dor, durere,

lumină, zâmbet, mângâiere.

Cu pasul ei uşor, puţin neliniştită,

cu privirea uşor plecată,

mlădioasă, zveltă

şi uimitor de frumoasă

merge să-şi întâlnească iubitul.

Un vis, nimic mai mult!

Asemeni vântului, îl simţi dar nu-l vezi,

întinzi mâinile să-l prinzi

şi le retragi goale.

Prizonier între cer şi pământ,

tinzi spre azur, intri-n adâncuri,

cu sufletul o cunoşti,

dar cu trupul iubeşti, suferi, trăieşti.

Oare de ce ne doare intens inima

prin lumina amintirilor??

E neputinţa în faţa destinului

sau lacrima iubirii

ce ştim că este şi va fi?!

Să reţii clipa ireversibilă

ce-şi deschide floarea lotusului!

Un vis, nimic mai mult, e Totul!

Asemeni vântului, îl simţi dar nu-l vezi,

întinzi mâinile să-L prinzi

şi le retragi goale.

Prin luminile întrepătrunse,

prin noi contururi,

păşeşti într-un alt prezent.

Te-aşteaptă cărări pe care nu ai mers!

*

Tot ce ştim

~*~

Tu nu exişti, ai devenit invizibil

plutind, alături de îngeri,

în arabescuri, fără direcţie,

într-un spaţiu gol,

cu lumina lumii aşezată

înlăuntrul inimii tale.

Un sărut este o adiere,

o trecere de urgenţă între buze,

o scrisoare deschisă

şi închiderea cărţii

pe încheietura ta

când ziua se stinge

şi foile sunt întoarse înapoi,

sperând

pentru inima ta obosită

să câştige puterea încă o dată.

Dorinţă arzătoare, surâsul

se prelungeşte, undeva, cu o lacrimă!

Nopţi liniştite, singur

şi aparent părăsit, fără scop,

până clopotul inimii

îţi dă semnale de apel

în coridoarele singuratice.

Nu este timp,

totul se dizolvă în apă

pentru-a ne lăsa

să privim în viitor

fără întoarceri apoi.

Inima ta

respiră şi bea

din fântâna tinereţii,

inima ta simte

durerea de a nu şti

unde se află frumuseţea ei

pentru că fără ea eşti un naufragiat.

Norii trec, plâng, dând viaţă

unui pământ ars

şi pentru fiecare floare

o comuniune din supravieţuire.

O ultimă cerere, cortina căzută

pe neadaptarea

unei vieţi solitare,

în timp ce

ultimul sunet de harpă

se risipeşte-n lumina apusului.

Un cer albastru şi soare,

aceasta este,

cu adevărat, muzica sferelor!

Tot ce ştim este că putem fi aici,

pentru ultima dată, pentru a simţi roua,

pentru a planta

în pământ seminţele adunate

sau pentru-a asculta, în urechile îngheţate,

ultimul cântec al păsărilor,

dar în afară de asta

exişti tu şi numai tu

şi aceasta este

emoţia vieţii pentru eternitate.

*

Tu, doar tu şi cursul vieţii

~*~

Cu un tremur purificator

şi soarele în priviri,

pornim în culisele tale

- tapiserii de gânduri,

arpegii de stări, de emoţii -,

ca o rugă inima-ţi bate alert,

încă nu ai găsit liniştea.

În bătaia vântului

eşti într-o panică continuă

chiar dacă nu calci pe flori,

şi nu provoci dureri.

Sub lumina albastră

a reflectoarelor

pătrunzi în apa mării,

dincolo de culorile nou adăugate

ai nevoie de confirmări,

de roua cuvintelor,

de iubire şi calde atingeri.

În tine sunt mai mulţi oameni,

unul sensibil, visător, fragil, luminos,

împăcat cu sine, fericit, da, fericit,

şi unul care aruncă totul în aer,

plin de excese, îndoieli, nelinişti,

şi totuşi, îţi place viaţa

chiar dacă ţi-e frică

de moartea care te-nsoteşte.

- Dă-mi mâna, dragul meu,

cu inima deschisă,

să ne continuăm călătoria,

în eternitatea luminii!

îţi spun, zâmbind, privindu-te.

*

Un răsărit pe un întins de ape...

~*~

Un răsărit pe un întins de ape...

Cimitir de ape? Naufragiaţii se pierd

pe valurile, uneori, furtunoase.

Eşti aşezat între virgule, undeva la capăt.

Mereu îţi găseşti unul

ca să poţi trece mai departe.

O torţă de lumină porţi cu tine,

trăind în două lumi.

Ce se ascunde între două puncte?

Nu există niciun semn de circulaţie,

nimeni nu ştie încotro s-o ia.

Unu-doi, început-sfârşit, deal-vale,

axă de noduri, echilibru,

mijlocul cărării. Unirea.

Între viaţă şi moarte

se pune virgulă, totuşi.

Stând pe aceeaşi corabie,

unde e timpul

creionat în spaţii ideale?

E timpul sfârşitului nostru?

Nu, doar un timp!

Nedespărţiţi de Cer, să bem din apa iubirii,

să dăm sens vieţii, dând viaţă din viaţă!

Predestinare. Pentru o fâşie de timp

o eşarfă cu care m-ai învelit.

Toate îşi au ceasul lor.

Sentimente renăscute, ardente, răscolitoare,

ies la lumină, topindu-ne în ele,

niciodată stinse, niciodată pierdute

prin timpuri, spaţii, gânduri, trăiri

- ceva din tine strigă,

te sfârtecă cu totul -,

măsură ta nu mai are limite,

tranforma totul în tine.

Nu ai putea trăi

mereu îmbătat de frumuseţea ei,

nu poţi trăi aşa, cu un torent de stări

care năvălesc asupra ta,

puterea cu care transmite

e peste măsura ta, mult prea puternică!

Ceea ce trebuie să trăiască, va trăi,

ceea ce trebuie să crească, va creşte,

ceea ce trebuie să se zidească, se va zidi,

ceea ce trebuie să se întindă, se va întinde,

ceea ce trebuie să se sădească, se va sădi,

ceea ce trebuie să se stingă, se va stinge,

ceea ce trebuie să respire, va respira,

ceea ce trebuie să moară, va muri.

Timpul e totul, îşi poartă

speranţa

plutind prin viaţă...

~*~

IRINA LUCIA MIHALCA