Mihai Cantuniari - Din nou despre Înalt-Prea-Sfânta Limba Română

 

Din nou despre Înalt-Prea-Sfânta Limba Română

Mihai Cantuniari, scriitor

04 Mai 2024

 

Dascălii mei de limba română, în afara celor  -  mult pomeniţi  -  de la liceul „Matei Basarab”, s-au numit Ispirescu, Pann, Alecsandri, Creangă, Eminescu, Caragiale, Coşbuc, apoi Sadoveanu, Arghezi, Pillat, Blaga, Voiculescu. Tuturor acestora le sărut dreapta cu imensă recunoştinţă. Dar cea dintâi desfătare lingvistică, nepreţuită şi de neuitat, i-o datorez lui Petre Ispirescu. A fost prima dată când, copil fiind, am fost atent nu numai la „ce spune”, ci şi la „cum spune” un povestitor, un autor. Atunci am degustat cuvintele ca pe nişte poame, atunci am muşcat din miezul lor savuros şi m-am îmbătat cu mustul lor dulce-acrişor, strângând rezerve pentru întreaga viaţă. Cuvintele şi construcţiile rare, arhaice sau regionale, care sunt sarea limbii, de la el le-am învăţat. Eram deschis, receptiv, cum numai un copil poate fi, iar darul împărătesc oferit mie de modesul, necăjitul, sărmanul tipograf căptuşit cu belele a rodit peste timp şi mi-a umplut ramurile ca într-o grădină a Hesperidelor. Nici o bogăţie nu se poate compara cu aceea, inestimabilă, a cunoaşterii limbii întru care te-ai născut şi format. Cred că Pasărea Măiastră din minunatele noastre basme populare este Măria Sa Limba Română. Eu unul în crezul acesta voi muri.

 

Despre Sadoveanu, ce să mai zic? Depreciat acum din motive pur conjuncturale de coloratură politică (vezi Doamne, a făcut grele concesii comunismului), zimbrul acesta sumbru şi regal, Decheneul literelor române, Kogaionul detunat şi magul vechilor cunoaşteri, a fost, este şi rămâne un magistru inegalabil, un preţăluitor de limbă neaoşă, autentică, cum prea puţini am avut. De acord, i se pot contesta lipsa de caracter şi multe din activităţile-i postbelice, nicidecum însă talentul, masiv, impozant, înmărmuritor. Îi voi asculta pe cei care îl contestă acum cu atâta înverşunare, doar când pana lor va fi în stare să rotunjească alcătuiri măiestre precum acestea:

 

„Cum stam fără să simţesc timpul, auzii zvon năprasnic spre lună, şi-n topliţă căzură, sfărâmând-o, raţe sălbatice. Ştiam că vin de departe, de la mări îngheţate, însă nu simţii nici o uimire. Locul unde mă aflam eu era în domnia misterioasă a sălbăticiunilor. (…) (Căprioarele) veneau fără grabă; se opriră o clipă ca să le număr  -  erau opt  -  şi în copce scurte se apropiară de topliţă. Raţele sălbatice făcură un ocol ca să le primească, şi cercuri licăritoare alergară spre mal. Înşirate pe marginea apei, gingaşe şi nesigure, îndrăzniră să-şi plece grumazurile; şi când ridicară boturile, steluţe de argint le căzură la picioare. Rămaseră privind cu ochi mari şi blânzi la paserile străine”.

 

„Era la sfârşitul lunii septemvrie care, în Moldova, se chiamă brumărel, anul nou de la zidirea lumii 7188, iar de la Hristos 1679. Vara fusese fierbinte şi secetoasă. Bucatele puţine, cât îngăduise Dumnezeu să se facă, fuseseră strânse demult de năcăjiţii pământeni. În podgorii, culesul se isprăvea şi roada viilor fusese bogată  -  de aceea începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin nou, trecând printre costişe pleşuve şi imaşuri arse. Măcar mângăierea aceasta a vinului nu uitase Cel-a-toate-cumpănitor s-o agonisească Moldovei. După cum şi norodul cel prost zice: vinul e bun şi la bucurie şi la scârbă. Şi cum, deasemeni, psalmistul cel vechi adaugă: vinul veseleşte inima omului şi foloseşte mădularelor lui”.

 

„La urmă au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul Împărăţiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:

 

- Dar voi, năcăjiţilor, de ce aţi întârziat?

 

- Am întârziat, Prea slăvite, căci suntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable şi coborâm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte; tăcem, şi dau zvon numai tălăncile. Iar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line.

 

- Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe”.

 

Proza lui Sadoveanu, de oriunde ai lua-o, este curată muzică. Am copiat citatele de mai sus deschizând pagini la întâmplare; nu am ales nimic anume. Gândiţi-vă ce ar fi fost dacă aş fi reprodus, de pildă, minunatele, inegalabilele-i descrieri de natură din Ţara de dincolo de negură, „Împărăţia apelor”, „Valea Frumoasei”, „Vechime”, „În pădurea Petrişorului” („În ţihla măruntă de la margine, lumina se cernea în ploaie deasă şi caldă de raze; roiuri de musculiţe se roteau ici-colo, ţesându-se într-un joc grăbit; sticleau în lumină, pe urmă dispăreau. Un grangur sta nemişcat pe o ramură de fag întinsă spre soare; îi sticleau penele ca gălbenuşul oului; întindea din vreme în vreme gâtul şi da drumul unei fluierări gâlgâite, care trezea un răsunet lung în urmă, în ramurile pădurii. Paseri mărunte, stropite cu felurite colori, se chemau de pe vârfuri de nuieluşe mlădioase: erau stigleţi cu pete de sânge, piţigoi rotunzi cu pene cenuşii şi negre, cintezi cu piepturile cărămizii. Se priveau cu ochişori sticliţi ca vârfuri de ace, deschideau pliscuri şi fărâmau melodios chemările, fâlfâiau apoi uşurel, şi-n urmă-le nuieluşele se clătinau,   tremurându-şi frunzele lucii”)…

 

Un scriitor ca acesta nu poate fi cântărit cu ocaua mică a politicii. A fost contradictoriu, paradoxal, adesea mizerabil, ca om, nu ca scriitor. Şi cine să-l judece, de fapt, în afară de Sfântul din cer? Oricum, Dumnezeul literelor cred că l-a achitat demult. Ca scriitor, nu ca om.