sâmbătă, 4 mai 2024

Grid Modorcea - Complexul impotenței

 



Complexul impotenței

Grid Modorcea, Dr. în arte

04 Mai 2024

 

Deunăzi, am primit o invitație de la regizorul Mircea Cornișteanu să merg la spectacolul „Oedip” de la „Teatrul Bulandra” pentru a o vedea pe soția lui, actrița Cerasela Iosifescu, unde are o prestație memorabilă în rolul Iocasta. Piesa nu e de Sofocle, ci de englezul Robert Icke, o adaptare modernă după Sofocle, în regia lui Andrei Șerban.

 

Sigur, nu era nevoie să merg la acest spectacol pentru a vedea ce minunat joacă Cerasela Iosifescu, fiindcă am văzut-o în atâtea alte spectacole. Nici pe Vlad Zamfirescu, Manuela Ciucur sau Ana Ioana Macaria, actori pe care i-am elogiat de atâtea ori în cronicile mele. Dar m-a intrigat autorul, ideea lui, de ce după Sofocle? Și am căutat pe internet să aflu cine este și ce-i cu piesa lui. Și așa am dat peste cronica făcută spectacolului de Alexandra Ares în revista „Rinocerul”. Am rămas uluit, o cronică de totală admirație pentru acest spectacol, pe care îl consideră cel mai, cel mai, din toate timpurile! Probabil că nu a văzut nici un spectacol la „Festivalul Shakespeare” de la New York! Nici de la Craiova. Ea e o nouă cronicăreasă, ieșită la rampă datorită tatălui ei, dramaturgul Dinu Grigorescu, care i-a deschis paginile ziarului său.

 

Nu este prima oară când scriu că România este țara cronicăreselor. Are sute de cronicărese, dar dintre ele nici un critic. E distanță lungă între aceste două îndeletniciri, între a face o analiză critică și o informație de cronicar. Critica este tot creație, cum spunea Călinescu. Între critică și creație nu există o deosebire de esență, ci numai una de proces. Ce critic în fustă a dat România, comparabil cu Maiorescu, Lovinescu, Vianu sau Manolescu? Nici unul. Să ne gândim la cronicăresele din jurul lui Valentin Silvestru, care cântau așa cum le dicta el. Cronicăresele sunt niște furnicuțe necesare care adună informații sau niște albine care aduc la stup nectarul, dar nu sunt Matca. Ele fac cronici de admirație, impresioniste, texte pe care D. I. Suchianu le botezase cu termenul de adjectivopatită. „Ce adjectivopatită a mai scris Catrinel sau Aluizmănoiu (Alice Mănoiu)?”, mă întreba el cum intram pe ușa sa din Zalomit, să avem o nouă convorbire pentru cartea pe care o pregăteam.

 

Desigur, cronica lui Ares, nume de zeu, nu e o adjectivopatită, dar nici războinică, așa cum era fiul lui Zeus, iar cei care nu o iau în serios sunt poftiți la finalul cronicii să citească fișa ei, cine e autoarea. A trăit 20 de ani în America, are titluri și grade acolo câte nu are Angelina Jolie. Și la titluri și diplome românii sunt tari, mai puțin la opere. Nu au operă, dar au diplome!

 

Dar să revenim la cestiune, la domnul Robert Icke. Într-o prezentare mai mult despre sine, Andrei Șerban povestește cum l-a cunoscut pe Icke, cum l-a impresionat până la apogeu piesele și montările sale. Și mai ales ideea că „orice spectacol este o adaptare”. Ei consideră că teatrul clasic nu există decât ca adaptare. Este mentalitatea la care a ajuns civilizația iudeo-creștină. Nu pun ceva în loc, nu realizează o operă originală, ci strică tot ce a fost bine făcut și fac din nou cum vor ei. De asta „Festivalul Shakespeare” de la New York nu are egal în lume, fiindcă acolo există obligația ca textul pieselor jucate să fie respectat integral. Altfel, spectatorii americani nu ar veni, nu ar accepta abateri, alterări. Regizorul trebuie să-l slujească pe Shakespeare, nu Shakespeare pe el.

 

Dar ai noștri ca brazii fac exact invers, cum au făcut Icke și Șerban cu Sofocle. Și cu alți autori. Și ce rezultă din adaptările lor? Parodii la tragedia antică, la piesele lui Shakespeare sau alte piese clasice. Iau o piesă cunoscută, „Hamlet”, să spunem, și spun că de fapt ea nu există, că este și nu este, zice Șerban. Și fac un nou Hamlet. Dar „Hamlet”-ul lui Shakespeare e în raftul meu, în cartea mea Shakespeare și Eminescu, dimpotrivă, Hamlet-ul lor nu există, așa cum moare orice spectacol după ce se trage cortina.

 

Ascultați ce se întâmplă, Oedip participă la alegerile prezidențiale din orașul său, Teba, și așteaptă exit-poll-ul. Îi va salva pe tebani de ciumă? Nu se știe. Oricum, va fi sigur un președinte șarmant, mereu zâmbitor. Dar nu are parte de prea multă liniște că vine bomba lui Creon, care îi cere ca Mița Baston - „docomentu’”, dovada, actul de naștere, așa cum Trump i-l cerea lui Obama!

 

De ce domnul Icke nu a scris el o piesă cu Sunak, candidat la președinție (că englezii tot contestă regalitatea, nu mai vor rege, vor președinte!), și madam Liz Truss sau mister Johnson să-i ceară actul de naștere? Nu, avea nevoie de Oedip, de o glorie recunoscută de toată lumea, la care el nu a avut nici o contribuție, model luat de-a gata.

 

De ce acești autori au nevoie de marile repere ale teatrului mondial, Oedip, Hamlet, Godot, Vanea, Shylock, Nora etc., dacă spun că ele nu există decât dacă le adaptezi?! E curată bășcălie. E curată neseriozitate. Dar Regele Lear există? Nu există, spune Andrei Șerban. De aceea a făcut el bășcălia numită Lira! Cum nu de mult a făcut la Operă bășcălia despre revoluția română pe pretextul de ce George Enescu nu a fost lăsat să revină în țară de către Petru Groza! Enescu a fost exilat ca și Oedip! Dar Enescu l-a respectat perfect pe Sofocle și își termină opera Oedipe cu o viziune isihastă, pe când Șerban își termina spectacolul cu scandal, cu steagul „revoluției” defilând pe scenă și în sală!

 

Căci acest lucru îl vor regizorii moderni, să facă scandal, să li se ducă buhul, să facă ceva ce nu s-a mai făcut. Și cei mai buni de călărit, căci nu se supără, sunt clasicii! Îi iau ca pretext pentru elucubrațiile lor. Atacă în draci reperele clasice, le storc ca pe o lămâie verde într-un cocktail de scotch.

 

Aceste „adaptări” nu sunt altceva decât forme ale impotenței creatoare, prin care autorii lor își exprimă mascat opiniile politice față de realitate, față de un guvern sau altul. Fiindcă este un lucru cert că dacă o adaptare nu devine Parabolă și este ratată, ea cade în bășcălie.

 

Sigur, e libertate, nimeni nu te oprește să faci adaptări, dar cred că tocmai artiștii adevărați trebuie să lupte ca marile valori să fie lăsate în pace, să doarmă în liniște. Cine are nevoie de așa ceva? La ce folosește o astfel de actualizare forțată? Ai realitatea vie, faptele la zi, de ce să ne scărpinăm unde nu ne doare?

 

Semnul trist al lumii în care trăim, că oamenii sunt fatal înregimentați în civilizația iudeo-creștină, este oferit în artă de această modă a adaptărilor, a parodierilor, a bășcăliei față de valorile trecutului. Sunt luate la bășcălie Unirea Principatelor, Mihai Viteazul, Miorița, Iisus Hristos, toate marile mituri ale istoriei. Așa a făcut unul Scârbu, marele regizor de la Protv, care a trăit numai din furt (tare mult i-au plăcut cătușele!). Așa fac mulți regizori englezi și americani. Vezi filmele lui Guy Ritchie sau Oliver Stone. Pe Hamlet toți l-au tot pocit, Tocilescu l-a făcut să fie trădat de prietenul lui cel mai bun, Horațio, au făcut din el harcea-parcea. Însuși marele Purcărete și-a arătat impotența când, nemulțumit de Hamlet, a făcut un spectacol despre Gertrude! De ce nu despre Yorick sau alt măscărici? A, fiindcă despre Yorick s-a mai făcut! Dar el e Dumnezeu, poate să facă orice, își permite orice. Sigur, regizorii adaptează, fiindcă nu ei sunt autorii textelor, dar, nefiind dramaturgi, taie și modifică piesele originale, o fac pe scriitorii și zic că sunt „adaptatori”, altă față a impotenței!

 

În loc să creezi ceva original, să observi și să interpretezi realitatea vie, te apuci de teribilisme, să găsești asemănări forțate cu reperele istoriei. Poate nu ați văzut bătaia de joc numită „Marea hoinăreală”, despre care frații Coen declară că este o adaptare modernă după Odiseea lui Homer! Sau am văzut recent o „adaptare” a romanului Lolita de Nabokov, o schizofrenie totală, numită American Beauty, încununată cu Oscar!

 

Ce-au făcut englezii din romanele lui Jane Austin nu se poate descrie. Iar piesele lui Shakespeare au adus gloria atâtor adaptatori, de la John Madden la Kenneth Branagh sau Roland Emmerich, care, în Anonymous, îi schimbă radical identitatea. Și Anna Karenina a lui Joe Wright este total răstălmăcită! Ce să mai spun de geniul răstălmăcirilor, Tim Burton! Iar la noi, campionul impotenței este „cetățeanul francez” Matei Vișniec, care taie și spânzură literatura clasică, de la Aristofan la Shakespeare. Dacă n-ar fi existat acești autori, despre care Icke spune că nu există, el ar fi tras mâța de coadă și ar fi exportat bășcălia neaoșă la curți imperiale, dar cu „indemnizație de merit” de la țara mamă, căreia nu-i pasă că el, cu fiecare răstălmăcire, își etalează impotența creatoare.

 

Artistul modern nu-și mai bate capul să facă nimic original, ia totul de-a gata și parodiază literatura clasică. A, de aceea ea nu există, ca să poată să fure el în voie! Cu cât ceva e mai fără de moarte, cu atât mai mult el caută să-l doboare! În romanul Homo Novus și aplicația lui, Dicționar utopic de artă neconvențională, arăt cum va fi arta viitorului. Evident, nu va fi o artă a adaptărilor și a plagiatorilor, ci o artă nouă, cu un limbaj nou, pe care regizorii din Lumea I nici nu-l visează, fiindcă ei sunt impotenți, și impotența se vede prin redundanță. Se repetă, se tot repetă, își repetă mijloacele, precum bucătarii proști. Strică ce s-a făcut bun și nu pun nimic în loc.

 

La ce folosește să faci o piesă despre Gertrude? Dar cine e Gertrude? Trebuie să știm că e mama lui Hamlet, nu? Deci mă bazez pe ceva existent, creat de Shakespeare, pe care îl iau de-a gata, fără să-i cer voie, fără ca acest gest impotent să fie considerat un furt. Ca un tânăr să înțeleagă de ce Oedip candidează la președinție, trebuie să știe cine e Oedip, nu? Și trebuie să intre în bibliotecă, să meargă la izvor. Asta înseamnă să fii radical nou, să mergi la izvor. Dar izvorul trebuie lăsat să curgă cum e el, de la mama lui, nu are nevoie să fie alterat, mutat, strămutat, adaptat!

 

S-a terminat cu inspirația. Inspirația a avut-o Sofocle, eu, artist modern, nu fac decât o răstălmăcesc! În loc de Complexul lui Oedip, care a făcut și el atâtea victime, avem complexul impotenței. Complexul lui Oedip a marcat istoria omenirii, fiindcă se află în esența cultului familiei - copilul are aversiune față de părintele de același sex cu el și îl adoră pe cel de sex opus -, pe când „Complexul impotenței” ce a creat? Îi propun lui Andrei Șerban, care văd că, după ce bine s-a americanizat, acum se românizează, iubește tare mult România, muncește în draci pe scenele ei, să facă un spectacol despre președintele României, să spună direct, nu în culise, că Iohannis este impotent, să arate că guvernarea sa a fost un munte de impotență, că impotența sa politică a dus România la 159,233 miliarde de euro datorii! Adică țara e vândută. Ce face el pentru a salva identitatea României?

 

Atunci l-am lua în serios, nu pentru că Oedip își scoate ochii cu tocurile de la pantofii cui ai Iocastei! Este asta o parodie? Dragă Andrei, știi că te iubesc și respect, încă de când te-a păstorit Ellen Stewart, dar încă nu ai descoperit Lumea II, fiindcă ești adânc înregimentat în Lumea I. Ești de mult timp number one în ea, dar prefer să fiu ultimul din Lumea II, să trăiesc liber în Civitas Innocentiae. Ai o natură de neînregimentat, de frumos rebel, dar toată opera ta ai pus-o, fără să știi, în slujba Lumii I, care este o lume a impotenței, generată de prima Geneză. Ai vrut să sclipești în ea ca licuricii noaptea, dar lumea în care trăim este fără orizont, un produs al civilizației iudeo-creștine, care și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul, și-a dovedit impotența prin masacrele pe care le-a păstorit, culminând cu răstignirea lui Iisus.

 

Nu fii Cain, nu-l ucide din nou pe Abel, fiindcă „are oi mai multe, mândre și cornute”. Pe această lume rea tu o slujești și cauți să-i dezlegi nodurile. Ai 80 de ani. E timpul să afli cauza urâțeniei acestei Lumi inventate de Moise și să cauți să evadezi din ea, să găsești soluțiile adevărate pe care să le comunici oamenilor. Interpretările tale spectaculare te-au ancorat puternic, se pare definitiv, în civilizația iudeo-creștină. Trebuie să ai revelația evadării, cum a avut-o Enescu atunci când l-a propulsat pe Oedip în lumină, printr-o viziune isihastă. E timpul să înțelegi că omenirea are nevoie de o nouă Geneză. Sper să ne întâlnim în anul 3000 și să-mi dai dreptate. Te rog nu face bășcălie de „profeția mea”. Nu o adapta!

 

Clasicii sunt maltratați de civilizația iudeo-creștină. În loc de opere originale, noii orbi, lipsiți de orizont, fac parodii, pamflete, blasfemuri ale capodoperelor. Cioburi de tradiție, cum spunea Blaga.  Da, Oedip candidează la președinție și Creon îi cere certificatul de naștere. Ce învață un tânăr dintr-un asemenea spectacol? Nimic. Cum am spus, el trebuie să meargă la bibliotecă și să-l citească pe Sofocle, să afle cine a fost Oedip, Creon, Iocasta și Tiresias. Deci tot clasicii îl salvează. Așadar, dragă Mircea, de ce trebuie să merg la un spectacol care nu există, conform definiției pe care o dau teatrului Icke și Șerban?

 

Impotența artistului modern se numește actualizare. Actualizarea clasicilor. Dar ce fel de actualizare? Clasicii devin un pretext pentru complexele creatoare și politice ale adaptatorilor. Complexul impotenței va naște tot impotență, pe când Complexul lui Oedip a generat psihanaliza lui Freud și Jung. Și de aici nu a mai fost decât un pas până la Supraom și Superman.











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu