Septembrie
negru românesc
General Br.
(r) Aurel I. Rogojan
28
Septembrie 2025
„În istoria Ardealului au fost nenumărate
manifestaţiuni timp de sute de ani, al căror principiu fundamental era
întotdeauna că poporul ardelean nu admite să se aducă vreo hotărîre privitoare
la Transilvania fără a fi întrebat. Şi din motivul că adeseori s-a încercat a
se hotărâ în mod arbitrar, peste voia lui, poporul din Ardeal a făcut în o
sută de ani trei revoluţii, ceea ce nu s-a întâmplat în istoria niciunui popor
de ţărani. Protestez în contra încercării ce se face şi de astă dată de a se
hotărâ asupra soartei Ardealului fără a fi întrebat poporul român din
Ardeal...Soarta Ardealului nu poate fi
determinată la masa verde şi nici între patru pereţi, oricât de distinse ar fi
persoanele întrunite. Soarta Transilvaniei trebuie să fie hotărâtă de însuşi
Poporul Românesc din Ardeal şi de curentele care mişcă acest popor, iar nu de
persoane care nu sunt în funcţie de voinţa naţională. Drept consecinţă,
protestez împotriva faptului ca, Consiliul de Coroană să se pronunţe în ce
priveşte arbitrajul de la Viena, care în realitate este un dictat. Sunt de
părere să nu se accepte hotărârea adusă la Viena, ci să o respingem cu toată
hotărârea şi cu orice risc. Protestez ca să se repete cu Transilvania ceea ce
s-a întâmplat cu Basarabia şi Bucovina..Mai bine o înfrângere în lupte, decât o
retragere ruşinoasă, decât pierderea unei provincii fără o lovitură de tun”.
(Iuliu Maniu, declaraţie din Consiliul de Coroană 30 august 1940).
Flăcări şi sânge, scrum şi lacrimi, moarte
şi distrugere
Primesc,
tot mai des, din județele Satu Mare, Bihor, Sălaj și Cluj videoclipuri cu
secvențe din filmele de epocă ale propagandei horthyste, prin care se glorifică
postum „faptele de arme” ale honvezilor și jandarmilor unguri cu pene de cocoș
veniți în urmă cu 85 de ani să înstăpânească Ungaria asupra pământului românesc
răpit în urma arbitrajului italo-german (Diktatul de la Viena) din 30 august
1940.
Serialul ocupării nord-vestului
Ardealului, postat pe „Tik Tok”, se deschide cu prima „descălecare” a
regentului Miklos Horthy la Satu-Mare, în 5 septembrie 1940. Amiralul radia de
fericire. Gărzile i-au coborât calul alb din vagonul atașat trenului
special, a încălecat și intră, în acorduri de marş triumfal, în „Piața
Mare”a Sătmarului... Și-a scos din buzunar textul discursului și a
început a declama apăsat fraze de-un primitivism medieval: „A sosit
ora mult așteptată de a scutura jugul puturos(!?) al românilor.(...)
Putem sta, în fine, față în față cu voi, frați unguri, fără a avea în preajmă
români puturoși, opincari și mămăligari (!?) ... De acum înainte vom rămâne
împreună pentru totdeauna în Ardeal, pentru că așa au dorit marii conducători
Adolf Hitler și Benito Musolini...”.
Mulțimea adunată ovaționează frenetic.
Regentul Horthy și prim-ministrul Pál Teleki primesc onorurile și strâng
mâinile notabilităților din fața tribunei...
La Oradea descinde în ziua următoare, pe 6
septembrie la ora 14,00 întrând semeţ călare pe un cal alb în Piața
Ladislau, astăzi Piața Unirii. Și tot așa, mai departe, până la
SfântulGheorghe, unde pe 13 septembrie pecetluiește ceea ce poare fi
consemnat în istoria Transilvaniei ca „septembrie negru
românesc”. Este vorba despre masacrele asupra populaţiei româneşti,
„vinovată" de a se afla în calea ocupantului. Localităţi cu
populaţie majoritar românească, precum: Ip, Trăznea, Nuşfalău, Cerişa,
Marca, Breţcu, Mureşenii de Câmpie, Mihai Bravu, Ciumărna, Zalău, Huedin,
Belin, Zăbala, Halmăşd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireş, Sucutard,
Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiş, Şincai,
Turda, Ozd, Gădălin, Sărmaşu, au cunoscut şi vor cunoaşte, în perioada imediat
următoare, momente de inimaginabilă teroare. Sunt imagini care, pe de o
parte, redeșteaptă până la extaz revizionismul revanșarzilor, iar de cealaltă
parte sunt greu de privit și înțeles, chiar și ca document istoric, deoarece ni
se răsucesc sub cruci, în morminte, nesfârșitele șiruri seculare ale martirilor
neamului românesc:
- de la cea mai mare și violentă
răscoală țărănescă antinemeșească, pornită de martirii Horia, Cloșca și Crișan;
- de la Revoluția Românilor din
Transilvania, care a proclamat la 3/5 mai 1848, pe Câmpia Libertății de la
Blaj, independența Națiunii și a Bisericii Române,
- de la cei 40.000 de martiri din
legiunile de moți ai lui Avram Iancu, potrivnici alpirii Transilvaniei la
Ungaria;
- de la martirii masacrelor ce au urmat
Marii Adunări Naționale de la Alba -Iulia, din 1 Decembrie 1918 și a celor
căzuți în luptele cu hoardele bolșevice din Divizia Secuiască condusă
de Béla Kun (inițial Béla Kohn) care a declanșat o vastă campanie
teroristă în Transilvania, în special pe linia de contact a armatei
române cu armata ungară;
- de la victimele masacrelor săvârșite în
luna septembrie 1940 de horthyști în 16 localități din Ardealul de Nord :
Nuşfalău, Zalău, Muntele Meseş, Trăznea, Ip, Cerişa, Marca, Camău, Cosniciul de
Sus, Halmăjd, Nuşfalău-Plopiş - din judeţul Sălaj, Sântion- din judeţul Bihor,
oraşul Huedin şi comuna Mureşenii de Câmpie- din judeţul Cluj şi comuna
Sucutard - din judeţul Someş;
- până la cei peste 540 000 de
cetăţeni români de altă etnie şi credinţă decât ungurii, germanii şi secuii,
marea lor majoritate trimisă în lagărele morţii de la Auschwitz şi Birkenau.
Locul lor a fost luat, pentru „îmbunătăţirea" componenţei etnice
ungureşti, de peste 400.000 horthyşti, elemente sigure, a căror existenţă pe
pământ românesc istoriografia noastră continuă să o ignore cu pudicitate.
Ulterior, când Armata Roşie a ocupat, prin sacrificiul armatei române,
Budapesta în 1945, ungurii fascişti au redevenit peste noapte comunişti zeloşi,
răsplătiți de Stalin prin acordarea cetăţeniei române şi crearea bantustanului
„Regiunea Mureş Autonomă Maghiară.
Referitor la primele zile de aplicare a
Diktatului sunt relevante mărturiile preotului militar Gheorghe Marian, care
nota în jurnalul său de front: „Cei care au trăit şi au văzut clipele de
durere ale populaţiei din Ardealul cedat, nu vor uita niciodată. Armata de
pe zona Ardealului cedat s-a retras. Vestita fortificaţie „Cercul de beton şi
oţel” de la graniţa de vest, în care s-au investit sume fantastice, s-a
evacuat cu întreg armamentul. Trenuri după trenuri tixite de populaţie dinspre
Satu-Mare, plecau spre România. Ungurii săltau de bucurie şi aşteptau intrarea
trupelor horthyste în Oradea. Deşi armata română şi autorităţile locale încă
erau prezente şi fiecare la locul lor, populaţia maghiară din oraş pentru paza
şi ordinea publică, a început organizarea în gărzi naţionale maghiare,
care în grupuri, circulând pe stradă îmbrăcaţi civil însă cu ornamentaţia
tricolorului maghiar la braţ şi pălărie, strigau: Horty, Csaky, Teleki.! Minden
olah menjen ki! (Adică în româneşte:Toţi valahii să plece afară). Au plecat şi
au mai rămas… (...).
În ziua de 3 septembrie seara m-am
prezentat la regimentul meu din Sâmbăta (comună din apropierea orașului Beiuș).
În baza ordinelor superioare, toţi soldaţii români, originari din Ardealul
cedat, la cererea lor, erau desconcentraţi şi lăsaţi la vatră. Despărţirea lor
de noi a fost jalnică şi dureroasă. La cantonul C.F.R. de pe linia Dobreşti, de
la marginea comunei Sâmbăta, am ţinut celor care pleacă o mică cuvântare,
împreună cu Comandantul Regimentului Col. Florescu V., exprimându-ne
convingerea şi credinţa că în scurt timp iar vom fi uniţi. Ei au plecat
desculţi, fără îmbrăcăminte corespunzătoare, la familiile lor, într-o altă
ţară, sub o altă stăpânire. Ce soartă îi aşteaptă pe aceşti fraţi ai noştri, ne
va destăinui istoria viitorului. Din comunicările de la radio a posturilor
maghiare, pe care le mai recepţionăm şi noi care posedăm limba maghiară, suntem
adânc consternaţi despre ştirile din care rezultă că, armata maghiară
săvârşeşte multe crime, maltratări faţă de români. Această concluzie o fac din
cuvântarea primului ministru Teleky, care a ţinut-o în parlamentul maghiar,
convocat după ce a ocupat întregul Ardeal de Nord. El, Teleky justifică aceste
maltratări şi crime cu următoarele: „În noi ungurii clocoteşte sânge turanic,
şi când la noi este nuntă, atunci curge şi sânge, iar la noi fiind acum o mare
nuntă naţională, deci fără sânge nu se putea” (Extras din Col. (r.) dr.
Constantin Moşincat, „Strigătul de durere al românilor. Atrocitățile horthyste
în Ardealulocupat (1940-1944), Editura TIPO MC, Oradea, 2017).
Cu asemenea cuvinte de ordine,
administraţia hortystă a săvârşit în teritoriul ocupat în urma Dictatului de la
Viena, numai în primii doi ani , peste 22.700 de atrocităţi, din care 991 de
omoruri individuale. Autorii, instigatorii şi complicii (în număr
de 21) la masacrele săvârşite în cele 16 localităţi din Ardealul de Nord
au fost condamnaţi în şedinţa publică a Tribunalului Poporului din Cluj, în 13
martie 1946. Sentinţa Tribunalului Poporului de la Cluj a fost confirmată de Tribunalul
Internaţional pentru Crime de Război(Cfr. Arhiva SRI Fond P, Dosar 40022, vol.
3, p. 1-64).
Dintre condamnații la moarte în contumacie
reține atenția Wass Albert. Descendent al unei familii de nobili transilvăneni,
ce deţinea conace şi suprafeţe mari de pământ, Albert Wass a fost dovedit, pe
baza unor mărturii solide, inclusiv maghiare, responsabil pentru masacrarea, pe
22 şi 23 septembrie 1940, a 14 români (printre care şi evrei), în localităţile
clujene Sucutard şi Mureşenii de Câmpie.
În pofida vinovăţiilor de necontestat ale
criminalului de război Wass Albert (Adalbert), conte de Czege şi
Szentegyed (n. 1908, Răscruci, judeţul Cluj – d. 17 februarie 1998, Astor,
Florida, SUA), istoriografia ungară îl consideră un nobil respectabil și om de
cultură premiat de numeroase instituții academice din Ungaria. Wass
Albert are cel puţin trei statui comemorative în România. Una dintre statui
este „anonimizată” ca fiind a „Secuiului Rătăcitor” („Vandor Szekely”) şi a
fost amplasată în parcul memorial din centrul municipiului Odorheiu Secuiesc.
Busturi ale criminalului de război Wass Albert mai sunt amplasate în
curtea şcolii din Lunca Mureşului (judeţul Mureş) şi în curtea bisericii
romano-catolice din Reghin. Oficialităţi din Ungaria şi politicieni maghiari
din România oficiază frecvent cultul lui Wass Albert. Lideri marcanţi ai UDMR
şi ai altor formaţiuni maghiare sunt activ implicaţi în promovarea
imaginii de „erou al naţiunii ungare” a lui Wass Albert, chiar dacă guvernul
maghiar i-a refuzat, în timpul vieții, acordarea cetățeniei, iar postum
reînhumarea în Ungaria și ridicarea de statui. (Idem Op. cit.).
Urna funerară i-a fost înhumată în parcul Castelului Kendy-Kemeny din
Brâncovenești – Mureș, devenit loc de pelerinaj al extremiștilor unguri.
Editura „Mentor” din Târgu Mureş (la care
Markó Béla deţinea 45% din acţiuni – n.n.) s-a judecat la Curtea Supremă
de Justiţie din Budapesta cu editura ungară „Kráter”, pentru dreptul de a edita
scrierile şovine ale lui Wass Albert. Editura „Mentor” a avut câştig de cauză
şi a putut cumpăra drepturile de editare a unor „opere” în care românii sunt
caracterizaţi, printre alte formulări, drept „viermi” şi „animale
ţigăneşti”.
Senatorul Frunda György a solicitat
procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
României, în 2002, anularea sentinţei prin care Wass Albert a
fost condamnat în 1946 la moarte, în contumacie, pentru crimele de război
comise în 1940.
Protestele comunităţilor româneşti
împotriva acţiunilor de reabilitare a criminalului de război au rămas fără
ecou. În faţa unei astfel de sfidări nu ne rămâne decât să înţelegem că acei
care-l reabilitează pe criminalul Wass Albert sunt de acord cu faptele
pentru care acesta a fost condamnat şi doresc să legitimeze etnogenocidul ungar
în România din toate timpurile.
În timpul dominaţiei asupra Transilvaniei
– o perioadă de patru ani, până la eliberarea întregului teritoriu al României
- trăsăsturile şi caracteristicile horthysmului s-au etalat la lumina zilei.
Programul pe care fasciştii unguri aveau să-l pună în aplicare în teritoriul
românesc cotropit a fost făcut public printr-o directivă de propagandă în
acţiune, din anul 1939, intitulată „Fără îndurare”, editată din ordinul
personal al lui Horthy şi destinată jandarmilor şi formaţiunilor
paramilitare horthyste.(„Nincs kegyelem” - Fără îndurare) ,Ducso Csaba
(pseudonim), Budapesta, 1939. extras: „Nația ungară este cea mai splendidă
realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaște decât victoria. În noi
fierbe sângele lui Atilla, al lui Arpad și al lui Ghinghis-Han…Eu nu aștept să
vină răzbunarea! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va ieși în cale! Pe
fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe!
Voi trece prin sabie toată populația. Voi otrăvi toate fântânile și voi ucide
până și copiii din leagăn! În germene voi distruge acest neam de hoți și
ticăloși ! Nu va fi pentru nimeni nici o milă! Nici pentru copiii de leagăn,
nici pentru mama care va naște copil…Voi suprima fiecare valah și atunci nu va
mai fi în Ardeal decât o singură naționalitate, cea maghiară, nația mea,
sângele meu! Îi voi face inofensivi pe viitorii Horia și Cloșca. Nu va fi
milă!”.
Autorităţile horthyste au urmărit
inocularea acestui spirit pe scară largă, fiind organizate adunări publice
pentru instigarea populaţiei maghiare împotriva românilor: „Pe aceşti valahi
opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe duşmanii noştri. Preoţii
predică poporului iubirea, dar aceasta este o momeală, fiindcă Dumnezeu nu
ajută decât forţa brută, iar această forţă brută noi, cu toţii trebuie s-o
întrebuinţăm pentru a ucide şi extermina pe aceşti valahi. Religia, prin cele
zece porunci ale ei spune: nu ucide, nu fura, nu dori femeia altuia, pentru că
acestea sunt păcate. Acestea să fie însă păcate? Nu sunt păcate! Păcat va fi cu
adevărat dacă nu vom extermina această bandă valahi opincari. Vom organiza o
„Noapte a Sfântului Bartolomeu” şi vom ucide şi copiii în pântecele mamelor
lor.”
Un astfel de discurs a fost rostit în
localitatea Şimleul Silvaniei de baronul Aczél Ede, şeful Circumscripţiei
Regionale a 10-a Cluj a Tiraliorilor, organizaţie paramilitară horthystă.
În acest spirit, a fost declanşat etnocidul antiromânesc. Trupele horthyste de
ocupaţie, împreună cu organizaţiile naţionaliste paramilitare „Rongyos Gárda”
(„Garda zdrenţăroşilor), alcătuită din ofiţeri unguri, „Nemzetőrseg” („Garda
Naţională”), „Tűzharcosok” („Luptătorii din liniile de foc”) şi altele,
au săvârşit asasinate de o cruzime rar cunoscută chiar şi în istoria secolelor
trecute. Este semnificativă declaraţia unui contemporan al evenimentelor,
maghiarul Szenczei László, care scria: „Soldăţimea pătrunsă până în măduva
oaselor de teoriile fasciste, odată ajunsă în nordul Transilvaniei, a săvârşit
atrocităţi odioase faţă de locuitorii neajutoraţi ai satelor româneşti.”
Trupele horthyste au pătruns în oraşul
Zalău la o săptămână după Dictatul de la Viena – în ziua de 8 septembrie
1940, o şapte zile înaintea termenului de graţie, deschizând focul
orbeşte asupra populaţiei, iar cadavrele femeilor au fost dezgolite şi
batjocorite. Soţia agronomului Gheorghe Prunea, gravidă în luna a opta, a fost
legată de cozile a doi cai şi târâtă 2 km până la marginea unei păduri, unde,
cu baionetele, i-au scos copilul din pântec. Ambele cadavre au fost îngropate
numai pe jumătate, spre a fi mâncate de câini. Au fost ucişi numeroşi localnici
- în abatorul oraşului, în curtea liceului şi pe serpentinele muntoase din
apropiere. Învăţătorul Ion Toma relata îngrozit: „Munţii Meseşului sunt plini
de cadavre ale românilor din Stâna, Ciumărna, Unguraşi şi alte sate”.
Voind să-şi afirme cu demnitate
sentimentele patriotice, unii localnici purtau la butonieră cocarda cu cele
trei culori ale steagului României; horthystii i-au ucis bătându-le cocardele
cu piroane în piept. Alţii au fost legaţi de maşini şi târâţi zeci de
kilometri.
Numele localităţilor Oradour, din Franţa
şi Lidice, din Cehoslovacia au devenit simboluri ale barbariei hitleriste
cunoscute pe plan mondial...
Dar Trăznea și Ip ?
...În localitatea românească Trăznea,
horthyştii au pătruns în 10 septembrie 1940. La intrarea în comună, câţiva
copii români ieşiseră cu vitele la păscut. Au fost împuşcaţi toţi pe izlazul
comunei. Apoi horthyştii au invadat uliţele satului; au dat foc caselor,
împuşcând pe oricine întâlneau. A ars întregul sat, victimele zăceau pe străzi,
prin curţi şi grajduri, pe câmp. Preotul creştin ortodox s-a ascuns în casa
parohială; când preoteasa cu fiica sa au sărit pe fereastră încercând să se
salveze de flăcări au fost împuşcate. În masacrul de la Trăznea au fost ucişi
şi răniţi 263 de români - copii, femei, bărbaţi, tineri şi vârstnici. În
aceeaşi zi de 10 septembrie, în comuna Ciumărna trupele horthyste au executat
un alt grup de români. În comuna Suma, 11 români au fost omorâţi în chinuri,
ciopârţiţi cu baionetele, trupurile fiind lăsate şase zile neîngropate, pe
marginile râului Bereteu.
În comuna Ip, judeţul Sălaj, a avut loc o
„noapte a Sfântului Bartolomeu”, cum preconiza baronul Aczél. La începutul
nopţii, plutoane de ostaşi unguri, însoţite de echipe ale gărzii horthyste
(Nemzetőrség) au scos din case şi i-au schingiuit pe toţi românii care nu
fugiseră; li s-au zdrobit oasele, li s-au smuls unghiile, după care au fost
împuşcaţi cu toţii, cu focuri de armă şi de mitralieră. Femeile au fost
violate, copiii spintecaţi cu baioneta. După măcel, a urmat jaful cadavrelor şi
al caselor; cadavrele au fost cărate apoi cu căruţele, amestecate cu răniţii
care mai respirau, şi aruncaţi cu toţii într-o groapă comună de 35/25 m, peste
care s-a turnat 400 kg var, acoperită apoi cu pământ. Au căzut victime acestui
masacru 165 de români, copii, bătrâni, femei şi bărbaţi.
Numărul celor ucişi de trupele horthyste
şi formaţiunile paramilitare, numai în luna septembrie 1940 şi numai pe
teritoriul unui singur judeţ, Sălaj, se ridică la 481 de persoane, dintre care
460 români, 16 slovaci, 5 evrei. Din totalul victimelor, 190 au fost
copii și 179 femei. Statisticile vremii, evident incomplete, consemnau după
numai primii doi ani de stăpânire hortystă, 991 de români executaţi oficial
fără nici un fel de judecată, 6813 cazuri de crime şi maltratări grave - dintre
care: în judeţele Bihor - 1305; Ciuc - 412; Cluj - 1050; Maramureş - 133; Mureş
- 117; Năsăud - 166; Odorhei - 57; Satu Mare – 691; Sălaj - 1236; Someş - 477;
Trei Scaune 493. Documentele doveditoare au fost prezentate de delegaţia română
de la Conferinţa de pace din 1947 de la Paris.
Amploarea crimelor, dimensiunile
atrocităţilor săvârşite de autorităţile horthyste nu vor putea fi niciodată
cunoscute cu exactitate. Mai ales că, încercând să şteargă pe cât posibil
urmele masacrelor, autorităţile horthyste au emis ordine speciale, draconice,
de confiscare şi distrugere imediată a oricăror alte dovezi.
Dislocarea, strămutarea şi expulzarea
populaţiei româneşti
O crimă se poate comite nu numai cu puşca,
mitraliera sau baioneta. Asasinatelor sălbatice, horthyştii le-au adăugat şi
crime în alte forme, cu acelaşi scop: lichidarea populaţei româneşti din
Transilvania. O parte integrantă a acestui genocid l-au constituit expulzările,
dislocarea colectivă şi individuală.
Cine avea deschis aparatul de radio în
seara zilei de 24 noiembrie 1940 a putut auzi, în emisiunea de la orele 20,15,
a postului de radio Budapesta, lectura unui comunicat oficial: numărul
românilor expulzaţi. Comunicatul horthyst informa despre expulzările din partea
nord-estică a Transilvaniei în perioada 5 septembrie - 14 noiembrie,
înştiinţând că în acest interval au fost expulzaţi din jueţeul Cluj 329
persoane, Someş - 92, Ciuc - 467, Sălaj – 3513, Bihor - 653, Maramureş - 1120,
Năsăud - 1332, Satu Mare - 1200, Mureş - 1178 etc. Între cei expulzaţi, în
afarăî de romîni, se aflau chiar şi maghiari căsătoriţi cu românce sau femei
maghiare căsătorite cu români. Totalul expulzaţilor numai în prioada noiembrie
1940 - 1 decembrie 1943 se ridică la 218.927 persoane. Acestora li se audaugă
însă şi refugiaţii care, terorizaţi, n-au mai trecut pe la controlul şi
fişierul central – circa 60.000 - 70.000 de oameni - astfel că numărul total se
ricică la 280.000 - 290.000.
Tragedia trăită de populaţia romînească
expulzată de horthyşti este relatată de scriitorul de limbă maghiară
Méliusz József: „Înghesuiţi în vagoane de marfă, ticsiţi unul peste altul
în modul cel mai barbar, înfometaţi, cu buzele crăpate de sete, bolnavi de
febră au trecut graniţa la Arad. Când jandarmul s-a prezentat să-i ridice şi-au
părăsit în pripă, de la o oră la alta, casele, vitele de jug, pământurile,
uneltele”. Copiind cu zel modelul hitlerist, horthyştii au introdus pe scară
largă sistemul lagărelor de de concentrare pentru români, evrei, cehi şi
slovaci, precum şi maghiari cu vederi democratice. Numai în perioada lunii
septembrie 1940 totalul celor arestaţi şi internaţi s-a ridicat la 13.359.
Supunerea la munca forţată
O altă cale utilizată de fasciştii unguri
pentru depopularea părţii de nord a Transilvaniei de populaţia românească a
fost trimiterea românilor la muncă în Germania, în speranţa – din nefericire
confirmată - că mulţi dintre cei plecaţi nu se vor mai întoarce niciodată. În
cei patru ani de ocupaţie au fost trimişi la muncă forţată în Germania
hitleristă peste 30.000 de români. În acelaşi timp, s-au creat detaşamente de
muncă forţată cu regim de exterminare şi pe teritoriul Ungariei. În anul 1943
la Budapesta, Miskolc şi în partea de nord a Transilvaniei (Ciocârlan - Satu
Mare, Marghita - Bihor, Dej) funcţionau nu mai puţin de 74 de detaşamente de
muncă forţată, în care lucrau aproximativ 15.000 de români.
Iată o mărturie a epocii: referindu-se la
viaţa deţinuţilor din detaşamentele de muncă forţată, postul de radio
clandestin Kossuth arăta în emisiunea din 5 decembrie 1942: „Companiile de
muncă constituie o ruşine. Oamenii sunt trataţi asemenea criminalilor de drept
comun. În timpul lucrului sunt păziţi de gărzi înarmate. Sunt bătuţi pentru cea
mai mică neglijenţă, sunt răstigniţi de mâini. Alimentaţia este atât de
proastă, încât bolile şi foamea decimează. Dar ei, din principiu, nu sutn
internaţi în spitale. Există un ordin pe armată care prevede că în companiile
de muncă să se aplice tratamentul cel mai sever”.
Deposedarea de proprietăţi şi lipsirea de
locuri de muncă
Nu se poate spune că soarta românilor
rămaşi nedeportaţi era mai bună. Au fost confiscate, prin sechestrări şi
execuţii silite, micile întreprinderi, atelierele, magazinele, locuinţele.
Celor mai mulţi dintre micii meseriaşi şi comercianţi români le-au fost retrase
autorizaţiile de funcţionare. Muncitorii români au fost alungaţi de la locurile
de muncă. La Atelierele feroviare Cluj, unde în august 1940 lucrau 1680 de
muncitori români, mai erau, după un an, doar 100. la fel, în acelaşi interval,
numărul muncitorilor români de la Manufactura de tutun - Cluj s-a redus de la
500 la 25; la uzinele „Dermata” - de la 700 la 72.
În agricultură, autorităţile horthyste au
trecut la deposedarea românilor de pământurile primite prin reforma agrară din
1921. Între septembrie 1940 şi octombrie 1941 au for intentate 17.000 de
procese împotriva ţăranilor români, în urma cărora aceştia au fost deposedaţi
de 77.160 de iugăre cadastrale. Prefectul judeţeului Sălaj, baronul Jósika
Miklós, a intentat el singur procese pentru ocuparea pământului a peste 400 de
ţărani români. Dar în multe cazuri moşierii maghiari, fără a mai apela la
justiţie, au trecut cu de la sine putere la alungarea în masă a ţăranilor
români de pe pământuri, acţine încurajată de însuşi ministrul agriculturii,
baronul Bánffy Dániel. Prin măsuri asemănătoare au fost oferite aristocraţiei
maghiare zeci de mii de iugăre de teren forestier.
Conform unor calcule statistice, în cei
patru ani de ocupaţie horthystă, prin exploatarea resurselor şi jefuirea
sistematică a celorlalte bunuri din teritoriul nord-estic al Transilvaniei,
s-au produs pagube evaluate la suma de 88 milioane lei - la nivelul anului 1938
(circa 613.000.000 dolari la cursul aceluiaşi an). Practic, populaţia
românească a fost exclusă de la viaţa politică şi administrativă. La un milion
de români, horthyştii au „acceptat” o „cotă” de 12 deputaţi – din care la
şedinţele parlamentului s-a permis participarea... unuia singur.
Acelaşi simulacru a fost aplicat şi în ce
priveşte reprezentarea în organele administrative locale, la care românilor le
era drastic îngrădit dreptul de participare, membrii consiliilor judeţene,
municipale şi comunale fiind în totalitatea lor nu aleşi, ci numiţi de
ministrul de interne horthyst.
Deznaţionalizarea
Cu o deosebită cruzime şi tenacitate au
urmărit horthyştii deznaţionalizarea populaţiei române. În primul rînd, pentru
„decapitarea culturală” a fost lovită în modul ei cel mai brutal
intelectualitatea românească. La 4 octombrie 1940 au fost arestaţi aproape toţi
intelectualii români din Oradea; au fost bătuţi, schingiuiţi, insultaţi şi
apoi... urcaţi în vagoane de vite, care au fost plumbuite şi expediate în
România. La 5 octombrie, când vagoanele au sosit la punctul de frontieră
Curtici, grănicerii şi vameşii români s-au cutremurat în faţa imaginilor
cumplite. A doua zi, scenele aveau să se repete, la sosirea unui nou tren de
vagoane plumbuite, în care fuseseră azvârliţi 467 de intelectuali din judeţele
Sălaj, Someş şi oraşul Cluj.Pentru şcoli, cuvântul de ordine a fost: „Să nu se
mai audă vorbindu-se româneşte!” Politica de maghiarizare forţată şi-a găsit o
elocventă expresie în Ordonanţa din 1941 a Ministerului horthyst al Cultelor şi
Instrucţiunii Publice care stabilea ca şcolile cu secţii de predare mixte, în
limbile română şi maghieră, să treacă până la 1 martie 1942 la învăţământul
exclusiv în limba maghiară. În acelaşi timp, s-a luată măsura ca la înscrierea
în şcoli numele de familie ale tuturor elevilor să fie maghiarizate şi scrise
după ortografia ungurească.
Şi mai gravă era situaţia din învăţământul
liceal; oraşe întregi, cu numeroasă populaţie româneacă în împrejurimi (ca Dej,
Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Zalău, Satu Mare, Tg. Mureş) au rămas de la
început fără şcoli liceale cu limba de predare română, acestora
adăugându-li-se, începând cu anul şcolar 1941/1942 şi oraşele Bistriţa şi
Oradea. În ce priveşte învăţământul superior în limba română, acesta a fost
redus, doar la două academii teologice pe lângă episcopiile din Cluj. Întregul
învăţământ la Universitatea din Cluj se preda în limba maghiară.
Prigoana antisemită
Prigoana antisemită, specifică
hitlerismului, a luat sub dominaţia horthystă în Transilvania forme din cele
mai sălbatice. Pe plan economic, Decretul horthyst nr. 5777 M.E. din 1941 a
hotărât confiscarea localurilor comercianţilor evrei. Aşa-numita „Asociaţie
Baross” a comercianţilor horthyşti fiind constituită în aceast scop. În anii ce
au urmat, populaţia evreiască a fost obligată să poarte ca semn distinctiv o
stea galbenă în şase colţuri; s-a trecut la concedierea obligatorie a tuturor
angajaţilor intelectuali evrei, la micşorarea raţiilor de alimente şi
instituirea domiciliului forţat.
În aprilie 1944, în toate oraşele mai mari
a început închiderea evreilor în ghetto-uri. La Cluj a fost amenajat un ghetou
în incinta Fabricii de cărămidă, în care au fost aduşi şi înghesuiţi în
condiţii înspăimântătăare 17.000 de locuitori evrei; la Oradea, pe un teren din
împrejurimile sinagogii de rit ortodox s-a creat un ghetou cu 30.000 de
internaţi.
În timp ce România a fost una din extrem
de puţinele ţări unde hitleriştii n-au reuşit să impună trimiterea populaţiei
evreieşti spre lagărele-crematoriu, din Transilvania ocupată de horthyşti au
fost trimişi, în coloane de câte 10.000 de oameni, peste 140.000 de evrei în
lagărele de exterminare naziste.
Flăcări şi sânge, scrum şi lacrimi, moarte
şi distrugere
Când armata română a început ofensiva de
eliberare a teritoriului naţional, furia şi ura horthyştilor, care vedeau
apropierea sfârşitului, au atins grade paroxistice. Au început masacre în masă
împotirva românilor şi a ceea ce mai rămăsese din populaţia evreiască, a
prizonierilor de război. Au fost executaţi românii din localităţile Pesac,
Periam, Biled, Jimbolia. În noaptea de 15/16 septembrie 1944 fasciştii
hitlerişti şi horthyştii au ucis la Sărmaş 126 de bărbaţi, femei şi copii
evrei. În comuna Alioş, horthyştii au executat pe toţi bărbaţii pe care i-au
putut captura şi au incendiat zeci de gospodării. La Giroc, 13 ostaşi români,
căzuţi prizonieri, au fost puşi la zid şi executaţi prin împuşcare în ceafă.
Un monument ridicat de sculptorul Vida
Géza, în comuna Moisei din Maramureş aminteşte drama locuitorilor comunei -
trupele hitleriste şi horthyste au îngrămădit în două case 31 de ţărani români,
i-au împuşcat prin ferestre şi au incendiat întregul sat. Flăcări şi sânge,
scrum şi lacrimi, moarte şi distrugere - acesta a fost drumul pe care au venit
şi plecat extremiştii unguri din Transilvania, comemoraţi şi glorificaţi
de urmaşii lor. Pentru o istorie nepărtinitoare trebuie făcută parte
dreaptă şi adevărului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu