Originea limbii române
INTRODUCERE
Prima parte
Originea
limbii române şi adevărata ei structură nu au fost înţelese până acum decât, în
cel mai bun caz, parţial. Motivele sânt, desigur, multiple şi nu le putem
analiza în detaliu aici. În primul rând este vorba de ipoteza falsă că limba
română ar fi de origine latină în baza unor asemănări certe cu limba latină și
cu limbile romanice. Pornind de la această ipoteză, toată cercetarea privind
originea limbii române și stabilirea etimologiei a mii de cuvinte românșeti a
urmat o cale greșită. Limba română poate fi înțeleasă numai și numai dacă este
studiată din perspectivă indo-europeană, întrucât poporul traco-dac nu s-a
romanizat, iar limba pe care aceștia o vorbeau nu a dispărut, fiind de fapt
limba din care provine limba română. Limba traco-dacă a fost şi a rămas puţin
cunoscută, în mod nemijlocit, iar abordarea ei mereu subminată de prejudecăţi.
În
ceea ce privește apartenența limbii române, de cele mai multe ori datele au
fost interpretate tezist în funcţie de conjunctura socio-politică sau pur şi
simplu abordate superficial. Evident, de-a lungul celor aproximativ 200 de ani
care au trecut de când a apărut lingvistica indo-europeană au existat
personalităţi preocupate de aspectele mai obscure ale limbii române, dacă ar fi
să menţionăm chiar şi numai câteva nume ca Bogdan Petriceicu Hasdeu în secolul
XIX, iar din sec. XX, amintim pe Ion I. Russu, Grigore Brâncuş, George Mihăilă.
Alţii în schimb, şi aceştia reprezintă marea majoritate, au ignorat segmentul
traco-dac, punând accentul pe comparația
cu latina, limbăcu care româna nu
are în comun decât un mic segment din lexicul său. Cu toate acestea, menționăm
că majoritatea limbilor indo-europene se confruntă cu aceeași lipsă a
documentelor vechi în aceste limbi.
În
plus, în cazul limbii române, adevărata problemă a înțelegeriii limbii române
nu este lipsa documentelor, ci obstinația de a rămâne cantonați într-o ipoteză
falsă, veche de secole, aceea a originii latine a limbii române.
Cihac, autorul primului dicționar etimologic
al limbii române, arată că româna ar avea 20% elemente latine, 40% elemente
slave, 20% turceşti şi încă 20% de alte origini. Prin urmare, 80% din lexicul
limbii române ar fi constituit numai din împrumuturi. În consecință, sântem
puși în fața unei situaţii pe cât de bizară, pe atât de neadevărată, fapt care
necesită o analiză detaliată și fără prejudecăți a limbii române. La Cihac,
care şi-a publicat dicţionarul în două volume între 1870-1879, nu există niciun
cuvânt de origine dacică, deși limba română are mai multe mii de cuvinte de origine
traco-dacă.
Din
păcate, lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici până azi, întrucât
dicţionarul etimologic al lui Cioranescu, al doilea dicţionar etimologic
complet care cuprinde şi elementele aşa-zis nelatine, (publicat în anii ’50 ai
secolului trecut în limba spaniolă, tradus şi publicat în limba română în
2002), de asemenea, nu recunoaşte niciun cuvânt ca fiind de origine traco-dacă,
deoarece, în ceea ce priveşte elementele așa-zis nelatine, Cioranescu îl
urmează îndeaproape pe Cihac. Amintim că cei doi autori atribuie un număr
relativ mic de cuvinte influenţei albaneze, şi niciunul fondului traco-dac, cu
toate că mai mulți lingvişti de azi, români și nu numai, le consideră cuvinte
traco-dace.
În sfârșit, Dicționarul Academiei reușește să
identifice vreo 10 sau 11 cuvinte de origine dacă, în timp ce mai multe mii de
cuvinte rămân cu origine necunoscută sau cu origine greșit atribuită, iar după
alți autori, româna n-ar avea mai mult de 180-200 de origine traco-dacă.
Domniile lor cred că aşa-zisa moştenire latină, precum şi influenţa slavă au
fost bine determinate de cercetările de până acum. Prin tradiţie, comparaţia
s-a făcut, în mare măsură, doar cu lexicul latin şi, respectiv, cel slav.
Această stare de lucruri, cu totul anormală, ne-a determinat să elaborăm acest
dicţionar etimologic al limbii române, mai ales după ce ne-a devenit familiară
structura generală a dicţionarelor etimologice ale limbii române.
Și dacă asta n-ar fi fost suficient pentru
umilirea limbii române, este necesar a fi știut că aceste câteva dintre cele mai importante dicționare
etimologice ale limbii române (Cihac, Puşcariu, Tiktin, Cioranescu) n-au fost
publicate în limba română ci, în limbi de circulaţie atunci, precum franceza, germana
şi, respectiv, spaniola. Astfel, aceste dicţionare etimologice prin conținutul
și limba de editare, dau impresia cercetătorului străin că limba română este o
mixtură bizară care, deşi ar avea la bază o oarecare componentă romanică, tot o
mixtură rămâne. De aceea, în concepţia acestora, limba română nu prezintă vreun
interes ştiinţific deosebit. După mulţi, poporul român, departe de a fi de
origine italică, și-ar avea originea într-un nucleu provenit dintr-o populaţie
romanizată cândva, peste care au venit alte populaţii de cele mai diverse
origini.
