VIOREL ROMAN - Fragmente / 41 - 45 / Imperiul Eurusian - Zelenski vs Trump

 

MIRCEA DORIN ISTRATE - Înapoi, spre lumea veche

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru

SÂMBĂTA SEARA

 

 

~*~

 

Înapoi, spre lumea veche

 

Nu-ntreba că n-ai răspunsuri, că de nimeni nu-s știute,

Despte viață, despre moarte, de ce-o fi, de ce-s trecute

Prin istoriile lumii cele vechi, de început,

Când pe-aici Adamii noștri lăsau urmă c-au trecut.

 

Când prin jur erau doar codrii cu jivine fioroase

Ca-n poveștile bătrâne cu-ntâmplări nenorocoase,

Când balaurii și zmeii își aveau aici culcușul

Iară el, nimicul lumii, începea de-abia urcușul.

 

Mii de ani așa trecură chinuiți ca vai de lume

Până când, în scursul lumii, îmi veniră vremi mai bune,

Când c-o piatră ascuțită și c-un băț mai arcuit,

Omul și-a sporit puterea și s-a pus, pe-mpărățit.

 

Cu-n topor la cingătoare și cu plugul său de lemn

S-a făcut pe-aici statornic și-a pus locului însemn,

Știe-mi toți că împrejurul e moșia lui lumească

Și-apoi cine mi-o încalcă, va simți ce-o să pățească.

 

Alte mii de ani trecură sub același cer cu stele,

Omul tot lărgindu-și neamul mai în bune, mai în rele,

Iar de-aici, din cuibul humii, mult prea strâmt a prins să meargă

Către lumi necunoscute din întinsa zare largă.

 

Neam cu neam, de-aceași limbă, mi s-au strâns într-un popor,

De dreptate, libertate și de viață doritor,

Și-au ales în a lor frunte regi cinstiți și curajoși

Ce cu mintea lor isteață, îmi făcut-au ani frumoși.

 

Primul dintre ei, Zamolxe, fiu de zeu din cel ceresc,

Plin de har și-nțelepciune coborât-a în lumesc,

Să-mi învețe omenetul cu a lumii taine care,

Ridicat-a neamu-n fală, pe-a istoriei cărare.

 

El le-a dat limba bătrână și-apoi Legile Frumoase

Să se-ntindă-n largul lumii facă-mi vremi mai norocoase

Și îndemnul  ca pe-aicea niciodată să nu fie

Scursul vieții fiecărui, în cumplita cea robie.

 

După el se-ntinse neamul de la mare-n altă mare

Fiindcă bacii noști’ destoinici, pe a timpului cărare

Dus-au limba și-obiceiul, portul, traista cu povești

Până-n capetele lumii, unde nici că îmi gândești.

*

Pân-aici e vechea lume, ce abia dac-o ghicim,

Multe încă-mi stau ascunse, vechi, uitate, nu le știm,

Dar veni-va ziua-n care vom găsi a noastre urme,

Și-om păși cu mare grijă, înapoi, spre vechea lume.

 

Unii spun, c-atuncea fost-a raiul nostru pământesc,

Liniștite vremi, în pace, închinate spre ceresc,

Nu tu strângători de-avere, de putere, de mărire,

Mulțumiți de ceea câte, îmi aveau ca fericire.

 

Astăzi lumea e nebună, nesătulă, hrăpăreață,

Doritoare de mărire, de putere, prea semeață,

Nu-i ajunge cât îmi are, vrea de zece ori mai mult,

Nu-i mai liniște și pace, este ură, e tumult.

 

Și în loc să fie bine și să mergem spre-nnălțare,

Eu tot cred că lumea asta fi-va iarăși pierzătoare,

Ne-o distruge lăcomia și dorința de avere,

Că nu știm ce-i înfrânarea, la-ndărătnica cea vrere.

 

Înapoi spre lume veche să-mi priviți cu plecăciune

Și din ea luați, că-i bine, mierea ei de-nțelepciune,

Ca să treceți astă lume mai în liniște și-n pace,

Cum vă-ndeamnă Iertătorul, cum cerescului îi place.

 

***

 

 

 

Eu n-am să plec

 

Oricât mi-ar da străinătatea, eu n-am să plec din astă țară,

C-aici, cum încă-n vremi mai fost-a, chiar dacă viața e amară,

Am neamu-ntins pe-a mea moșie și la necaz suntem toți frați,

Iar făcătorii de istorii, în huma asta-s îngropați.

 

Și-aici, în țintirimul nostru, unde ai mei se veșnicesc,

Un loc va fi și pentru mine când voi pleca către ceresc,

Și tot aici, cu-ai mei alături, ne-om înstele în vremi ce vin

Sub cerul nostru cu luceferi, sub deasă umbră, de melin.

 

Aici, de mă întorc în urmă îi văd pe-Adamii mei dintâi,

Ce-au pus la vremile străbune, țăruș de drum de căpătâi,

Să știe zeii din cerescuri c-aici e-noastră-n veci moșie

Și -așa va fi în scursul vremii, cât lumea asta o să ție.

 

Aici îl am pe-al meu Zalmoxe, din zei bătrâni scoborâtor,

Cu legi și bune-nvățăminte să îmi ridice-al său popor,

Pe Burebista, ce-adunat-a tot neamul nostru laolaltă,

Ca el de jurul-împrejurul, nu-mi fie altul niciodată.

 

Un Decebal mi-a adat curajul să urc în fală-ntr-o Columnă,

Un Mircea, cum se ține țara când e cuprinsă într-o mână,

Un Ștefan, cum printre viforniți rămâne neamu-n libertate,

Un Brâncoveanul, cum credința de-o ții, nu te mai temi de moarte

 

Și pe Mihai, ce fulgerat-a istoria pentr-o clipită,

Făcând unirea noastră dragă ne fie gândul de ispită,

Cât încă-n jurul nostru fi-vor mulțimi de frați rămași pe-afară,

Ce întristați și-n tânguire, în fiecare zi ne cheamă.

 

Aici îl am  pe Moș Crăciunul, acela veșnic așteptat,

Ce mi-andulcit copilăria cu clipa lui de-nfiorat,

Aicea îmi este tinerețea cu-a sale primele iubiri,

Ce-n țandără de gând păstrate-s, ca tăinuite amintiri.

 

Aici, m-a învățat Brâncușul că din Hobița se înalță

Coloana cea fără sfârșituri, înăditoare-n veci de viață,

Și că sărutu-i veșnicia clipitei noastre trecătoare,

Ce rennoiește iarăși viață, când cineva din neam îmi moare.

 

Un Vlaicu m-a-nvățat că zborul îl am în mine din-ceputuri,

El mă ridică în visare din ale mele negre luturi,

Spre zeii mei, un Eliade  m-a dus ades în ospețire,

Să știu cei prin cerescul care, îmi este dincolo de fire.

 

Enescu pusu-mi-a în suflet‚’nălțatul dor de ciocârlie,

Iar Grigorescu cea culoare a vieții care-i veșnic vie,

Cu cele două-mpreunate să mă înalț în spre cereresc

Din huma ce aici mă ține, încătușat, în ăst lumesc.

*

Păi cum să plec din astă țară și să mă leapăd de-al meu neam,

Când el mi-a fost în fala lumii și doar pe dânsul îl mai am

Să mă ridice iar acolo  unde mi-i locul cuvenit,

Că din-ceputuri până astăzi, doar umbra lui m-a ocrotit.

 

Așa c-aici rămân de-apururi cât neamul asta o să fie,

De fi-va rău, de fi-va bine, să fiu model de vrednicie,

Că țara asta pân’ la urmă e el și-un ea, un tu și eu,

Trăind cu toții împreună, toți ocrotiți de Dumnezeu.

 

***

 

 

 

Căsuța mea

Finului meu Șerban Cristi

Cu nevânduta-i casă părunteasc

 

Cum să îmi vând căsuța de la țară

În care-mi tăinuiesc copilăria,

Cât ține ea, în minte am pruncia

Din ierni de basm și arșițe de vară.

 

Cum să îmi vând căsuța gârbovită

Sub timpul nemilos ce mi-o apasă,

Acolo-i dorul meu, de-ntors acasă,

Spre lumea  de poveste, ce-a trăită.

 

Cum să îmi vând căsuța mea bătrână

Ce are-n ea viață adunată,

Tristeți și bucurii de altădată,

Ce sufletul în șoaptă mi-l alină.

 

Cum să îmi vând căsuța de poveste

Ce-i darul meu de preț pentru nepoți,

Acolo mi-s piticii de doi coți

Și-o zâna bună care-i ocrotește.

 

Cum să îmi vând căsuța mea de vise,

Pierdutul rai de-aici, din pământesc,

Când nu știu dacă altul mai găsesc

Când voi pleca sper ceruri necuprinse.

 

Cum să îmi vând căsuța mea de dor

Ce-a stat sub o icoană însfințită,

Prelungă vreme-n toate risipită,

De candelă păzită-n somn ușor.

*

Căsuța mea, când nu-i mai fi pe lume

Voi pierde tot ce vine din trecut,

Cu lacrimi însfinți-voi cela lut,

Cuibar de vis, de dor, de-nțelepciune.

**

Căsuță veche, vreme lacrimată,

Mai stai și tu cu mine o clipită,

Să-mi fii visări mele cea arpiă,

Ce să renvie lumea de-altădată.

***

Nu vindeți casa veche, părintească,

Că sufletul vi-l vindeți și-i păcat,

Acolo vi-i trecutul adunat,

Încremenit, sub pronia cerească

 

***

 

 

 

Mă iartă satule că fost-am...

 

Ne iartă satule că fost-am, nedrepți atunci când te-am lăsat

Și-n largul lumii, rând la rânduri, cocoare-n cârduri am plecat,

Ne fie nouă mult mai bine, iar ție fie-ți cum ți-o fi,

Așa-m gândit atunci cu toții, noi, sărăcuții de copii.

 

Ai suspinat în urma noastră și-n taină știm c-ai lăcrimat,

Că fără noi și tu și neamul ați sărăcit și e păcat,

S-au stins de-atunci încet cu-ncetul a noastre datine strămoșești

Și obiceiuri vechi, bătrâne și cele jocuri tinerești.

 

Nu mai vuiește satul roată în zi de vară alungită,

Nu se aud colinzi de taină cântate-n iarna troienită,

Nu-s chemători la nunți frumoase cu tinere perechi de miri

Și hore nu-s în șura popii și  nu-s mai șoapte de iubiri.

 

Nici câini nu sunt în nopți să latre feciori întorși de pe la fete,

Acriu ți-e vinul viei care, tot mai puțin îți dă de sete,

Bătrâni îți sunt ciobanii care păzesc cea turmă risipită,

De lupii ce-ndrăznesc de-acuma, la mieii ceia de ispită.

 

Mi s-au uitat cărări știute că nu-s mai cine să le calce,

Secat mi-e șipotul din dealul cu țintirimul plin de pace,

Doar el mi se lățește-ntr-una, cu cât tu la socată scazi,

Că-s mai puțini cât ieri îmi fost-au, în ziua care-ncepe azi.

*

Bolnav îmi ești de bătrânețe, tu satule de-odat cu lumea,

Mai greu rodește-acum hotarul și mai amară-ți este pâinea,

Se înierbează uliți care avut-au viață vie-n ele,

Iar noaptea, din adânc de ceruri, pe tine nu coboară stele.

**

Mă iartă c-am uitat de tine, tu ce mi-ai fost buric de lume,

Mă iartă c-am uitat că-mi dat-ai cu drag a ta înțelepciune,

Îmi iartă dar nevolnicia, că în uitare te-am lăsat,

Obol îți pun smerită rugă, din al meu suflet lăcrimat.

 

Și cât voi fi în gând te-oi ține până în ziua de apoi,

Că fără tine-aș fi nimica, nemernicit și în nevoi,

De-aceia-ți pun în orice ziuă să lăcrimeze-o lumânare,

Cât eu mă rog să-ți fie bine, smerit, la sfintele altare.

 

***

 

 

 

Boabe de speranțe

 

Colo unde lunga zare cu pământul se îmbucă,

Într-un codru vechi cât lumea, o cărare îmi apucă

Spre-o cetate, groasă-n ziduri, ce-i acum o hâitură,

Dar cândva de ea dușmanii niciodată nu trecură.

 

Ici, în zi de mare praznic, vechii ei viteji se-adună,

Umbre vagi în tremurare, ocrotiți de-o ceață sură,

Sfat de taină să îmi țină, că deși trecută-i vreme

Nu-i mai bine ca-nnainte și-ncă au de ce se teme.

 

Țara-i tot înconjurată de dușmani, ce mi-s vecini,

Ei, tot iau câte-o bucată și mi-o trec prin foc și chin,

Apoi noi, prin lupte grele, iar ne-oaducem înapoi

Mai slăbită ca-nnainte și mai plină de nevoi.

 

Apoi hulpavii, mișeii, cei porniți pe apucate,

Tot aproape-s de domnie lângă masa cu bucate

Și în loc să scadă-n număr, ei mereu se înmulțesc

Și din cât îmi fură-ntruna, fac averi ce tot sporesc.

 

Că de-o bună vreme-ncoace, mult prea slabă e domnia

Și ca lepra mi se-ntinde și trădarea și hoția,

Țara ce îmi fost-a una, astăzi  iar e dezunită,

Scade-n zi la numărare și prin lume-i risipită.

 

Întristați îmi sunt străbunii și nu pot nicicum a crede

Că uscată-i vița țării ce mi-a fost odată verde,

Că nu naște astă țără nici un Stefan un Mihai,

Ce în urma lor ne-nșire și ne spună: Apoi, hai!

*

Voi viteji ce-ați fost odată vii exemple de virtute,

Voi urcați în fala lumii, însemnați cu stele-n frunte,

Vă lăsați un pic mormântul și-ntrupați-vă în noi,

Să scăpăm această țară de mișei și de nevoi.

 

Adunați-vă de unde sunteți semne de legendă

Și viața la istorii voi v-ați dat-o în arendă,

Să ne spuneți ce făcut-ați ca să țineți astă țară,

În credință nesupusă, în onoare și în fală.

 

Poate-așa mai învăța-vom cum un neam se-nvrednicește,

Cum o țară doar cu jertfă mi se ține, se-ntărește,

Cum virtutea ne înalță și ne pune-n veșnicie,

Să fim boabe de speranță, pentru vremea ce-o să vie.

 

***

 

 

 

Înstrăinații noștri

 

Voi ceia duși din vatra țării spre alte plaiuri mai cu soare,

Topitu-v-ați speranțe, vise, că fi-vor timpuri mai ușoare,

Și-acum răbdați de dorul țării, de gustul ei dumnezeiesc,

De neamul ce v-a fost aproape, de toți plecații spre ceresc.

 

De preietenii făcuți în viață, chiar de dușmani ce i-ați avut,

De încă limbă românească, ce-a ei dulceață i-ați pierdut,

De dorul cela ce îl are smeritul  suflet românesc,

De sfinții noștri din istorii, ce-n huma asta hodinesc.

 

De țintirimul de pe Coastă, de casa vostră țărănească,

Acolo unde-i insfințită, Adama viță românească,

De mierea scursă din colindă pe-un suflet încă creștinesc,

Ce știe că aicea-mi fi-va, Grădina Maicii din ceresc.

 

Nimic n-ați dus cu voi acolo, nimic n-aveți din ce-i pe-aici,

Chiar de trăiți în mare fală, a voastre suflete sunt mici,

Veți hodini în altă humă, uitați de toți, înstrăinați,

Iar numele vi se va pierde, cu neromâni, amestecați.

*

Voi n-ați știut că neamul nostru cu bune, rele, mi se ține?

Că el aici, cât fi-va lumea, va duce-o-n rău, va duce-o-n bine?

Că dacă toți roim în lume, când țara asta e la greu,

Ne pierdem locul în istorii și-n alte hărți vom fi mereu.

 

Bărbați îmi sunt acei ce-nfruntă cu vitejie-aici, destinul,

Nu fug la greu în alte locuri tot silnicind să-și facă plinul

Acela ce-i udat cu lacrimi, cu suferințe, cu nevoi,

Așa că nu cu noi îi baiul, ci mai de grabă, e cu voi.

*

E-amară pâinea țării mele, dar ea așa a fost mereu,

Cu ea aici, nu robi la alții, trecut-am noi de cela greu,

Acolo umărul îl puneți la bunăstarea altei lumi,

Bieți migratori de colo-colo, precum e stolul de lăstuni.

**

V-ați rupt și rupți ve-ți fi de țară dacă acolo veți trăi,

De dorul ei n-apoi vă cheamă și sufletul nu s-o căi,

Doar numele vă va rămâne  din tot ce-avut-ați românesc

Și lacrima din al vost’ suflet, iertări când cereți, la ceresc.

 

 

***

 

 

 

Fiii risipitori

 

Veniți voi Fii Risipitori,

Întoarceți-vă iar acasă

Că ăstei vetre voi datori

Îmi sunteți toți din large zări,

Și  celor ce-au căzut sub coasă,

Veniți că v-așteptăm cu drag,

Veniți numai, de grabă-acasă.

 

Veniți că-s Sfinte Sărbători

Și după datina străbună,

Cum am făcut de-atâtea ori

O să petrecem împreună

Crăciunul cu colindători,

Și-i punem anului cunună,

Veniți numai de grabă-acasă!

 

Miroase satul tot a sfânt

În zdrăngănit de clopoței,

Că s-au pornit de-acum cu-avânt

Un stol micuț de prichindei

Și-n suflete aduc cu ei

Fior și pace pe pâmânt,

Veniți numai de grabă-acasă!

 

În coș sunt rumeni colaci,

În blid cârnați și trii sarmale,

La rând așteaptă cozonaci,

Ceva bănuți fie parale

De dat la prichinei ce-au cale

Pe la găzdoi, pe la săraci,

Veniți numai de grabă-acasă!

 

Veniți! vi-i rândul la colindă

Vă fie sfânta cea iertare,

Veniți să fim cu toți-n tindă

Cu sufletul spășit și mare

Și-n boaba cea de lăcrimare

Dorul de vatră vă cuprindă,

Veniți numai de grabă-acasă!

 

Vom mai petrece ca odată

Părinți, copii, nepoți, vecini,

Uita-vom soarta ce ni-i dată,

De-aceea eu, ca bun creștin

Știind ce viață-aveți de chin,

Vă-ndemn la fel ca altădată

Veniți din cele large  zări,

Veniți voi dragii mei, acasă!

 

***

 

 

 

Vă-ndemn pe voi

 

Pe orișiunde-n astă țară, pășiți cu grijă, că sub tălpi,

Sunt veacuri toate adunate cu moșii noștri laolaltă,

Ei sunt din lunga srăvechime, a neamului puternici stâlpi,

Ce ne țin trează conștiința, de-acol’, din lumea cealaltă.

 

Ei datoria și-au făcut-o, muncind ogoru-n timp de pace,

Și viața datu-și-au ca vamă de fost-a vreme de război,

C-au socotit că pentru țară și neam așa mereu se face

De vrei ca-n scurta ta trăire, un pas să nu dai înapoi.

 

Astăzi când țara e-n nevoie fugim  ca stolul cel de grauri

Spre alte zări să fim robiții, la alți săpâni ce să ne-njuge,

Acolo suntem o nimica, cu vise doar și idealuri,

Cu dor înăbușit în suflet și-un ochi înlăcrimat ce plânge.

*

Săracă țară, slabi bărbați îmi naști de-o bună vreme-ncoace,

Fără curaj și bărbăție, bătuți prea mult de vântul sorții,

Ce-așteaptă zile însorite și pline toate de noroace,

Nu bravi oșteni ca altădată, care să-mi râdă-n fața morții.

 

Cum suntem noi așa-i și țara! o biată frunză dusă-n vânt,

Spășită slugă-ncovoiată în fața sorții schimbătoare,

Fără putere, fără vlagă, fără tărie în cuvânt,

O umbră a ce-a fost odată, în mare fală și-n onoare.

 

Noi suntem țara fiecare! și-așa cum suntem noi e ea,

Când suntem slabi e slabă dânsa, când suntem tari ea e în fală,

Luați istoria trecută și mai citiți ceva din ea,

Să știți cum țara se-ntărește de dinlăuntru, nu de-afară.

 

De-avem în noi sfânta credință, iubire, adevăr,  virtute,

De drag ne e de neam și țară și de strămoșii de-altădată,

Nimic n-o fi în astă lume să ne învingă, să ne-nfrunte,

Și-atunci ne-om ridica din tină, și-om fi ce-am fost cândva, odată.

 

***

 

 

 

Mărețe umbre

 

V-ați întrebat vre-odată de ce îmi sunteți slabi,

De ce în voi nu este dorință de unire,

De ce această țară și neamul nu vi-i drag

Mai mult de ce-i sub soare, să fiți în fericire?

 

Un neam se risipește când uită ce-s strămoșii,

Un neam se lenevește când uită ce-au făcut,

Când el se depărtează de-ai săi părinți, de moșii

Ce-au dus pe umeri greul străvechiului trecut.

 

Istoria ne-arată de unde ni-i sâmânța,

Ce-am fost pe aste locurii în miile de ani,

Și ce cârmaci avut-am, de ne-au călit voința

Aicea să rămânem ca învechiții bani.

 

De n-om ști de Zalmoxe, din zei scoborâtor,

De Burebista care pe toți ne-a adunat,

De Decebalus care, viteaz conducător

A stat în fața Romei și-a morții ne-nfricat,

 

N-avem în noi modele ne umple de virtute,

Ne de-a acea putere de-a devenii eroi,

Să trecem peste toate, să facem cele vrute,

Să fim cum vrem în viață, cu tot ce-avem în noi.

 

De-acol’, cum zic bătrânii, din ceea rădăcină

Puterea noi ne-o tragem cât ține ce-a vecie,

Aceea de o pierdem, doar noi suntem de vină

Și merităm ca soarta potrivnică ne fie.

 

O za dacă se rupe din lanțul cela care

Ne-a tot ținut alături în miile de ani,

Vom pierde urma noastră lăsată pe cărare

De la-nceputul lumii și-om fi pe veci, sărmani.

 

*

Ca sfintele icoane, pe moșii mei străbuni

‘N-altarele de suflet să-i țimeți la-nchinat,

Că ei, mărețe umbre, jertfelnici mari și buni,

În clipa sorocită, ne-or da înfiorat.

 

***

 

 

 

În gerul nopți

 

E totul nins cu stele de lumină

Cernute din tăriile cerești,

E totul alb, ca albul fără vină,

Înveșmântându-mi satul ca-n povești.

 

Întroenite case fumegânde

Se-ngârbovesc la margine de drum,

Îmi par a fi ființe vii, plăpânde,

Cu suflet mare, creștinesc și bun.

 

E liniște deplină prin ogrăzi,

Cărările îmi scârțâie a jale,

Temutul ger și-alege iarăși prăzi

Din rândul celor slabi, ce-i ies în cale.

 

Cu vântul se-mpreună ca hăitași

Hălăduind prin codrii și prin crâng,

Pe unde-or trece încă a lor pași,

Durere e și lacrimi care plâng.

*

Se lasă seara peste lumea toată

Iar ulițile strâmte și-ncurcate,

Se-adună parcă toate laolaltă,

La cina cea, cu sfintele bucate.

 

Apoi în șoaptă blândă, rugătoare,

O rugă ostenitul îmi înalță,

Iar când feștila moare-n tremurare,

Culcuș își cată-n visul lui de ceață.

**

E ger în noapte, pietrele îmi crapă,

În vatră jarul stă în priveghere,

Cu vis dulciu sătucul mi se-adapă

Când cariul roade timpul, prin unghere.

 

***

 

 

 

Leacul cela bun la toate

 

S-au adunat ,,La Laie”-n făgădău,

Trii năcăjâț, de-acol, de pe părău,

Jândaru și vre-o doi de după Costă,

Priveghi să facă-acum la lumea astă,

C-or auzât c-o molimă-i venită

Pe lumea asta tare năcăjâtă.

 

Ei ce și-or zâs, că asta nu va trece

Așa cum uni cred, cu apă rece,

Aicia leacu-i un jinars de prună

Băut încet sub stele și sub lună

Și povestit așa, cu de-amăganul

În rostu lui, cum se-nvârtește banul.

*

Și mi s-au pus, pe la-nceput se sară,

Aiasta fiind de-acum a tria oară,

Să bea tot rând la rînd, doar cine poate,

Jinars de prună până-n miez de noapte,

Jindaru find de-amu tot cel din urmă

Ce iară mi-a scăpat cea biată turmă.

 

Îmi vor mai trece nopți peste părău

Și-aici  ,,La Laie”-n caldu-i făgădău,

S-or lecui vre-o câțiva rând la rând,

Uitând mereu de ce-au avut în gând.

 

Și-apoi când astă molima va trece

S-or beteji cu toți, de apă rece.

 

***

 

 

 

Prea vă jucați cu focul

 

Voi oameni ce vă credeți, scobarâtori din Zei,

Vă prea jucați cu focul, satanici Prometei,

Îmi ardeți astă lume crezându-vă eroi

Și-o pustiiți de-a valma, lăsându-mi-o-n nevoi.

 

Ce mi-ați făcut cu raiul ce-odată l-ați avut?

L-ați ciopârțit săracul de-acu-i, pârloagă, lut,

Tăiat-ați jur-prejururi și codrii de aramă

De mi-a secat izvorul, nu-i apă nici de-o cană.

 

Când credeți că un altul mai mult ca voi îmi are,

Dați drumul la războiaie, cuprindă-mi lumea mare,

Îmi adunați puterea o mână de-mbuibați,

Iar restul, miliarde, mi-i faceți robi, argați.

 

Pe lumea asta mare nu-i clipa liniștită,

Mai peste tot răzoaie-s și foamete cumplită,

Să-mi poată ei, vre-o câțiva, trăiască-mi în de toate,

Postească-mi de nevoie toți ceilalți, rupți în coate.

 

Din cât este pe lume, îmi poate fiecare

Să-mi aibă o bucată nici mică, nici prea mare,

Atât cât să trăiască o viață liniștită,

Frumoasă, scursă-n pace, curată și tihnită.

 

Dar voi, stăpânii lumii, nu vreți așa să-mi fie,

Că prea ar fi fericre în cea împărăție

Și cine să asculte, supus, de-a voastră vrere?

Și cine să mai simtă că-s slabi și n-au putere?

*

Acum, sosit-a unul, total necunoscut,

Venit de nu știu unde, un nimeni, nevăzut,

De-acuma-mi tremura-va avarul, că-i nimic

Și tot ce el îmi strâns-a, n-ajută la nimic.

 

Vedeți cum roata lumii se-ntoarce uneori?

Vedeți cum rânduiește, așa, adeseori

Să știe toți că lumea-i de la cerescuri dată,

La toți în parte-ajungă, la muncă și răsplată

 

***

 

 

 

Nemuritorii

 

În umbra înserării, din largul românesc,

Sub streașină de codru bătrân, bucovinesc,

S-au strâns la sfat vitejii din veacuri vechi, trecute,

Să vadă de-mplinite-s dorințele lor vrute.

 

Aici sunt toți ca unul:  Zalmolxe, Deceneu,

Măritul Burebista ce ne-a unit la greu

Și Decebalul nostru, cea cruce de istorii

Ce-n inimile noastre l-om tot purta în glorii.

 

Venitu-au  bourii Moldovei, bravi bărbați,

Ce mi-au lăsat o țară cu oameni înstelați,

Alăturea de alții din mândrul meu Har-Deal

Ce-n piept luau furtuna venită val cu val,

 

Flăcăii de la Istru și până-n mal de mare

Ce pus-au temelii la vremuri viitoare,

Să știe toți că neamu cu jertfă mi se ține

De vrei să veșnicească, alăturea de tine.

 

Cu ei sunt sfinții noștri: un Mircea, înțeleptul,

Un Ștefan ce de-apururi cu sabia și șceptrul

Rămas-au în istorii și-n sufletele noastre

Ca lucitori luceferi pe cerul plin de astre.

 

Cu ei, îmi stau de-a dreapta, viteazul nost’, Mihai,

Întregitor de neamuri  și-nchegător de plai,

Și-a lui Dracula, Țepe și Vodă cel cumplit

Ce-n clipe mari și grele, dușmani mi-au biruit.

 

Și Avrămuțul nostru, al munților flăcău

Ce-a adunat  robiții să-nlăture cel rău,

Și Cuza, domnitorul, de bine făcător,

Icoană de dreptate în suflet, la popor.

*

Ce văd acuma dânșii e lacrimă-n durere,

Un neam plin de păcate ce-ncet, încet îmi piere

Că n-are-n el credință, voință jertfitoare,

Și-un cap să-i fie-n fruntea, setos de înălțate.

 

E plină țara asta de simpli târgoveți,

De scribalăi cu plată, de hoți, de oameni beți,

De trădători cu carul ce pentru doi arginți

Îmi vând și neam și țară și-altarul cu-ai noști sfinți.

**

- O zei! Spune Zalmolxe din jilțu-i ridicat,

Voi , neamul meu de sânge, cum încă de-ați uitat

Că puși suntem aicea de-apururea datori,

Să ținem astă țară mereu, ca jertfitori.

 

De-aceea zeii noștri ne dat-au nemurire

Să-i facem țării ăstei eternă fericire,

Iar voi să fiți ca mâine sămânța lumii noi,

Nu cum îmi sunteți astăzi, nevolniciți și goi.

 

-Eu, spune domnul Mircea, cu râul meu și ramul

Am fost de-apururi frate, să-mi apăr țara, neamul,

Azi pustiiți pădurea și râul mi-l secați

Și-apoi cu cine Doamne, mai vreți să fiți voi frați?

 

-Nici eu, îmi spune Ștefan, nu pot a înțelege

Cun de acum pe-aicea-i mai mult fără de lege?

Cum a secat iubirea și dragostea de țară

Când ați văzut ce-nseamnă, să fie neamu-n fală?

 

-Nici eu, spune Viteazul, n-aș fi crezut vre-odată

Că n-om fi pe vecie cu toții laolaltă,

Că-n ale voastre inimi nu-i dragoste de frate,

Văzând cum el, sărmanul, pe alte hărți se zbate.

 

-Și eu, îmi zice Iancu,  când am văzut puhoiul

De înrobiți ai soartei ce îmi spărgeau bubuiul

De legi ce-n a lor contră mereu erau făcute,

Crezut-am că-nvățarăți ce trebuiesc făcue.

 

-Legi drepte pentru țară și pentru cei sărmani,

Îmi zise domnul Cuza, să țină mii de ani

Dreptatea și-adevărul mereu pe astă humă,

Dar voi, nepricopsiții, ați zis c-așa nu-i bună.

**

-Noi , vorbe înțelepte grăit-am cu toptanul,

Îmi zise cu tristețe, Bătrânul, Caraimanul,

Ai noștri zei din ceruri ne-au dat s-avem de toate,

Pământul gras ca untul cu lanuri grele, coapte

 

Și aur în străfunduri și munți întregi de sare

Și încă ce dorit-am a fi mai bun sub soare

Să stăm cuminți în cuibul ce ei ni l-au făcut

Și-aici să fim vecie în palma ăstui lut.

 

Pe toate le pierdut-ați și-acum rămas-ați goi,

Că în lungitul vremii voi ați uitat de noi,

De cum norocul clipei ne-a ridicat în fală

Că ne-am iubit norodul și buna noastră țară.

 

Va înrobit păcatul și va-ndulcit cea vrere

Cu setea de putere și dorul de avere,

Uitând că numai țara și muma te-ocrotește

Și ele-ți dau puterea și-averea ce-ți sporește.

 

 

Schimbați-vă năravul, veniți pe drumul drept,

Gândiți-vă ce fost-am, luați furtuna-n piept

Și-o să vedeți cum mintea și brațul se-ntărește

Și cum al vostru nume, din fapte bune crește.

 

Abia atunci simți-veți că-ți fi nemuritori

Și pe pământul ăsta la nimenea datori,

Atunci, în cuibul ăsta al humii din lumesc,

Veți fi la fel ca zeii, de-acolo, din ceresc.

 

 

~*~

***

MIRCEA DORIN ISTRATE