MIHAIL Diaconescu – Apologetul
Ortodoxiei şi Dacoromânismului
(partea
a III-a)
„Făcutu-m-ai ca să mă bucur că sunt;
Suflat-ai Duh, asemenea să-ţi fiu;
Gătitu-mi-ai Edenul, ca să te cânt;
Te-ai răstignit, ca iarăşi să fiu viu!”
(Petru C. Baciu)
Profesorul Mihail Diaconescu,
Argeșeanul nostru de aur, rânduit și odrăslit de Bunul Dumnezeu în Corola
FRUMUSEȚII Vetrei nemuritoare a DACIEI - Grădina Maicii Sale – Fecioara MARIA
VLAHERNA CARPATINA, întru sublimul FRUMUSEȚII fizice, psihice, spiritual-religioase,
creative, așează în Trinitatea FRUMOSULUI – divin, cosmic și uman, Aura FRUMOSULUI
românesc, asemeni Generalului- locotenent dr. GRIGORE Stamate, slujitor-sacerdot
al Cuvântului scris, alt Fiu de aur al Țării GORJULUI, al DACOROMÂNIEI, care se
mândrește cu OLTENII săi, adică cu OLTENII noștri. ”Acei consăteni minunați și
frumoși, de aleasă simțire și desăvârșită omenie, cărora le păstrez, în raiul
amintirilor personale, o considerație aparte și o imensitate de DOR... Este o
comoară Dumnezeiască OLTENIA noastră, atât de românească; este o bijuterie de neprețuit
GORJUL, în care STEJARUL – satul tinereții noastre va rămâne, cel puțin pentru
mine, un diamant de suflet niciodată de egalat.” (Grigore Stamate, Stejarul
Tinereții Mele, Ed. Axioma Print, 2017, p. 33)
Lumina creației Fiului de Aur
al Țării de Argint – Argeșul – Mihail Diaconescu, și-a pogorât razele, surâsul,
muzica, graiul, ruga, poezia, harul și cugetarea în undele serafice cu reflexe
albastre de Voroneț ale Cerului sacru peste mantia Cuvântului întrupat din
CUVÂNTUL dumnezeiesc, brodând astfel brocardul estetic al EXPRESIEI pe țesătura
trinitară filocalică și sofianică a FRUMOSULUI.
Frumosul
Uman
Înainte de Înomenirea
LOGOSULUI dumnezeiesc, Care a re-creat Lumea prin Înţelepciunea Evangheliei Sale,
în omenire sălăşluia în culturile antice, frumosul uman ca fiind de provenienţă
„zeiască”. În cultura tracică,
frumosul uman – kalokagathia, întrupa
deopotrivă natura etică şi pe cea estetică. Creştinismul – Religia Vieţii şi a
Iubirii, aduce un prinos de frumuseţe Omului încreştinat prin virtuţiile
teologice pe care i le-a odrăslit în taine Mântuitorul nostru Hristos.
Cel mai învăţat Om al veacului
al IX-lea, Patriarhul ecumenic Photios –
Fotie (858-867; 877-886), mărturisea în capodopera sa Despre Ortodoxie, că „Frumuseţea
plastică este cea care afirmă că exprimă Divinul, ea este deci necesară.” (Apud Andre Grabar, Iconoclasmul bizantin. Dosarul arheologic, trad., pref., şi note
Daniel Barbu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991, p. 3,8)
În capodopera sa Teologia dogmatică ortodoxă, părintele
profesor universitar, academician Dumitru Stăniloae, arată că: „În
trupul omenesc raţionalitatea plasticizată îşi atinge maxima complexitate...
Dacă raţionalitatea materializată a ordinii minerale, vegetale, şi animale îşi
are originea într-un act creator al lui Dumnezeu, Care a dat o existenţă
proprie acestei raţionalităţi prin plasticizare, ca un chip al
nesfârşit-de-complexei raţionalităţi divine, şi dacă actualizarea acestei
complexe raţionalităţi plasticizate îşi dezvoltă potenţele sale, condusă
continuu de influenţa raţionalităţii divine, în trupul omenesc această
raţionalitate plasticizată îşi atinge complexitatea maximă.” (pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică
ortodoxă, vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1978, Cap. Crearea omului, p. 375)
Minucius Felix, Marcus
(finele sec. II – încep. sec. III), apologet creştin, tâlcuieşte Chipul lui
Dumnezeu dăruit Omului la Facere, care se reflectă doar în creştinul trăitor ca
teofor, hristofor sau mariofor întru culmea asemănării sale cu Divinul. „Însăşi frumuseţea noastră, arată pe
Dumnezeu făcătorul nostru!” (Octavius
XVII, 11)
Frumuseţea omului creştin dacoromân are un sens religios profund
ortodox!
Filosoful ierarh Nemesiu de
Emesa (sec. IV-V), în tratatul Despre natura omului, sublinia cugetarea,
surprinderea şi mirarea sa metafizico-mistică: „Cine ar putea să admire cum trebuie nobleţea acestei fiinţe, care
uneşte în ea cele muritoare cu cele nemuritoare, cele raţionale cu cele
iraţionale, care poartă în firea ei chipul întregii creaţiuni, ceea ce a făcut
ca ea să fie numită microcosmos, care se bucură de multă atenţie din partea lui
Dumnezeu, pentru care există cele prezente şi viitoare, pentru care Dumnezeu
Însuşi S-a întrupat, care tinde către nemurire şi evită tot ce e muritor, care,
creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este rege în cer, trăieşte cu
Hristos, e copilul lui Dumnezeu, e aşezată mai presus de orice stăpânire şi
autoritate? Cine ar putea înşira privilegiile acestei fiinţe? Ea traversează
mările, frecventează cerul cu ochiul spiritului, reflectează la mişcările,
distanţele şi volumul astrelor, recoltează pentru sine pământul şi marea,
dispreţuieşte fiarele şi monştrii apelor. Întreaga ştiinţă, artă şi cercetare o
fac să triumfe; ea întreţine cu cine vrea raporturi dincolo de graniţă, cu
ajutorul scrisului, nu se lasă stânjenită de trup şi profeţeşte viitorul. Omul
e stăpân peste tot, el se bucură de toate, vorbeşte cu îngerii şi cu Dumnezeu,
porunceşte făpturilor şi demonilor, cercetează firea lucrurilor, se osteneşte
pentru Dumnezeu, este sălaş şi templu al lui Dumnezeu.” (Apud G. Wither, The Nature of Man, London, 1636)
Urmare a acestei tâlcuiri
minunate a filosofului – ierarh Nemesiu de Emesa, părintele profesor Dumitru
Stăniloae, sintetizează în tratatul său: „Aşa
cum Logosul divin, Creatorul chipurilor raţiunilor Sale necreate, S-a făcut
prin întrupare, pe lângă Subiectul raţiunilor Sale necreate, şi subiectul
chipurilor create ale acestor raţiuni, aşa e destinat subiectul uman să se facă,
pe lângă purtătorul chipurilor create ale raţiunilor divine, şi purtătorul
raţiunilor necreate ale Logosului împreună cu Acesta.” (Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Chipul lui Dumnezeu şi
spiritualitatea Lui în lume, în „Ortodoxia”,
Bucureşti, An. XXV, Nr. 3 Iulie-Sept., 1973, p. 354)
„Frumuseţea omului, arată profesorul Mihail Diaconescu, ca raţionalitate plasticizată de maximă
complexitate care exprimă divinul se
realizează plenar numai în plan spiritual. Infinit mai presus decât orice
armonie corporală este frumuseţea sufletească a omului.” (Prof. Univ. Dr.
Mihail Diaconescu, Prelegeri de Estetica
Ortodoxiei I. Teologie şi estetică, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Ed.
Doxologia, Iaşi, 2009, p. 133)
Clement Alexandrinul (c.150-c.
211/ 215), trac născut la Atena, un erudit în arheologie, filosofie,
literatură, mitologie, poezie, teologie, exclama că, „cea mai minunată frumuseţe este
frumuseţea sufletească! Sufletul este frumos când este împodobit cu Sfântul
Duh, care are în el podoabele date de Duhul cel Sfânt: dreptatea, curajul,
castitatea, iubirea de bine, simţul ruşinii... Frumuseţea fiecăruia, plantă sau
vieţuitoare, stă în virtutea sa; iar virtutea omului stă în dreptate,
cuminţenie, bărbăţie şi credinţă în Dumnezeu. ” (Pedagogul, Cartea a III-a, 64,1; Cartea a II-a, 121, 3)
Sfântul Vasile cel Mare (330-379), unul dintre cei mai mari Părinţi ai
Bisericii lui Hristos, trac capadocian a grăit şi scris numai cuvinte frumoase
despre Dumnezeu, despre Creaţia Sa şi despre Om, afirmând: „Unii înţelepţi au definit frumuseţea ca fiind simetria şi armonia
privirilor sufletului, iar puterea au înţeles-o ca o consecinţă a virtuţiilor
supuse cercetărilor. Totuşi, ca să se nască în suflet şi frumuseţe, dar şi
putere pentru săvârşirea celor ce trebuie făcute, aveau nevoie de harul
dumnezeiesc... Frumos e orice suflet, privit în simetria puterilor sale
proprii; dar frumuseţea cea adevărată, cea mai plăcută, adică firea cea
dumnezeiască şi fericită, se poate privi, se poate contempla numai de cel ce
are curăţită mintea. Cel ce-şi aţinteşte ochii la luminile şi harurile lui
Dumnezeu primeşte ceva de la El; ca de la o culoare îşi colorează propriu lor
trup cu o strălucire înfloritoare... Urmele frumuseţii sufletului se arată în
starea sufletească a omului sfânt.” (Omilie
la Psalmul XXIX, în Scrieri, Partea
întâi, trad., introd., note Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Buc.1986)
Metodiu de Olimp (+311), ierarh martir al persecuţiei tiranului
Daia, un teolog sistematic de mare profunzime, în tratatul său Aglaofon sau despre Înviere, elaborează
ideea că, „Precum un artist topeşte
bronzul unei statui stricate de timp, Dumnezeu a topit vechea stare a omului
păcătos pentru ca, într-o operă de artă, să-l înfăţişeze cu o frumuseţe nouă.
Topirea statuii este moartea trupului păcătos. Învierea sufletului este
simbolizată de forma şi strălucirea nouă a lucrării de artă.” (Apud Pr.
Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie,
vol. II, Ed. I.M.B. al B.O.R., Bucureşti, 1985, Cap. Metodiu, p. 444)
Înţelepciunea lui Dumnezeu
conferă omului creştin frumuseţe în raport cu frumuseţea omului creştin
(virtuţiile sale alese) pe care i-o oferă lui Dumnezeu.
Sfântul Simeon Noul Teolog, în comuniunea cu Divinul, simte Frumuseţea lui
Dumnezeu ca pe o îmbrăţişare strălucitoare şi nemuritoare în acelaşi timp.
„Mă împărtăşesc de lumină, particip la slavă/ şi-mi luminează faţa, ca
şi a Celui iubit al meu./ Şi toate mădularele mele se fac purtătoare de
lumină./ Devin atunci mai frumos ca cei frumoşi,/ mai bogat decât cei bogaţi,
mai puternic ca toţi cei puternici.”
(Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele
iubirii dumnezeieşti, Imnul 16, în vol. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă)
Marele pătimitor, prigonit
pentru frumuseţea sufletului său înflorit întru dragostea de Dumnezeu, de
Fecioara Maria şi de Neamul său traco-geto-daco-român, poetul şi mărturisitorul
Virgil Maxim asemăna Omul cu un Pom.
„Prin trup, prin organele lui, omul
asimilează energiile pământului pe care le transformă printr-o lucrare tainică
în cuvinte de comunicare a nădejdii de viaţă veşnică: frunzele verzi; a
dragostei de Dumnezeu, de părinţi, de soţie, de copii, de semeni; a actelor de
binefacere, prin dăruirea roadelor, materia transfigurându-se din energie brută,
amorfă, în energie spirituală, dirijată spre sensul pe care i-l dă Duhul Sfânt,
lucrător a tot binele.” (Virgil Maxim, Imn
pentru crucea purtată, Ed. Antim-2002, p. 202)
Sfântul – exprimare a frumosului uman
Desăvârşirea frumosului creștin
este atinsă numai de Artist, Geniu, Profet, Poet, Scriitor, Filosof, Teolog, Preot,
Călugăr, Monahie, Erou, Mărturisitor, Martir şi Sfânt.
Idealul creştinului ortodox
fiind Mântuirea, are o singură cale: SFINŢENIA!
Fibra sfinţeniei are ţesătură
spirituală. Sfântul face saltul de la microcosmos la macrocosmos, trăindu-şi
plenar viaţa sa şi pe cea a omenirii întregi ca Daruri divine, impulsionând în
acelaşi timp transfigurarea Creaţiei dumnezeeşti.
Porfira sufletească a
Sfântului este ţesută din adevăr, bunătate, dreaptă credinţă, delicateţe,
dragoste, dăruire, jertfă, sensibilitate, solidaritate umană, bucuria vieţii,
contemplarea permanentă a Frumuseţii lui Dumnezeu-Treime şi a Fecioarei-Mamă.
În corola spirituală a
Sfântului sălăşluiesc deodată Frumuseţea lui Dumnezeu, revărsată din abundenţă,
doldora peste sublimul Creaţiei Sale.
În Sfânt se întrepătrund
frumuseţea divină, frumuseţea creaţiei şi propria frumuseţe, împărtăşindu-se
aşadar, trinitar de FRUMUSEŢE.
Peste Frumuseţea Sfinţilor
ninge pleroma divină a Frumuseţii energiilor necreate.
Toţi Sfinţii au o frumuseţe a
lor spirituală, dar cu o trăsătură-asemănare comună. Am privit însă, Chipurile-Icoane
ale Sfinţilor, Mărturisitorilor, Mărturisitoarelor, Neomucenicilor dacoromâni
din secolul al XX-lea, Arsenie Boca, Daniil Tudor, Sofian Boghiu, Constantin
Galeriu, Ilarion Felea, Gherasim Iscu, Gheorghe Jimboiu, Ion Moţa, Vasile
Marin, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Constantin
Oprişan, Iustin Pârvu, Nicodim Măndiţă, Ilie Imbrescu, al Maicilor pătimitoare Mihaela
Iordache, Mihaela Portase, Tatiana Răduleţ, Maftidia Grancea, Nicodima
Vasilache, Patricia Codău, Aspazia Oţel Petrescu, dar chipul Avvei Arsenie Papacioc are o frumuseţe
cu totul şi cu totul aparte.
Pare un mic astru în
înfăţişarea sa regală, serafică, cerească, binefăcătoare şi binecuvântată, coborât
pe un pisc carpatin în care se împleteşte cerul minţii-fruntea înaltă,
străjuită de doi mici luceferi-ochii pătrunzători şi clarvăzători, strălucirea
inimii-reflectarea feţei angelice şi codrul-abundenţa darurilor, prefigurat în
barba lungă de pustnic, ca cea a sfântului Onufrie, dar maiestuasă cu o
atracţie magnetică irezistibilă, fascinantă prin care se resfiră abundent
geniul creativ, dragostea atotcuprinzătoare, susurându-şi profetismul şi dăruindu-se
necontenit semenilor întru transfigurarea lor prin spiritul ortodox înspre
Calea Hristică.
În persoana sa neasemuită se
întrupau monahul ascet tulburător de smerit, de isihast şi cavalerul acelei
sublimei aristocraţii care se transmite milenar în cei aleşi.
Un părinte contemporan al
mănăstirii Slatina, unde Arsenie Papacioc era egumen, mărturisea că avea „cea
mai splendidă barbă din sud-estul lumii.” (Între timp şi veşnicie – Viaţa părintelui Arsenie Papacioc, Ed. Accent
Print, Suceava-2014, p.130)
Clement Alexandrinul, în
capodopera sa Pedagogul, sublinia între
altele, că, „Barba degajă o mare putere
megnetică şi are o deosebită înrâurire asupra cugetului.”
Profesorul universitar,
prolific şi rafinat scriitor creştin Mihai
Rădulescu, tâlcuitor al adâncimilor spiritului, care mi-a fost îndrumător
în Facultatea de Teologie-Bucureşti, apoi apropiat colaborator întru tainele
Mărturisitorilor Ortodoxiei româneşti, prigoniţi şi întemniţaţi în lagărele
comuniste din România Penitenciară, şi el persecutat de regimul diabolic, l-a
cunoscut pe marele părinte la Mănăstirea Cheia şi a fost copleşit până la extaz
de chipul marelui Duhovnic, încât ni l-a redat ca pe o sacră moştenire. „Stareţul mănăstirii, părintele Arsenie, mi
se înfăţişa ca o siluetă fără pereche, după cum nepereche îi era şi duhul
aprins de o dragoste pentru semeni rar întâlnită. De statură nu prea înaltă, cu
mădularele firave şi mărunte, pielea ce-i îmbrăca puţina carne, lăsa să se
strevadă prin ea mai dihai decât hârtia de calc. Unghiile, la fel de
transparente, atât de subţiri îi acopereau vârful degetelor, cât numai să
schimbe roşul sângelui în trandafiriu. Ochii lui senini, luminoşi sau
scânteietori, după simţământul tălmăcit, îngăduiau şi ei să i se urmărească
lăuntrul, acela de nepipăit, de nespus în cuvinte, îndulcit ca mierea prea multului har, când
zvâcnitor în înalt, când plutitor şi niciodată înecat în mâlul unde ne
împleticeam noi, ceştilalţi.
Faţa, umerii, pieptul, ba şi pântecul sub
centura-i grea, cu însemnele lui Alfa şi Omega pe catarama de metal, îi erau
adiaţi de o barbă de neimitat de
vreun peruchier de pe pământ. Lată cât cuprinde, lungă cum nu s-a mai văzut (65 cm), ezita
între alb, negru şi cărunt; mereu o cutreiera boarea, o răsfira, o învolbura, o
zvârlea înainte-i; tortul ei cânepiu avea un suflu propriu, o existenţă de
sine, un mod de a petrece prin lume de o originalitate netulburată. Ea desena
în văzduh întrebări îndreptate către neclintirea brazilor; ea şuguia cu norii
nestatornici; ea se înduioşa asupra firavelor ace verzi ale ierbii zdrobite; ea
se mira de statornicia stâncilor.
Lucrurile stăteau ca şi când părintele Arsenie
ar fi vieţuit dimpreună cu barba sfinţiei sale în acelaşi trup; dumneaei în
dialog cu firea dimprejur; dumnealui adâncit în rugăciunea inimii, pe când
schimba vorbe cu cel din faţa sa. Şi niciodată nu puteai jura care îl stăpânea,
întrecându-l în tăria voinţei pe celălalt, Măria Sa Barba sau smeritul
ieromonah, şi de partea cui înclina mai plin de îndurare, de iertare şi de
înţelegere, Iubirea Divină.” (Mihai
Rădulescu, Testament între înger şi
diavol, Ed. Ramida, Bucureşti, 1995, p. 301-303)
În Avva Arsenie Papacioc s-a
revărsat toată FRUMUSEŢEA Maicii Domnului, conturându-i Aura de frumuseţe dacică
desăvârşită.
Jertfa asumată în temniţele
ateo-comuniste ca suferinţă pentru poporul său drept măritor creştin, precum şi
dragostea pentru Mântuitorul Hristos şi Fecioara Maria, i-au transfigurat
chipul într-o aură serafică a îndumnezeirii devenind şi de aproape şi de
departe unul dintre cei mai frumoşi
Sfinţi ai Ortodoxiei Hristico-Marianice.
FRUMUSEŢEA
„Nu vis de piatră-n nemişcare pură,/ nici
rece sfinx în cremenea nevinii,/ ci, vie, din azurul tău, şi crinii/ şi
lebăda-n zăpada lor te fură.// Prin tine, o cutremur cald de linii,/ materia
palpită şi se-ndură,/ şi lutul prinde zâmbete pe gură/ şi lacrima ia aurul
luminii.// Tu vii din marea Omului iubire,/ ce toate le-nmlădie şi’nfierbântă./
Dezmierzi, şi piatra unduie subţire,/ tresari, şi bronzul freamătă şi cântă,/
voieşti, şi sfere noi pe cer se’ncheagă,/ surâzi, şi ochii mărilor se roagă.” (Radu
Gyr, Anotimpul Umbrelor, Ed.
Vremea, Bucureşti-1993)
Tuturor fascinaților de FRUMOSUL
divin, cosmic, uman, dar mai ales românesc!
26 Iulie 2021, Gruiu-Snagov,
reședința prietenului meu, scriitor adânc și sublim General-locotenent dr.
GRIGORE Stamate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu