Vernisajul expoziției de pictură „THROUGH HER EYES”, la Galeria Artotecii BMB

 

Mircea Dorin Istrate - Cine sunt eu?

 

Cine sunt eu?

motto

Mă-ntreb ades, cine sunt eu?

Din stârpea cui mă trag mereu?

De unde vin din cela timp?

M-aseamăn dar, la al cui chip?

 

Eu, cel îmbrumatul și împovăratul de-acum de ani, de griji, de boli și de nevoi, mă văd de-acuma tot mai des parcă, în oglinda fermecată a raiul copilăriei mele, fiind alături de moșul meu, cel scăpat de Bunul Dumnezeu din cele două mari războie ale aceste lumi nebune, stănd amândoi în seri de vară în ,, podu șurii,, pe un braț de fân proaspăt cosit, amirosind îmbietor a cimbrișor, a romaniță, a rozmarin, a proaspăt mușețel și a atâtor altele, spre a ne face somnul lin, stâmpărat și hodinit, coperiți cu stele, sub oblăduitrea și poaza bunului ceresc.

Atunci, moșul meu Filon, a lui Istrate, cel știutor a tot și toate, (nepot de nepot a vrednicului Istrate, omul de încredere a lui Ștefan cel Mare, cel care i-a administrat cu rânduială și cu bunăcredință Cetatea de Baltă primită de Ștefan cel Mare de la Matei Corvinul ca însemn de bună prietenie) tot înădea povestea ceia începută mai de mult, spunându-mi mereu ( spre neuitarea mea) cum și cine a făcut lumea aceasta, cine au fost Adamii neamului nost’ cel de început, și ce credea el că va să vină  când el va fi uitare.               Atunci, cu glas abia șoptit, sub raza lucitoarei luni, el îmi spunea, a câta oară, frumosa cea poveste începută cu tătânele Zalmolxes, înțelepul bătrânei lumii de-atunci, Burebista cel adunător și întregitor al străbunului nostru neam dac, Decebalul, crucea neamului, cel jertfitor pentru a noastră libertate, spre a ne fi veșnică pildă de curaj, onoare și dreptate.

Și cum Doamne mă mai tot rugam atunci să țină vara aceea cît mai mult ca moșul meu ce le știa pe toate, să-mi mai spună odată și-nc-o dată frumoasa cea poveste începută și mereu neterminată, amintindu-mi rând la rând de neînfricatul și înțeleptul Mircea, de marele și viteazul Ștefan, de Mihai întregitorul și numai pentru o clipă de norac a neamul nostru cela vorbitor de dulcea limbă românească, de Domnul Cuza, omul făcător de sfânta dreptate pentru ,,talpa țării,,

Și Doamne cum îl mai rugam pe moșul meu să-mi mai povestească despre Avrămuțul nostru cel drept și blînd, el, cel care a ridicat la luptă Țara Ardealui sprea a o elibera de sub crunta și sadica stăpânire nemeșeacă, despre Râpa și Podul Dracului, aflătoare doar la o palmă de loc de casa noastră, acolo unde, pe vreme străbunicului meu au fost condamnați de ,,Tribunalul de sânge,, de la Vamoșgalfolvo,, (Găneșiti-jud.Mureș satul meu) și mai apoi spânzurați, zeci de români din ,,Oasta Iancului,, ce au cutezat să-și ceară atunci drepul lor la viață.

Și-mi mai spunea moșul meu cum un neam de-a lui, trăitor în satul vecin satului nostru, Subpădure, mai păstra încă, drept sfântă amintire, un scăunel din lemn de acăț ,,cu trii chicioare,, bun la muls vacile, pe care a stat într-o toamnă târzie în fața unui ,, blid cu lapte cald, proaspăt muls cu mămăligă și-un bruș de brânză,, la o poveste tristă, Avrămuțul nostru cel drag, dus cu mintea lui de-atunci departe, în cele vremi de glorie și pline de speranțe pentru neamul său cel oropsit, rătăcind atunci pribeag de unul singur ca să mai vadă încă odată, înainte de a se duce în veșnicie, dragul și jertfelnicul lui Ardeal.

Și-apoi mi-aduc încă bine aminte cum, în serile de lungă și aspră iarnă, Bunicul Filon, socrul ginerelui său, un anume Lăscudean fiul celui Lăscudean din Cucerdea, sat nu departe de satul nost, comandant din oastea Avrămuțului, a fost și el spânzurat de nemeșii unguri aici, la Podu Dracului, loc blestemat de românii satului nostru, dar încă ,,venerat,, în sufletul lor de majoritarii unguri din satul meu.

Și Doamne, cum îmi mai spunea atunci încă moșul meu, rar și apăsat, să nu uit niciodată, că eu sunt ,, nepot de strănepot și de nepot de la Adamul nostru cel dintâi și până la el ,, și că de-asta sunt dator să duc cu mine toată moștenirea lor de iubire de neam, de drag de libertate, de jertfă și de apărare a credinței și a limbii noaste srămoșești,, și așa cum a primit-o el de la tătânul lui, tot așa s-o dau și eu mai departe celor care vor veni după mine. Iar despre numele neamului nostru cela de ISTRATE, moșu știa încă de la moșu lui că el se trage de la un anume Istrate, omul de mare încredere a lui Ștefan cel Mare, pe care domnul moldovean l-a pus să-i administreze moșia Cetatea de Baltă, cu toate satele sale dimpejur, primită la anul 1489 de la Matei Corvin ca semn de mare și veșnică prietenie între cei doi. Așa ca eu, să fiu mândru și că sunt neam de brav moldovean din oastea lui Ștefan, și că Istrătești din neamul meu sunt răspândiți mai mult pe cele două Târnave.

Apoi Doamne, cum aș putea uita cum Buna  mea Frăsâna, mă adormea cu frumoasele și vechile povești de ea știute: ,,Chipăruș Pătru,, cu ,,Făt Fumos,, cu Ileana Cosânzeana,, cu ,,Sfânta și buna Vineri,, cu zmei și cu balauri fioroși, cu ,,Împăratul Roșu,, și grădina lui cu merele de aur, și câte și mai câte altele, iar mama mea Irina ne citea în seri de iarnă povestea ,,Genovevei din Braband,, de soarta căreia eu și sora mea mai mică plângeam de parcă ar fi fost chiar mama noastră.

Și tot aici, în cuibarul satului meu Gănești, cel înstelat cu luceferi și nins cu veșnicia lumii, fost-am şi eu odată, cândva, demult, într-un timp de aur pe care gândul meu cel obosit începe de-acum să-l scape tot mai des în ceaţa uitării, un copil neastâmpărat şi zburdalnic care, înmuia în miezul verilor ce se topeau la căldura soarelui, clipa veşniciei.

Eram pe-atunci nimicul cela fără de griji, pus mereu pe furat clipe de adâncă frumuseţe şi neplătite plăceri din neasemuitul rai al copilăriei. Ale mele erau atunci toate roadele pe care Domnul le-a dat pe pământ: strugurii îmbietori ai  viilor de pe dealurile care străjuiau satul meu, cuprinzându-l ca într-un cuibar de linişte şi pace,  nucii cei bătrâni de pe Coastă,  pomiştea popii cu merii cei văratici şi perele zemoase şi dulci ca un sărut de fetişcană, care cu parfumul lor îmbietor mă îndemnau la păcatul furăciunii,  frăguţele din Continit ce-şi împleteau aroma lor suavă, vaporoasă cu cea a cimbrişorului veşnic verde,  toată mura cea neagră odihnind în soare pe maluri de Târnavă, pepenii burduhănoşi din grădinile vecinilor, iar la sfârşit de an, pruna şi gutuia îmbrumatelor toamne de care eu, nesătulul lumii, nu m-am săturat niciodată.

Şi aşa se face că, de la o vreme mă văd din ce în ce mai des în oglinda cea făcătoare de tainice minuni ale timpului, ducându-mă tot mai grăbit şi nerăbdător înspre vremea copilăriei mele, ca să fiu alături de ceilalţi de-o seamă cu mine, nebunaticii aceia păcătoşi, curaţi şi sfielnici cu care am împărţit toate bucuriile lumii de-atunci.

În moliciunea dogoritoarelor verii, noi, o mână de copii, leneveam uitaţi de timp pe malul molcomei Târnave la vechiul gat, în umbra unor sălcii plângătoare, ori pe mal, lăsând fierbinţeala nisipului să ne mângâie trupurile toropite de căldură. Acolo era raiul nostru cel de mare taină care ne atrăgea pe toţi ca un magnet, acolo timpul trecea pe neobservate, acolo se legau şi se dezlegau  primele iubiri nerostite ce înmugureau frumos şi firesc, acolo era lumea aceea pe care încă de-atunci am ascuns-o cu grijă în ţandăra unui gând curat din mintea şi inima fiecăruia dintre noi.

Şi când fierbinţeala voluptoasei veri se mai stingea un pic, venea la rînd, în necurmata scurgere a vremii, toamna, cea care, în tremurul pomilor dezgoliţi de vântul vagabond care cutreiera zile şi nopţi la rând peste noi şi lume, aducea cu ea mult prea zgribulita tristeţe. Atunci sufletul nostru se răcea şi se sleia la fel ca şi cuibul  brumelor de pe vânturatul Continit, iar când la urmă de tot, după ce treceau prin margine de sat toate  turmele coborâtoare de la munte, după  ce neaua se aşternea peste pământul  îngheţat, atunci venea din nou vremea noastră. Un an întreg să fi ţinut iarna şi tot nu ne-am fi săturat de săniuş, de însfinţitele colinzi cu miros de tămâie, de colacii cu gust de miere, de cârnaţi rumenii şi sarmale aburinde, de şezătorile tihnite cele păstrătoare de vechi şi  înţelepte înţelesuri, de aerul proaspăt, rece şi curat care ne punea roşeaţa lui sănătoasă în obrajii noştri de copilandri înţărcaţi deja de tot rostul lumii.

Apoi, după un timp, de nimeni ştiut şi de niciunde, venea  pe cărări ascunse un vânticel aproape nebăgat în seamă, uşor şi călduţ ca un surâs, ca o speranţă înmugurită în mintea unui lacom. Începeau atunci a plânge streşinile caselor, a se înmuia şi topi zăpezile ogoarelor dezgolind urma brazdelor groase rămase încă din toamnă. Mirosea a ceva nou, jilav, îmbietor şi aşteptat de oameni şi animale deopotrivă. Mi se porneau atunci toţi şi toate spre o nouă viaţă, cu grabă, cu nerăbdare, cu bucurie, iar când plesneau mugurii pomilor, îmbrăcându-se în cămeşi  de floare, când ghioceii, viorelele şi lăcrămioarele ne ademeneau cu frumuseţea şi parfumul lor, atunci ştiam că nimeni şi nimic nu va mai putea opri natura şi omul din mersul lor mereu repetat spre renaşterea vieţii.

Şi-atunci venea iară la rând o nouă lume, renăscută parcă din caierul vremii, o lume fără seamăm care era numai şi numai a nostră. Hălăduiam atunci, în pierduta ceea vreme, cât era ziua de lungă prin Bercul cela mirosind a reavăn, a viorele şi lăcrămioare, a acăţi înfloriţi şi înmiresmați ce semănau cu candelabrele catedralelor din cărţile noastre de poveşti. Cunoşteam aici fiecare copac, fiecare cuib de pasăre, fiecare scorbură, fiecare cărăruie ce şerpuia până-n inima crângului celuia de copaci semeţiţi cu capul spre cer şi având la picioare covoare de flori. Poate că aici  era locul ascunsului izvor din fericita noastră copilărie care a umplut cu preaplinul său însetata fântână a sufletelor noastre. Cu siguranţă că aici, în Bercul copilăriei mele, pe Continit, la bătrânele stâne cele deodată cu timpul, în îndulcitele vii de pe Coasta Mare, ori acolo sus, pe Dâlmă, prin covorul adormitor de cimbrişor şi colilii, am ascuns fiecare din noi câte o fărâmă din copilărie.

Și poate că tocmai de aceea acum, în toamna vieţii, lăcrimatul nostru suflet mai picură din când în când pe tremurata-i geană, o boabă de aducere aminte pentru locul în care, cândva, demult, am trăit un timp îndulcit şi norocos al vieţii mele. Şi poate că tocmai de aceea, în taina unui gând ascuns şi curat eu, și mulţi dintre noi, şi-ar dori să fie din nou alături de neamul şi de leatul lor acolo, în ţintirimul din deal, pentru a petrece veşnicia printre cei care ne-au dat viaţă, printre cei cu care am trăit cea mai frumoasă  parte a vieţii noastre, printre cei neîntinaţi de păcatele lumii de ieri şi de azi.

Acolo mi-aş dori să veşnicesc şi eu sub umbra unui prun tomnatic, în miros de dulce şi îmbietor cimbrişor, alături de leatul meu cu care am trecut lumea într-o vreme în care furam îndulcite clipe din raiul cel neasemuit al copilăriei.

 

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

Mircea Dorin Istrate - Pierduta lume (Mereu de-aducere aminte)

 

Pierduta lume

(Mereu de-aducere aminte)

 

Eu, cel îmbrumatul și împovăratul de ani, de griji, de boli și de nevoi, mă văd de-acuma tot mai des parcă, în oglinda fermecată a raiul copilăriei mele, fiind alături de moșul meu, cel scăpat de Bunul Dumnezeu din cele două mari războie ale aceste lumi nebune, stănd amândoi în seri de vară în ,, podu șurii,, pe un braț de fân proaspăt cosit, amirosind îmbietor a cimbrișor, a romaniță, a rozmarin, a proaspăt mușețel și a atâtor altele, spre a ne face somnul lin, stâmpărat și hodinit, coperiți cu stele, sub oblăduitrea și paza bunului ceresc.

Și tot aici, în cuibarul satului meu cel înstelat cu luceferi și nins cu veșnicia lumii, fost-am şi eu odată, cândva, demult, într-un timp de aur pe care gândul meu cel obosit începe de-acum să-l scape tot mai des în ceaţa uitării, un copil neastâmpărat şi zburdalnic care, înmuia în miezul verilor ce se topeau la căldura soarelui, clipa veşniciei.

Eram pe-atunci nimicul cela fără de griji, pus mereu pe furat clipe de adâncă frumuseţe şi neplătite plăceri din neasemuitul rai al copilăriei. Ale mele erau atunci toate roadele pe care Domnul le-a dat pe pământ: strugurii îmbietori ai  viilor de pe dealurile care străjuiau satul meu, cuprinzându-l ca într-un cuibar de linişte şi pace,  nucii cei bătrâni de pe Coastă,  pomiştea popii cu merii cei văratici şi perele zemoase şi dulci ca un sărut de fetişcană, care cu parfumul lor îmbietor mă îndemnau la păcatul furăciunii,  frăguţele din Continit ce-şi împleteau aroma lor suavă, vaporoasă cu cea a cimbrişorului veşnic verde,  toată mura cea neagră odihnind în soare pe maluri de Târnavă, pepenii burduhănoşi din grădinile vecinilor, iar la sfârşit de an, pruna şi gutuia îmbrumatelor toamne de care eu, nesătulul lumii, nu m-am săturat niciodată.

Şi aşa se face că, de la o vreme mă văd din ce în ce mai des în oglinda cea făcătoare de tainice minuni ale timpului, ducându-mă tot mai grăbit şi nerăbdător înspre vremea copilăriei mele, ca să fiu alături de ceilalţi de-o seamă cu mine, nebunaticii aceia păcătoşi, curaţi şi sfielnici cu care am împărţit toate bucuriile lumii de-atunci.

În moliciunea dogoritoarelor verii, noi, o mână de copii, leneveam uitaţi de timp pe malul molcomei Târnave la vechiul gat, în umbra unor sălcii plângătoare, ori pe mal, lăsând fierbinţeala nisipului să ne mângâie trupurile toropite de căldură. Acolo era raiul nostru cel de mare taină care ne atrăgea pe toţi ca un magnet, acolo timpul trecea pe neobservate, acolo se legau şi se dezlegau  primele iubiri nerostite ce înmugureau frumos şi firesc, acolo era lumea aceea pe care încă de-atunci am ascuns-o cu grijă în ţandăra unui gând curat din mintea şi inima fiecăruia dintre noi.

Şi când fierbinţeala voluptoasei veri se mai stingea un pic, venea la rînd, în necurmata scurgere a vremii, toamna, cea care, în tremurul pomilor dezgoliţi de vântul vagabond care cutreiera zile şi nopţi la rând peste noi şi lume, aducea cu ea mult prea zgribulita tristeţe. Atunci sufletul nostru se răcea şi se sleia la fel ca şi cuibul  brumelor de pe vânturatul Continit, iar când la urmă de tot, după ce treceau prin margine de sat toate  turmele coborâtoare de la munte, după  ce neaua se aşternea peste pământul  îngheţat, atunci venea din nou vremea noastră. Un an întreg să fi ţinut iarna şi tot nu ne-am fi săturat de săniuş, de însfinţitele colinzi cu miros de tămâie, de colacii cu gust de miere, de cârnaţi rumenii şi sarmale aburinde, de şezătorile tihnite cele păstrătoare de vechi şi  înţelepte înţelesuri, de aerul proaspăt, rece şi curat care ne punea roşeaţa lui sănătoasă în obrajii noştri de copilandri înţărcaţi deja de tot rostul lumii.

Apoi, după un timp, de nimeni ştiut şi de niciunde, venea  pe cărări ascunse un vânticel aproape nebăgat în seamă, uşor şi călduţ ca un surâs, ca o speranţă înmugurită în mintea unui lacom. Începeau atunci a plânge streşinile caselor, a se înmuia şi topi zăpezile ogoarelor dezgolind urma brazdelor groase rămase încă din toamnă. Mirosea a ceva nou, jilav, îmbietor şi aşteptat de oameni şi animale deopotrivă. Mi se porneau atunci toţi şi toate spre o nouă viaţă, cu grabă, cu nerăbdare, cu bucurie, iar când plesneau mugurii pomilor, îmbrăcându-se în cămeşi  de floare, când ghioceii, viorelele şi lăcrămioarele ne ademeneau cu frumuseţea şi parfumul lor, atunci ştiam că nimeni şi nimic nu va mai putea opri natura şi omul din mersul lor mereu repetat spre renaşterea vieţii.

Şi-atunci venea iară la rând o nouă lume, renăscută parcă din caierul vremii, o lume fără seamăm care era numai şi numai a nostră. Hălăduiam atunci, în pierduta ceea vreme, cât era ziua de lungă prin Bercul cela mirosind a reavăn, a viorele şi lăcrămioare, a acăţi înfloriţi şi înmiresmați ce semănau cu candelabrele catedralelor din cărţile noastre de poveşti. Cunoşteam aici fiecare copac, fiecare cuib de pasăre, fiecare scorbură, fiecare cărăruie ce şerpuia până-n inima crângului celuia de copaci semeţiţi cu capul spre cer şi având la picioare covoare de flori. Poate că aici  era locul ascunsului izvor din fericita noastră copilărie care a umplut cu preaplinul său însetata fântână a sufletelor noastre. Cu siguranţă că aici, în Bercul copilăriei mele, pe Continit, la bătrânele stâne cele deodată cu timpul, în îndulcitele vii de pe Coasta Mare, ori acolo sus, pe Dâlmă, prin covorul adormitor de cimbrişor şi colilii, am ascuns fiecare din noi câte o fărâmă din copilărie.

Și poate că tocmai de aceea acum, în toamna vieţii, lăcrimatul nostru suflet mai picură din când în când pe tremurata-i geană, o boabă de aducere aminte pentru locul în care, cândva, demult, am trăit un timp îndulcit şi norocos al vieţii. Şi poate că tocmai de aceea, în taina unui gând ascuns şi curat eu, și mulţi dintre noi, ne-a dori să fim uitați în vecia timpului, acolo în raiul nostru de-atunci, petrecând alături de cei cu care am trăit cândva  cea mai frumoasă  parte a vieţii  noastre, în vremea aceea în care furam, îndulcite clipe din raiul cel neasemuit al copilăriei.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Ale tinereții valuri

 

Mulțumescu-ți Ție, Doamne, în fiecare zi a vieții mele, că m-ai lăsat și pe mine, nimicul acestei lumi, să împărățesc di-mpreună cu alții pentr-o bună postate de timp, lumea  cea plină de splendori și frumuseți a copilăriei, locul în care să am mereu unde a mă reîntoarce atuncea când, împovărat de ani și griji,  aș vrea să-mi odihnesc și numai pentru o clipă, sufletu-mi  întristat, în Raiul cel lumesc din vremea cea de-atunci. Pentru că, colo am îngropat într-o tainiță de gând pentru totdeauna, neprețuita comoară de vremi și vremuri, a timpului cel curat și adevărat, ne-ntinat încă de toate păcatele lumești, cel care mi-a însorit ori mi-a înourat  din când în când fiecare clipă a vieții mele de copil.

Pentru că acolo și numai acolo, timpul s-a oprit și s-a topit pentru totdeauna într-o scurtă clipă de veșnicie, pentru a mă-mbia pe mine și pe tot leatul meu cu trăiri și frumuseți ce să ne facă să vrem să mergem mai departe pe calea vieții, spre a cunoaște și a ne înfrupta cu nesaț dintr-un alt  timp ce va să vină în curând, cel al nebădăioasei tinereți, care înmugurea încă de pe-atunci în inimle și sufletele noastre de copii nevinovați.

Și-apoi Mărite Doamne, nu știu cum va să fie în Raiurile Tale din cel ceresc, dar din Raiul cel neasemuit al Tinereții lumești, eu am gustat din plin, săturându-mă îndelung cu toate bunătățile sale. La început am ucenicit îndelung privind cu nesaț câte un chip gingaș de codană, îmbujorându-mă și sfiindu-mă ca nimeni altul, iar mai apoi o ținere de mână a fost cea care m-a fâsticit, mi-a încurcat gândurile, m-a făcut să trăiesc ceva ce n-am mai trăit pănă atunci. Și, așa cum era firesc să fie a venit și vremea îndelungilor îmbrățișări și a primului sărut, pornit la îndemnul simțurilor și al dorințelor cele de nestăvilit. Atunci au urmat acele lungi nopți neadormite, speranțe, vise și trăiri nebune, dorința nebună de a fi mereu împreună până la sfârșitul lumii, alături de  mugurelul acela de copilă atât de gingașă și atât de doritoare de a nu mai pleca niciodată din  îmbrățișarea cea de vis și de visare.

Atuncea cred cu tărie că a fost singura clipă, cea adevărată a iubirii, nepervetită de nici un gând ascuns, născută din dorița, din pornirea, din îndemnul și din vrerea inimilor noastre, deopotrivă. Tocmai de aceea această clipă nu se va uita niciodată și nici nu  se va mai repeat cândva, pentru că ea nu va mai fi aceeași ca atunci, nu va mai  avea aceeași simțire, aceeași trăire, aceeași visare sinceră și curată.

Așa că nu știu dacă Tu, Mărite Doamne, ai în nesfârșitele Tale Raiuri ceva mai frumos, mai bun, mai înălțător decât iubirea cea lumească, care să merite a ne face să-ți dorim ceresc-Ți Rai și să preschimbăm până la urmă  iubirea tinereții noastre, din întinatul cel lumesc, cu altceva, neștiut, dar mereu și mereu  promis încă de la-nceputul lumii.

Și poate că tocmai de aceea, noi, păcătoșii desfrânatei lumi, atunci când ne gândim la ceva bun, frumos și adevărat din viața noastră, ne reîntoarcem cu gândul mereu și mereu în dulcea și amăgitoare cea visare, care ne va duce în neasemuitul Rai al tinereții. Acolo sunt toate cele pentru care merită să trăim și să răbdăm cu stoicism nevolniciile  vremilor care vor veni, doar pentru a putea spume la sfârșit, că am fost și noi, chiar și numai pentru o clipă, în  Adamicul nostru Raiul  pământesc, cel care a fost aici la începutul lumii.

 

Mircea Dori Istrate

 

***

 

 

 

Voi,  făcătorii de istorii

 

Voi, FĂCĂTORI de ROSTURI bune

Și câte toate-s pe pământ,

Voi ceia plini DE-NȚELEPCIUNE,

În al vost’ suflet cald și blând,

 

Voi, care știți SOCOATA LUMII

Și MERSUL ei cel răbdător,

Voi, MORȚII vii pe-ntinsul humii

Rămași la nimenea datori,

 

Voi, PĂSTRĂTORI de lucruri SFINTE

Și cu SMERENIE-n cuvânt,

Voi, IERTĂTORI cu cel ce minte

Și călcător pe-al său cuvânt,

 

Voi, CUIB de LACRIMI și DURERE,

Cu gândul la cerescul SFÂNT,

BOGAȚII lumii făr-de-AVERE

Și ne-ndoiți de-al SORȚII vânt,

 

Voi, făcătorii de ISTORII

Și păstrătorii de-AMINTIRI,

Voi, ce-i uitați n-avoastre GLORII

Și-ncătușați în SĂRĂCII,

 

Voi țineți vie RĂDĂCINA

Ce neamul ăsta înc-o are,

În vecii de veci și-ncă GRĂDINA

A MAICII noastre, NĂSCĂTOARE,

 

Și DATINI vechi de la-nceputuri,

Și OBICEIURI ce ne leagă,

De aste vechi și SFINTE luturi,

De NEAM și ȚARA ce ni-i dragă,

 

De cei ‘NAINTE MERGĂTORII,

De VOI ce-n rând le veți urma,

Și de NEPOȚII, roata morii

Ce veșnicii vor îngropa,

**

Atunci când NOI încă vom merge

Spre mult râvnite LUMI cerești,

O LACRIMĂ de s-o prelinge

Din ochii TINERI, îngerești,

Ne-om mulțumi cu-a lor IERTARE

Și RUGA înspre cerul sfânt,

Ne țină dar pe FIECARE,

VECII, pe-acolo.... rând la rând.

***

De-aceea VOI, ce-n locul nostru

Urma-veți DRUMUL mai departe,

Vă faceți bine dară ROSTUL,

La lumea asta, cu-a ei toate.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Mai sunt bunici ce spun povești?

 

În seri, când vine Moșul Ene

Și-apare luna la ferești,

Îmi spun bunicii vechi povești

Cu Feți-Frumoși și Cosânzene,

 

Cu Zmei și Cai Înaripați,

Cu Baba Cloața, Sfânta Vineri,

Cu Prinți frumoși, viteji și tineri,

Cu Apă Vie vindecați,

 

Cu Crai Bătrâni ce-mpărățeau

Grădini cu Merele de Aur,

Voinici purtând cununi de laur

Cu zmei ce-n lupte se luptau,

 

Și frați de cruce se făceau

Cu un Setilă și Gerilă,

Cu Flămânzilă și Ochilă,

Să-nvingă Moartea îmi jurau.

*

De ați simțit o-nfioare

Când Zmeul scuipă foc și pară,

Și rage cum îmi rage-o fiară

De se cutremur munți-n zare,

 

Atunci să știți că ați trăit

Poveste ce n-o veți uita,

Și toată viața veți păstra

Parfumul ei, ce v-a vrăjit.

 

Iar la sfârși, o cum ați vrea,

Un sol să vă aducă veste,

Să fiți la nunta de poveste

Un’ se mânâncă și se bea

 

Trei zile și trei nopți la rând

Cu toți ce i-ați ținut în gând,

Din lumea ceea de poveste,

Ce-a fost odat’ și nu mai este.

 

**

Tu, drag copile somnoros,

Vei fi mereu un norocos

În seri târzii de-ai să găsești,

Bunic să-ți spună vechi povești,

 

Ca să te crezi un, Făt-Frumos,

Și să îmi dormi apoi ne-ntors,

Într-un palat împărătesc,

Unde în vise... aripi cresc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Unde ampierdut comoara?

 

Unde mi-ați ascuns TRECUTUL ce mi-l caut ne-ncetat,

Mai ales COPILĂRIA, lumea Raiului curat,

Eu pe-aicea mi-am lăsat-o, undeva prin jur-prejur,

Prin POIANA înflorată, ori prin VALE sub un mur,

Ori în BERCUL cel cu mieii jucăuși nevoie mare,

Ori prin CRÂNGUL de sub DÂLMĂ, pe-ncâlcita cea CĂRARE

Care duce pân’ la stîna veșnicită-n CONTINIT,

Ori sub poala de PĂDURE unde-ades am ațipit.

 

Nici nu știu când am pierdut-o, nici nu știu s-o caut unde,

Poate-n zi de PRIMĂVARĂ, pe-un tăpșan unde s-ascunde,

Poate-n VARĂ, la o joacă cu o ceată de copii

Colo în POMIȘTEA POPII, sau pe DRUMUL dintre vii,

Sau în TOAMNA lenevită la cules de cucuruze,

Când în CAR, venind spre casă, adormeam pe-un pat de frunze,

Ori în IARNĂ, când  pe HULĂ  ne-ntreceam la SĂNIUȘ,

Toți pruncuții cei de-o șchioapă ce eram pe DERDELUȘ.

 

Ori atunci când o CODANĂ cu-a ei ochi m-a fulgerat

Și, aprins ca o văpaia într-o boală m-a băgat,

Dar m-am răzbunat pe dânsa la cules de viorele

Când cu drag am săruta-o, de-a rămas privind la stele.

**

Doamne, toți câți oameni suntem, într-o vreme de visare

Toți am vrea n-apoi să-ntoarcem clipa timpului cel care,

Să ne ducă în pruncia vremii ce a fost odată

Raiul cela ca de miere, ce prea repede se gată,

 

Și-nnapoi nu mai revine, orice-am face, orice-am vrea

Că s-a dus să veșniceească sus în ceruri, într-o stea,

Iară nouă ne râmase amintirea ceea care,

O  păstrăm ca o comoară, într-un bob de lăcrimare.

***

Retrăiți în vis clipita Raiului ce-a fost să fie

Vremea ceea preacurată, ce i-am zis COPILĂRIE,

Singura  ce-a fost în viață CRUDĂ, VIE- ADEVĂRATĂ,

Vrerea gândurilor noastre, FERICITĂ,  NE-NTINATĂ.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Maxime și cugetări

*

,,Bătrânii-mi sunt cuibar de-nțelepciune

Și martori vii ce mai trăiesc în lume”

*

 

,,Adevărata fericire e atunci când dăruiești

Nu când cel suflet  îți așteaptă, mai  de la alții să primești”

 

***

 

 

 

Cugetări despre tinerețe

 

,,Ne-mbie tinerețea cu zvăpăieli nebune,

Ne cumințește viața, sorbind înțelepciune”

 

,,Ce-a vârstă-a tinereție e-nveșmântată-n aur,

Iar cea a bătrâneții, pe frunte poartă laur”

 

,,În tinerețe suntem nestinsul rug și foc,

Ajunși la bătrânețe, ne potolim pe loc”

 

,,Frumoasă-i tinerețea că are-n ea de toate,

Dar și cea bătrânețe, că mințile mi-s coapte”

 

,,E  tinerețea sunet din clopoțel de-argint,

Iar bătrânețea-mi  este, un clotot spart, dogit”

 

,, Îmi are tinerețea frumosul și vigoare,

Iar ștearsa bătrânețe, necazul care doare”

,,Își arde tinerețea iubirile în foc,

Cerșește bătrănețea clipite de noroc”

 

,,Zglobia tinerețe ar vrea s-aibă de toate,

Spășita bătrânețe îmi vrea doar, sănătate”

 

,,În mierea tinereții se-ascunde-un vis divin,

În ziua bătrâneții-i un repetabil chin”

 

,,Hapsâna tinerețe ar vrea plăceri și bani,

Trecuta bătrânețe, ai tinereții ani”

 

,,În mustul tinereții, pe frunte-s bobi  de aur,

În bruma bătrâneții-s coroanele de laur”

 

**

 

 

 

Cugetări desptre bătrânețe

 

*În ochii celor tineri sunt flăcări jucăușe,

Iar la bătrâni vezi bine, îmi sunt lumini ascunse.

 

* La tineri frumusețea e ruptă din natură,

La cei bătrâni ajuns-a să fie, artă pură.

 

* Nu-i fi bătrân vreodată, de-ai pus în tăinuire

În inimă și-n suflet, o boabă de iubire.

 

* Bătrânii au doar prieteni și prea puțini dușmani,

Că toți ce-au fost odată, mi i-au iertat în ani.

 

* Ce-a tinerețe-ntr-una ia zile de la viață,

Bătrânii-n a lor gânduri, smeriți cerșesc speranță.

 

* Bătrâni-s catedrale, monede învechite,

Mi-s cărți din altă vreme, ce trebuiesc citite.

 

* Frumoasă-i bătrânețea de-ajungi ca s-o trăiești,

Și dacă-n a ta viață știut-ai s-o-ncinstești.

 

* Un prunc în dar primește clipite de la viață,

Bătrânii ani-ș număr, înșiruiți pe ață.

 

* Un tinerel din viață doar miere vrea s-adune,

Bătrânul îmi împarte la toți, înțelepciune.

 

* Să știți că viața n-are la urmă bătrânețe,

Acolo-i adunată, trecuta tinerețe.

 

*,,De-aici nimic nu duceți în viața de apoi,

Cum ați venit pe lume, așa vă duceți… goi”

*

Peste-a sufletului rană,

Când veți fi-n a vieții toamnă,

Puneți ruga sfintelor,

Din mierea cuvintelor.

 

***

 

 

 

Tristeți de toană

 

Toamno, pentr-un strugure,

Cu aripi de fluture

Brumărit-ai frunza-n vii,

Sus pe dealuri, pe câmpii,

Amintindu-ne că vii

Și c-aduci ca-nfiorare

Vântul, ceața, bruma care

Scânteia-va-n cea cărare

Dimineața, pe răcoar

 

*

 

 

Vine toamna

 

Când se-mbrumează câmpul și iarba îmi pălește,

Când via de pe dealuri de-acum se arămește,

Iar poala celui codru încet s-a-ngălbenit,

Atuncea să fiți siguri, că toamna a sosit.

 

Când ziua care vine va fi din ce în ce mai scurtă,

Când gândul multor tineri le e de-acum la nuntă,

Când simți în dimineață o boare de răceală,

Atuncea să fiți siguri, că toamna vine iară.

 

Când pruna vineție de-acuma mai că crapă,

Când mustul cela dulce la limbă mi te-nțeapă,

Când noaptea pe cărare sunt mii de licurici,

Atuncea să fiți siguri, că toamna e aici.

*

Vă bucurați cu toții de roada e bogată,

Cămara de vi-i plină cum n-a mai fost vredată,

Și-atuncea gândul vostru la iarnă se îndreaptă,

Cu nunți și cu colinde să vină, înc-odată.

 

Acuma, vara asta-i gătată de plecare,

Pe cerul meu albastru se-nșiruie cocoare,

Ducând în a lor suflet dulceața ăstei veri,

N-apoi dorind să vină, mereu în primăveri.

 

Eu mă-ntristez de-acuma și sufletul mi-e greu

Că pleci iubită vară, în an de an mereu,

Și-mi pui în amintire frumosul timp cel care,

Îngeuna-va-mi pași, în dulce lăcrimare.

 

***

 

 

 

A venit toamna

 

De mâine-i toamnă-adevărată, cu stat de plată și sâmbrie,

Cu codrul meu ca de aramă, așa cum încă-mi place mie,

Cu mere grele înroșite ca și obrazul de codană,

Cu  pere moi și îndulcite ca un sărut de fetișcană,

Cu struguri atârnând ciorchine în via galbenă-mbrumată,

Cu prune ce vor fi o țuică gălbuie toată, mărgelată,

Și cu gutui tronând ferestre amirosind a toamnă iară,

Mai toate astea-ntr-o poveste, ce niciodată n-o să piară.

 

Așa e toamna de când lumea, cu soare-n zi ce-abea mângâie,

Cu-n cuib de brumă-n noaptea rece, cu dimineți care dârdâie,

Cu văl de ceață peste gârlă și cu covor de frunze moarte,

Melancolie și visare, că ea la toți, le face parte,

Să n-o hulească pârâcioșii, că dă cu ploi și vânturi reci,

Cu muncă multă ca să umplem încăpătorul nostru beci,

Să aibă gura nesătulă să treacă iarna cea geroasă,

Să aibă de îmbucătură, să-nfrunte vremea viforoasă.

*

Acum e bine, cald l-amiază, în seară e de zgribulit,

Căldura veri ce-a fost lungă, pe toți de-acum ne-a moleșit,

Nu mai e mult și ne trezi-va o brumă rece, înghețată,

Să știm că nu-i departe iarna, ce de acum e așteptată.

 

Poeții încă mai visează la struguri dulci și mură coaptă

Cu care i-a-nșelat cea toamnă, vorbindu-le frumos, în șoaptă,

Mi s-or trezi în scurtă vreme, cu brumă groasă la picioare

Și-atunci în cor cu toți vor zice: Măi fraților, e cam ..nasoale!

 

***

Mircea Dorin Istrate