După
cum se poate vedea, este foarte grav că ne confruntăm cu o percepţie total
eronată privind originea limbii şi a poporului român, dar mai grav este că nu
se face mai nimic pentru a o schimba, deoarece „ștințificii” noștri habar nu au
pe ce lume trăiesc sau poate nu vor să schimbe nimic din percepția actuală
despre limba română. În realitate, atât studiile de genetică, precum și
rezultatele cercetărilor publicate aici și în alte lucrări semnate de același
autor, dovedesc că atât din punct de vedere genetic, dar și lingvistic, marele
popor traco-dac nu a dispărut.
Dicţionarul
de faţă cuprinde aproape 5700 de cuvinte-titlu provenite din fondul mai vechi
sau tradițional, cu alte cuvinte nu am analizat neologismele intrate în limbă
în epoca modernă, adică începând cu secolul al XIX-lea încoace. După cum am
menționat deja, elementele comune cu latina nu depăşesc 8%, cele slave
reprezintă 4,7%, cele turceşti 4,5%, greceşti 3%, maghiare 0,6% şi germane 1%.
Am putut identifica, de asemenea, un număr de 10-12 cuvinte vechi germanice
provenite din gotă sau, mai precis, din dialectul gepid, ceea ce atestă
convieţuirea geto-dacilor cu gepizii, în Transilvania. Aceste cuvinte
reprezintă un procent de aproximativ 0,2%. Se ştie că, spre deosebire de
ostrogoţi şi vizigoţi, gepizii nu au emigrat, fiind asimilaţi de strămoşii
noştri. Un număr de cca 95 de cuvinte au rămas cu origine incertă, deşi, în
general, sânt altele decât cele considerate ca atare de dicţionarele
etimologice anterioare, reprezentând mai puțin de 2% din lexic. În sfârşit, cca
280 de cuvinte sânt de origine onomatopeică sau imitativă şi reprezintă un
procent de 4,8%.
Făcând
calculul, constatăm că un procent de peste 71% reprezintă fondul pre-latin sau
traco-dac al limbii române care se ridică la 4050 de cuvinte. Dacă la acest
procent adăugăm și cele 4,8% de cuvinte de natură onomatopeică, ajungem la un
procent de 76% de elemente lexicale autohtone. Un număr de 97 de cuvinte au
rămas cu etimologie incertă sau necunoscută, acestea reprezentând 1,7%.
Dicţionarul demonstrează că aceste elemente lexicale provin din
proto-indo-europeană prin traco-dacă. La acest fond se poate adăuga şi
majoritatea elementelor lexicale de natură imitativă care sânt și ele de o
vechime considerabilă, care au echivalente în multe alte limbi indo-europene.
În plus, multe dintre cuvintele rămase cu origine incertă provin, probabil, din
acelaşi fond pre-latin, aşa că apreciem că fondul autohton depășește 70%.
Menționăm că din cca 8% comune cu latina, doar jumătate din ele sânt realement
latine, cele mai multe fiind înrudite pe fond indo-european, dar nu am avut
suficiente argumente să demonstrăm că nu sânt latine și ca atare nu am vrut să
forțăm lucrurile. În ultimă instanţă, această abordare statistică a lexicului
limbii române clarifică misterul numeroaselor cuvinte cu origine necunoscută
sau incertă care abundă în dicţionarele româneşti. Desigur, această stare de
lucruri trebuia să aibă o explicaţie, însă aceasta nu se putea găsi ca soluție corectă prin rătăcirile slavo-latiniste
ale lingvisticii româneşti.
Se
pot imagina trei ipoteze cu privire la originea limbii române şi anume:
1.
origine latină, cu cca 8% elemente latine şi aprox. 92% împrumuturi;
2.
origine latină cu foarte multe elemente traco-dace, dar şi slave sau de altă
natură;
3.
origine traco-dacă cu ceva influenţe latine, slave sau de altă natură.
Prima
ipoteză este cea clasică, devenită doctrină oficială în cultura română de peste
200 de ani, reprezentând o dogmă ideologică, fără niciun suport științific. De
aceea, această ipoteză nu rezistă unui examen știinșific ceva mai riguros. Dacă
limba română ar avea peste 90% elemente de împrumut, ar fi existat influenţe
foarte puternice nu numai la nivel lexical, ci şi morfologic şi sintactic.
Acest lucru ar fi însă produs o creolizare a limbii române, cu pierderea totală
sau aproape totală a flexiunii morfologice, aşa cum se întâmplă în asemenea
situaţii. Cazul cel mai cunoscut este cel al limbii engleze care, la nivel
lexical, este un amestec (în proporţii sensibil egale) de elemente anglo-saxone
şi franceze (sau latine), nu de cca 1 la 8 ca în această ipoteză a orignii
limbii române. Prin urmare, ipoteza în cauză nu poate fi acceptată pentru limba
română, întrucât aceasta are o morfologie foarte bogată atât în cazul
substantivelor, dar mai ales la conjugarea verbelor.
A
doua ipoteză derivă din prima care, într-o oarecare măsură, ţine cont de
structura lexicală a limbii române. Conform acestei ipoteze, originea latină a
limbii române nu poate fi contestată, întrucât o bună parte din lexicul de bază
este de origine latină. Este ştiut că româna are certe corespondenţe cu latina
în ceea ce priveşte lexicul de bază, care însă este destul de redus și în
principiu are o altă explicație, anume aceea a unor rădăcini comune. Lingvistul
american Morris Swadesh arată că există un vocabular de bază care rămâne stabil
pe o perioadă foarte lungă timp. La început cercetătorul a alcătuit o listă de
100 de cuvinte aparținând lexicului de bază. Din această listă româna are în
comun cu latiua 70 de cuvinte, în timp ce 30 dintre acestea sânt diferite,
ceeace plasează originea comună a celor două la peste 3000 de ani în urmă.
Se
ştie că latino-faliscii, strămoşii romanilor, au emigrat de pe cursul mijlociu
al Dunării, cu cca 3 400 de ani în urmă, din Pannonia, o regiune locuită acum 2000 de ani de panoni şi
geto-daci. Aceștia vorbeau, de fapt, aceeaşi limbă. Conform aceluiași
principiu, româna împărtăşeşte un anumit lexic de bază cu toate limbile indo-europene,
nu numai cu latina, în funcţie de timpul care s-a scurs de la separarea lor de
trunchiul indo-european. Prin urmare,
dacă un anumit cuvânt din limba română are un cognat în latină, nu înseamnă că
provine neapărat din latină ci, doar că este un cognat al său. În antichitate,
în peninsula italică au existat mai multe limbi înrudite cu latina. Toate
popoarele italice migraseră din
răsăritul sau din nordul peninsulei italice, din regiuni unde locuiau
traco-iliri sau celți.
Cea
de a treia ipoteză susţine că limba română este, în principiu, urmaşa limbii
traco-dace care, de-a lungul timpului, a suferit diverse influenţe din partea
limbilor cu care a venit în contact, iar asemănările cu latina provin, în mare
parte, din fondul comun traco-iliro-italic, precum și un anumit număr de
împrumuturi. Aceste influenţe au avut loc mai ales la nivel lexical, fără
efecte considerabile asupra structurii morfo-sintactice a limbii. Menţionăm
faptul că la nivel morfologic, asemănările cu latina nu afectează ipoteza în
cauză, întrucât acelaşi gen de corespondenţe le regăsim în greacă, sanscrită,
în limbile baltice şi chiar în cele slave, toate limbi indo-europene care au,
de asemenea, o morfologie bogată. În acest caz, elementele cu adevărat latine
reprezintă, în cea mai mare parte, lexicul legat de biserica creştină, precum
şi de o serie de elemente generale de civilizaţie. Prin urmare, multe din
elementele aşa-zis latine nu sânt, de fapt, de origine latină, ci reprezintă un
fond comun indo-european și fac parte din fondul principal de cuvinte. În marea
lor majoritate, acestea sânt cuvinte care nu se împrumută de la o limbă la
alta, printre care se includ şi cele din categoriile gramaticale închise cum
sânt prepoziţiile, conjuncţiile şi adverbele. Aici trebuie să ținem cont de
faptul că un dicționar etimologic analizează doar cuvintele-titlu, nu și
derivații. Este cunoscut faptul că aceste elemente lexicale au mult mai mulți
derivați, iar o statistică care ia în considerare și derivații nu a fost realizată
nici de autorul acestor rânduri. Trebuie precizat faptul că, de câte ori am
apelat la procente, ne-am referit doar la numărul cuvintelor-titlu din
dicţionar, fără să ţinem cont de derivaţi al căror număr, după cum am spus, nu
l-am contabilizat. Astfel, numărul de derivaţi ai cuvintelor de origine
traco-dacă (incluzând o parte din cele comune cu latina) este cu mult mai mare
decât al celor de origine slavă, greacă, turcă sau de alte origini, acestea
fiind îndeosebi cuvinte periferice, în marea lor majoritate, substantive cu
puţini derivaţi sau fără derivaţi, pe când fondul lexical principal este
prepodenrent dacic și prin urmare are mult mai mulți derivați. În acest sens,
un excelent exemplu sânt cuvintele de origine turcă, care, deşi în statistica noastră
reprezintă 4,5%, atunci când ţinem cont şi de derivaţi ponderea lor scade sub
1%. Menţionăm că, la elementele lexicale de bază există, în medie, cam 6-7
derivaţi, în timp ce la cuvinte din fondul lexical principal, în timp ce
numărul derivaţilor se ridică în general la 10-12 sau chiar mai mulți derivați.
O statistică exactă care să includă şi derivaţii este mai greu de realizat în
cazul de față, deşi aceasta ar reda situaţia lexicală reală. Cu toate acestea,
putem estima că elementele autohtone, calculate în virtutea celei de-a treia
ipoteze enunţate mai sus, se ridică la peste 90% dintr-un total de cca 40 000
de cuvinte. Nu mai este cazul să comentăm frecvenţa acestora şi importanţa lor
în evoluţia limbii.
Ipoteza
originii traco-dace a poporului şi a limbii române a fost susţinută, la noi,
pentru prima oară, de Nicolae Densuşianu, cu peste 100 de ani în urmă.
Cercetătorul şi-a susţinut teoria cu argumente istorice valide, dar cu prea
puţine date lingvistice sau arheologice, lucru firesc la acea vreme. Mai puţin
cunoscut este faptul că aceeaşi teorie a fost susţinută, cu peste 150 de ani în
urmă, de Felix Colson, diplomat francez care a scris mai multe cărţi despre
Ţările Române, înainte şi imediat după Unirea Principatelor. Nu putem şti dacă
Densuşianu a fost sau nu influenţat de ideile lui Colson. De altfel, nici
Colson nu aduce argumente lingvistice, ci doar istorice, dar este, ca şi
Densuşianu, foarte convins de originea traco-dacă a poporului şi a limbii
române.
În
afara graniţelor României, puţini ştiu, în afara specialiștilor despre aşa-zisa
noastră origine latină, Așadar, o reîmprospătare a teoriei cu date şi argumente
noi despre originea limbii şi poporului român nu poate fi decât benefică și, la
acest nivel, mai ales că nu este vorba de o propagandă de imagine, ci de
restabilirea unui adevăr istoric din păcate ignorat sau aproape uitat. In
ţările occidentale există fonduri speciale, din care se oferă burse de studii
celor interesaţi să cunoască limba şi cultura poporului respectiv, chiar dacă este
vorba de limbi şi culturi bine cunoscute, cum ar fi cea franceză, germană sau
italiană, întrucât fiecare generaţie are nevoie de noi specialişti. La noi nu
sânt, de parcă istoria și cultura română ar trebui să rămână necunoscute.
Am
arătat cu altă ocazie (cf. Vinereanu, 2002) că limba română a fost comparată cu
franceza despre care se consideră, de asemenea, că are trei straturi lexicale:
un substrat celtic, stratul latin şi un adstrat germanic. În limba română ar
exista cca. 100-180 de cuvinte de origine traco-dacă, cam tot atâtea câte
cuvinte de origine galică se crede că există în limba franceză modernă, dar în
realitate lucrurile stau cu totul altfel. Ceea ce se uită însă este faptul că,
din punct de vedere istoric, între cucerirea şi stăpânirea romană în Galia şi,
respectiv în Dacia, sânt diferenţe extrem de mari. Vom menţiona aici doar
diferențele cele mai importante: romanii nu au fost prezenți la nordul Dunării
decât cel mult 165 de ani, o perioadă mult mai scurtă comparativ cu prezenţa
romană în Galia, care a durat peste 500 de ani. Apoi, în Dacia, romanii au
stăpânit o arie geografică restrânsă, cca. 1/5 din regatul dacic, iar
majoritatea geto-dacilor au trăit în afara provinciei romane Dacia, atât cei
care aparţinuseră regatului lui Decebal, cât şi cei din afara acestuia,
întrucât regatul dacic nu includea pe toţi geto-dacii și nici pe tracii și
ilirii din sudul Dunării care vorbeau aceeași limbă. Nu este lipsit de interes
să arătăm că, după spusele lui Eutropius, provincia romană de la nordul Dunării
avea o circumferinţă de un milion de paşi, adică cca 900 de km, remarcă din
care se pot stabili cu destulă precizie graniţele şi suprafaţa totală a
provinciei romane Dacia. Apreciem că teritoriul de la bordul Dunării stăpânit
de romani a fost de cca 20% din întregul regat dac condus de Decebal. Cum bine
ştim, romanii s-au retras oficial din Dacia în anul 271 d.Ch., dar din Galia o
astfel de retragere oficială nu a avut loc niciodată. Odată cu retragerea
autorităților din Dacia s-au retras toți cetățenii romani de teamă să nu cadă
în mâinile barbarilor.
O
altă deosebire fundamentală între provincia Dacia şi alte provincii romane este
aceea că Dacia a fost provincia unde în decursul celor 165 de ani de stăpânire
romană la nordul Dunării, situaţia politico-administrativă aici a fost
întotdeauna nesigură din cauza invaziilor dacilor liberi şi ale altor popoare migratoare, cu
preponderenţă goţii, fapt dovedit din plin de scrierile istorice din vremea
respectivă. În ceea ce privește Galia, acolo romanii au stat peste cinci sute
de ani. Din Dacia, ultima captură a imperiului roman și prima pe care au
părăsit-o, romanii au plecat în 271, pe vremea lui Aurelian. Din Galia, romanii
n-au plecat niciodată oficial. În plus, mărturiile arheologice din sec. II-XII atestă
o bogată prezenţă geto-dacă la nordul Dunării. În anii 50-60 ai sec. XX s-au
făcut săpături arheologice în mai multe locuri din România, dar interesul
pentru arheologie a scăzut în anii 70-80. După 1990, acest interes pare să fi
crescut din nou. Cimitirele nr. 1 şi 2 de la Bratei, judeţul Sibiu (cf. L.
Bârzu, 1973) atestă prezenţa dacilor în Transilvania. Cimitirul nr. 1 datează
din sec. IV-V d.Ch., secole imediat următoare retragerii lui Aurelian. Această
populaţie practica în exclusivitate incinerarea, pe când romanii practicau atât
incinerarea, cât şi înhumarea. În ceea ce priveşte cimitirul nr. 2 de la
Bratei, acesta atestă o fază timpurie a culturii Dridu. În această perioadă
începe să apară şi înhumarea, dar este practicată pe scară redusă. Astfel,
mormintele de incineraţie de la cimitirul nr. 2 de la Bratei au multe asemănări
cu cele 1 600 de morminte de incineraţie de la Sărata-Monteoru, care aparţin
culturii Ipoteşti-Cândeşti din sec. VI-VII d.Ch. Cultura Dridu (cf. E. Zaharia,
1967) din sec. IX-XII continuă culturile anterioare din Dacia şi se prezintă ca
o cultură unitară, răspândită pe un teritoriu vast care cuprinde actualul
teritoriu al României (inclusiv al Republicii Moldova), al Bulgariei şi al
Ucrainei de astăzi, unde ritualurile de înmormântare sânt încă predominant de
incineraţie, chiar în sec. IX-XII, ceea ce dovedeşte că la acea vreme
practicile creştine erau încă puţin răspândite. Cu alte cuvinte pe tot acest
vast teritoriu au locuit tracii și geto-dacii și după retragerea romanilor.
După cum vedem datele arheologice aruncă în derizoriu teoria romanizării
dacilor. În plus, nu există dovezi ale creștinării dacilor până în sec.
XII-XIII, din moment ce riturile de incinerare sânt predominante.
Acestea
sânt doar câteva dintre cele mai importante date istorice şi arheologice ce
apar ca premise şi condiții socio-istorice ale ne-romanizării dacilor, date
care contrazic flagrant teoria susținută de istoricii şi lingviştii români
despre romanizarea ce ar fi avut loc în
Dacia de la cucerirea Daciei de către romani, dar mai ales după anul 271. Din
cele arătate până aici este evident că populația dacă din provincia romană
Dacia nu s-a romanizat. Este puţin
probabil ca populaţia satelor să fi venit în contact cu vorbitori de limbă
latină care au trăit la orașe și care au fost retrași la 271. Prin urmare,
putem afirma fără să greșim că cei din regiunile mai retrase nu au avut deloc
contacte directe cu vorbitorii de latină. Astfel, cei care nu aveau nevoie să
circule, mai ales femeile, nu cunoşteau latina. Este evident că puţinii
vorbitori de latină erau bilingvi. Prin urmare, dacii care învățaseră latină nu
au putut romaniza restul populaţiei nevorbitoare de latină din fosta provincie
romană şi, cu atât mai puţin, pe cei din afara ei, care erau cu mult mai
numeroşi. Aceasta numai şi pentru simplul motiv că bilingvii comunică cu
ceilalţi bilingvi în limba pe care o cunosc mai bine, mai precis în limba lor
maternă, iar cu persoanele monolingve, în limba comună, adică limba lor
maternă. Orice persoană bilingvă ştie bine acest lucru, fapt complet ignorat de
lingvistica românească. Autorul acestor rânduri a trăit și a putut observa el
însuși acest lucru pe o perioadă lungă de timp, atât cât a trăit în afara
României.
Pe
de altă parte, este important să arătăm că s-a făcut prea mult caz cu privire
la inscripţiile latine din Dacia, întrucât prezenţa acestora pe teritoriul
Daciei romane nu este deloc o dovadă a romanizării. Se ştie că inscripţii
latine s-au găsit peste tot în fostul Imperiu Roman, chiar şi în regiuni unde
populaţia nu a fost romanizată. În plus, inscripţiile latine atunci (ca și
declinarea citatelor celebre în limba latină azi), erau o modă a celor mai
avuţi, puţini la număr. Unii dintre ei
erau bilingvi sau alții chiar neştiutori de latină. Th. Capidan (Aromânii)
arată că, în secolele trecute, datorită prestigiului limbii greceşti, aromânii
mai înstăriţi îşi puneau pe pietrele de mormânt inscripţii în neogreacă, chiar
şi aceea care nu ştiau o boabă greceşte. În cultura română, s-a făcut mult caz
de aşa-zisa linieJireček. Această teorie susţine că la sud de această linie,
s-ar fi vorbit greceşte sau prepoderent grecește, iar la nord s-ar fi vorbit
latineşte, judecând numai după inscripţiile din această zonă, care la nord erau
latineşti sau preponderent latineşti, iar la sud erau greceşti sau prepoderent
greceşti. Accentuăm însă ideea că limba vorbită şi limba inscripţiilor (sau
limba oficială) existente într-o regiune, la un anumit moment istoric, de mule
ori pot să nu coincidă. Limba inscripţiilor coincide cu limba oficială sau cu
limba de prestigiu (prestige language), fapt bine cunoscut cercetătorilor care
studiază societăţile bilingve. Mult mai încoace, în perioada Evului Mediu
românesc, în Ţărilor Române, limba slavonă a fost limbă oficială şi de cultură
câteva sute de ani şi unde avem multe inscripţii în limba slavonă. Când este
vorba de morminte, aceste inscripţii apar pe mormintele domnitorilor şi ale
boierilor din acea epocă. Era limba slavonă limba lor maternă? S-a vorbit
oficial prin târguri și sate limba slavonă?
Oricine va răspunde: nicidecum! Ca să nu mai vorbim de restul populaţiei
româneşti din Ţara Românească şi Moldova. Ştim bine că limba lor maternă era
limba română, dar ca orice persoană educată din acea vreme, mulţi dintre boieri
ştiau şi slavonă sau chiar latină, mai mult sau mai puţin. Oamenii simpli însă
nu ştiau slavonă şi nici nu-şi puneau pe morminte inscripţii în limba slavonă,
iar dacă îşi vor fi pus, acelea au fost pe cruci de lemn şi nu au ajuns până la
noi. Mutatis mutandis, acelaşi lucru s-a întâmplat şi în provincia Dacia, dar
şi în jurul faimoasei linii Jireček, unde nu se vorbea de fapt nici greacă,
nici latină, decât în mică măsură, ci s-a vorbit prepoderent limba traco-dacă, atât înainte de
invazia slavilor în Balcani, dar și mult timp după aceea, până în epoca
modernă, odată cu înființarea statelor naționale sud-slave când s-a dus și se
duce încă o dură politică de deznaționalizare a românilor de aici, urmașii
direcți ai traco-ilirilor. Prin urmare, inscripţiile nu oferă informaţii cu
privire la limba vorbită într-o anumită regiune, atunci, la momentul în care au
fost scrise.
Gamillscheg
şi Reichenkron înțelegând că romanizarea nu putea avea loc în mai puțin de 165
de ani făceau referire la aşa numitele „nuclee de romanizare”care ar fi
continuat procesul de romanizare şi după retragerea oficială a romanilor din
Dacia. După cum am văzut, aceste nuclee practic au dispărut ori s-au diminuat
considerabil, odată cu retragerea populaţiei de la oraşe, astfel încât puținii
vorbitori de latină care au mai rămas după retragerea lui Aurelian s-au topit
în masa de vorbitori de limbă dacă, lăsând în limbă un număr relativ mic de
cuvinte din care o parte nu au mai ajuns până la noi.
Prin
urmare, doar studiul atent al limbii române mai vechi şi mai noi, cu deosebită
atenție și profesionalism, doar știința analizării și interpretării limbilor cu
măsurile actuale este în măsură să ne lămurească cu acuratețe originea ei.
Ordinea analizelor despre care facem vorbire, are în vizor în primul rând, structura ei fonologică şi
respectiv lexicală care sânt cele mai stabile și într-o măsură mult mai mică
structura morfologică.
Lingviştii români și străini
consideră limba traco-dacă ca fiind o limbă de tip satem, dar acest lucru nu
corespunde realităţii, întrucât traco-ilira are multe asemănări cu limbile
celtice, limbi care aparțin grupului centum. În plus, am arătat cu diverse
ocazii că toate elementele lexicale din limba română de azi care derivă din
anumiți radicali proto-indo-europeni care conțin sunetele PIE *k’,*g’și *g’hau
un comportament centum și nu satem, indiferent că au sau nu corespeondente în
limba latină (v. infra).
Comparând
datele fonologice ale unor grupuri de limbi indo-europene şi în special ale
limbilor italice şi cele celtice, se poate trage concluzia că limba strămoşilor
noştri de acum 2000-3000 de ani avea o serie de trăsături fonetice comune cu
limba osco-umbrică, dar şi cu celticele continentale.
Desigur
că, fiind toate limbi indo-europene, împărtăşeau, aveau în comun, o bună parte
din lexic. Este de presupus că, pe la sfârşitul mileniului II, î.Ch.,
traco-ilira a început să se dezvolte ca limbă individuală față de dialectele
celtice. La începutul epocii fierului (cf. H. Wagner, 1971) traco-ilirii şi
celţii ocupau cea mai mare parte a Europei, de la Lacul Meotic (Marea de Azov)
până cel puţin în Pirinei, exceptând părţile cele mai de sud şi, respectiv, de
nord ale Europei. Cu alte cuvinte, teritoriul de origine al proto-celţilor,
înainte de a se răspândi în întreaga Europă de vest, se afla undeva mai la est
şi în continuarea teritoriului de formare a dacilor şi illirilor, ținând cont
de faptul că din regiunea carpato-danubiană au migrat toate celelalte popoare
indo-europene.
O
linie de demarcaţie a limbilor acestor grupuri etnice este destul de uşor de
stabilit întrucât, cum am văzut, fragmentarea unităţii lor trebuie să fi avut
loc către sfârşitul mileniului II, î.Ch. În plus, Pytheas Massiliotul (cf. O.
Schrader, 1890), un navigator grec care a călătorit în Marea Nordului, vorbeşte
de populaţia celtică, dar şi de cea „scitică” aşezată la răsărit de Rhin.
Navigatorul grec îi menţionează pentru prima oară pe germanici ca teutoni,
însă, fără să-i poată localiza cu exactitate. Volcae este primul trib celtic cu
care germanicii au venit în contact la coborârea lor din peninsula
scandinavică, după numele cărora au numit ulterior pe toţi celţii, dar şi pe
italici (v.vlah). Menţionăm că pe vremea lui Burebista, cât şi după aceea,
geto-dacii se învecinau la apus cu germanicii care creaseră la acea vreme o
breșă în continuumul daco-iliro-celtic.
Istoricul
francez Arbois de Jubainville (1889-1894), citând pe Eusebius Pamphilius, arată
că pe la 1200-1100 î.Ch. osco-umbrii au migrat de pe cursul superior al Dunării
(sudul Germaniei de azi) în Italia centrală. La acea vreme triburile
traco-ilire şi celtice erau încă insuficient diferenţiate din punct de vedere
lingvistic. Tot în aceeaşi perioadă, triburile traco-ilirice ale dorienilor au
migrat tot înspre sud, în Grecia, grecizându-se. Astfel unele dialecte greceşti
(cele de vest şi de nord) au cunoscut labializarea labio-velarelor din
proto-indo-europeană (trecerea sunetelr *kw și *gw la p, respectiv b) spre
deosebire de dialectul ionian, vorbit în Asia Mică. Astfel, PIE *kwetuor> dor.
πέτταρες, lesb. πέττυρες, precum şi hom. πίσυρες, sânt forme care presupun
influenţa iliro-tracică asupra acestor dialecte greceşti, spre deosebire de
ion. τέτταρες.
Toate
aceste triburi, plecate de undeva de la Dunăre, au păstrat în dialectele lor,
care mai târziu au devenit limbi de sine stătătoare, câteva particularităţi
fonetice comune mult prea apropiate între ele ca să fie simple coincidenţe.
Acest fapt duce la concluzia că vorbitorii lor trăiseră până nu demult în
acelaşi loc sau în regiuni învecinate. Autorul latin de origine galică Marcus
Antonius Gnipho (cf. de Jubainville) atribuie galilor şi osco-umbrilor o
origine comună (cf. A. de Jubainville, 1894). M.A. Gnipho, care a trăit în sec.
I, î.Ch., susţine că umbrii sânt o veche ramură a galilor. Prin urmare, Gnipho,
care ştia limba galică, nu putea să nu observe o serie de apropieri fonetice şi
lexicale între galică şi umbrică, trăsături pe care latina nu le împărtăşea cu
cele două. Astfel, putem spune că limbile oscă și umbrică făceau parte din
limbile celtice continentale, deși ele sânt astăzi considerate limbi italice,
pentru că au destule asemănări cu alte limbi din Peninsula Italică din acea
vreme. În plus, este posibil ca acest autor să fi avut și alte informaţii şi
din anumite surse mai vechi, romane sau galice, privitoare la originea
umbrilor. Cert este că asemănările între umbrică şi galică sânt evidente pentru
orice cercetător familiarizat cu aceste două limbi.
În
ceea ce priveste latino-faliscii, este extrem de important să arătăm că strămoșii
lor au migrat de pe cursul mijlociu al Dunării, mai precis din Panonia sau
Ungaria de astăzi (cf. Ist. lumii în date, 1972), fiind purtătorii culturii
Villanova din Italia. Velleius Paterculus (1924, 11. 110) remarca la începutul
sec. I, d.Ch. că panonii aveau nu doar obiceiuri romane, ci și cunoştinţe de limbă romanică, zice autorul,
nu de latină. Prin romanică, autorul înţelegea desigur acea lingua romana
rustica, acea lingua franca vorbită în Imperiul Roman, ca limbă de comunicare
între diversele popoare din Penisnsula Italică, apoi dusă mai departe în tot
imperiul. Velleius Paterculus spune: „omnibus autem Pannonis non disciplinae
tantum modo, sed linguae quoque notitia Romanae” (toți panonii nu aveau doar
obiceiuri romane, dar și cunoștiințe de limbă romană), fapt care l-a făcut pe
Vasile Pârvan să conchidă că panonii (dar şi traco-dacii) începuseră să se
romanizeze încă înainte de cucerirea romană, ceea ce este o absurditate.
Explicaţia afirmaţiilor lui Paterculus este cu totul alta. Strămoşii latino-faliscilor
emigraseră cu câteva secole înaintea osco-umbrilor, întrucât în latină şi
faliscă nu se întâlnesc o serie de inovaţii fonetice pe care le întâlnim în
traco-illiră, osco-umbrică, galică şi dialectul dorienilor care, după cum am
văzut, sânt traco-illiri grecizaţi. Astfel se explică asemănările între
traco-iliră şi latină. Nu este lipsit de interes să arătăm că Priscus Panites
(Amb.), autor bizantin din sec. V, d.Ch., care a făcut parte dintr-o delegaţie
bizantină care l-a vizitat pe Atilla, în Panonia, afirmă că la curtea acestuia
se vorbea limba hună, limba gotă şi limba ausonică (nu latină), ausonii fiind
consideraţi în antichitate cei mai vechi locuitori ai Peninsulei Italice, cu
alte cuvinte strămoşii latino-faliscilor şi ai altor triburi italice vechi.
Prin urmare, autorul bizantin făcea clar distincţia între latină şi ausonică,
astfel că în accepţiunea lui Priscus, panonii vorbeau limba strămoşilor
latino-faliscilor sau ai italicilor în general.
După
această încadrare genetică şi geografică a limbii traco-dace, considerăm
oportun să facem o scurtă prezentare a celor mai importante teorii referitoare
la originea limbilor indo-europene.
În a
doua jumătate a sec. XVIII, Sir William Jones (1746-1794), judecător englez
stabilit la Calcutta, fiind nevoit să cunoască legislaţia din India, a trebuit
să înveţe limba sanscrită, ajungând astfel să facă o descoperire istorică. Bun
cunoscător al limbilor greacă şi latină, Jones a constatat că acestea din urmă
au multe asemănări cu limba sanscrită, atât la nivel lexical cât şi la nivel
morfologic. După acest moment crucial, încep cercetările de lingvistică
comparativ-istorică legate de limbile indo-europene, realizări considerabile în
acest domeniu datorându-se lingviştilor germani din sec. XIX şi prima jumătate
a sec. XX. Astfel a apărut teoria originii orientale a limbilor şi popoarelor
indo-europene, de unde provine şi termenul de indo-european, azi larg folosit,
deşi ultimele teorii cu privire la originea acestora nu mai justifică pe deplin
termenul.
Pe
la sfârşitul sec. XIX, arheologi germani de prestigiu, precum Otto Schrader, au
ajuns la concluzia că indo-europenii s-au format undeva la Nordul Mării Negre,
de unde s-au răspândit la vest şi la est. Este vorba de purtătorii culturii
kurganelor, care într-adevăr au migrat spre vest în trei valuri succesive,
începând de pe la 5500, î.Ch.. şi terminând pe la 2700-2500, î.Ch. Conform
aceleaşi teorii, o parte dintre aceştia au migrat spre sud, iar alţii spre est.
Din aceștia din urmă provin popoarele şi limbile indo-ariene care se vorbesc
azi din Iran până în India.
Această
teorie este continuată în sec. XX de alţi cercetători, între care a excelat
Marija Gimbutas. Cercetătoarea americană de origine lituaniană a dezvoltat
teoria în cauză, acordând o atenţie deosebită istoriei regiunii
carpato-danubiene. Conform teoriei mai sus menţionate, vechii locuitori ai
Europei erau ne-indo-europeni, fiind asimilaţi de triburile războinice ale
purtătorilor culturii kurganelor, fapt în care Gimbutas crede cu tărie. Ea face
tot timpul distincţia între Vechea Europă şi Europa ulterioară indo-europeană.
Cu
toate acestea, teoria Marijei Gimbutas, a fost contrazisă pentru prima oară de
către arheologul american W. H. Goodenough (1970) care demonstrează, pe baze
arheologice, că purtătorii culturii kurganelor sânt, de fapt, o prelungire a
culturii Cucuteni, cultură a cărei rădăcină s-a născut la noi, în Moldova.
Menţionăm că, după teoria susţinută de M. Gimbutas, cultura Cucuteni, ca toate
culturile aşa-zisei Europe Vechi, era o cultură ne-indo-europeană. După cum
vedem, Goodenougth nu contrazice în totalitate teoria anterioară, ci doar o
lărgeşte şi o modifică în mod fundamental, considerând că cel puţin o mare
parte a vechilor locuitori ai Europei erau tot indo-europeni. Această idee a
fost cu totul nouă la acea vreme. Ulterior, Colin Renfrew bazându-se pe date
arheologice mai noi arată că primii indo-europeni au sosit în Europa cu mult
timp înainte şi anume după ultima eră glaciară, pe la începutul mileniului VII
î.Ch., din Asia Mică în regiunea balcanică. Ei au introdus primele elemente de
agricultură, cum ar fi o serie de cereale şi unele animale domestice. Este
ştiut astăzi că mai multe cereale, precum şi unele animale domestice (ex. oaia
şi capra) îşi au originea în Asia Mică. Răspândirea agriculturii în toată
Europa, din Balcani până în Insulele Britanice, a durat cca 2000 de ani,
deplasându-se cam 1 kilometru pe an, conform constatărilor specialiştilor.
Datele
lingvistice susţin aceeaşi ipoteză, şi anume că limbile indo-europene s-au
răspândit pornind de undeva din Asia Mică. După ultimele cercetări lingvistice,
limba-mamă indo-europeană din care se trag toate limbile indo-europene face
parte dintr-o macro-familie, numită de lingvişti, nostratică. Din această
macro-familie fac parte familiile: afro-asiatică (sau hamito-semitică),
uralică, altaică, dravidiană, kartveliană (caucazienele de sud) şi sumeriană,
pe lângă cea indo-europeană.
O parte din triburile nostratice s-au
îndreptat spre nord oprindu-se în Caucaz, din care provin provin popoarele din
Caucaz; dravidienii s-au îndreptat spre India, iar triburile proto-uralice și
altaice s-au îndreptat spre nord-est. Triburile proto- hamito-semitice s-au
răspândit spre sud-vest, în timp ce vorbitorii de sumeriană s-au aşezat ceva
mai la est, iar indo-europenii trecând prin Asia Mică au ajuns în Balcani.
Menţionăm că aceste migrări nu au avut loc în mod simultan, cu alte cuvinte
aceste familii de limbi s-au desprins pe rând din trunchiul comun nostratic.
Prin urmare, numai din Asia Mică sau Orientul Mijlociu s-au putut răspândi
familiile de limbi aparţinând macro-familiei nostratice. Acesta este încă un
argument, de data aceasta lingvistic, că indo-europenii şi-au făcut apariţia
mai întâi în Balcani venind din Asia Mică. Conform cercetătorilor din domeniul
geneticii şi arheologiei, omul modern îşi are originea în Africa, de unde a
trecut în Orientul Mijlociu, în urmă cu mai multe zeci de mii de ani şi apoi
s-a răspândit în Asia şi Europa. Din Asia, în urmă cu cca 10000-12000 de ani,
omul a trecut pe continentul nord-american, apoi pe cel sud-american (cf. L.L.
Cavalli-Sforza, 2000). Acestea sânt ultimele descoperiri cu privire la originea
indo-europenilor, care în principiu contrazic teoriile formulate în sec. XIX și
XX. Cu alte cuvinte, traco-dacii sânt urmaşii primilor indo-europeni veniţi în
Europa în urma ultimei ere glaciare. Prin urmare, culturile neolitice
(Cucuteni, Starčevo-Criş, Gumelniţa și celelalte) care s-au dezvoltat în
regiunea carpato-danubiană şi în Balcani, pot fi numite proto-tracice şi nu
pre-indo-europene (sau ne-indo-europene), cum aprecia M. Gimbutas. Din regiunea
carpato-danubiană, indo-europenii au migrat apoi la est, la vest și la nord,
unde în mare parte se regăsesc și astăzi. Am considerat necesară prezentarea
acestor teorii mai vechi şi mai noi pentru a înţelege evoluţia istorică a
acestora şi a cunoaşte actualul stadiu al cercetărilor cu privire la originea
limbilor indo-europene.
Revenind
la discuţia anterioară, privind situaţia lingvistică şi istorică din Europa
mileniului II, î.Ch., vom analiza raporturile lingvistice ale limbii traco-dace
cu limbile indo-europene din proximitatea ei geografică. În acest scop, facem o
trecere în revistă a asemănărilor şi deosebirilor fonologice dintre aceste
grupuri de limbi. Pentru a înţelege mai bine aspectele fonologice ale acestora,
trebuie să arătăm cum au evoluat ele din proto-indo-europeană. Astfel, una din
trăsăturile distinctive ale acestei limbi a fost prezenţa oclusivelor sonore
aspirate (*bh, *dh, *gh). Sanscrita are, un caracter aparte în acest sens,
întrucât a păstrat multe elemente ale sistemului fonetic indo-european,
păstrând consoanele aspirate proto-indo-europene spre deosebire de toate
celelalte limbi indo-europene care au pierdut consoanele aspirate.
Mihai
VinereanuIulie, 2021
Sursa:
ION LAZU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu