Grigore Stamate - Remember ostășesc în volumul omagial „7 din 27”

 

Remember ostășesc în volumul omagial „7 din 27”

General-locotenent (r) Dr. Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu

17 Septembrie 2025

 

Firesc ori nefiresc, cu cât înaintăm în vârstă, pe oricare dintre noi, treptat-treptat, ne copleșește uitarea. Și, nu știu de ce, începe cu faptele mărunte din imediata apropiere, ca apoi, surprinzător, să ne întărească mintea cu amintirea acelor evenimente care, în mod categoric, ne-au marcat începutul. Cel mai probabil, cred eu că există o reglare emoțională pentru a ne menține sănătatea mintală și a ne prelungi, și astfel, ultimele trăiri.

Așa și cu noi, cei care am suportat privațiunilor unei etape dintr-o viață, pe care altfel ne-am fi dorit-o și, în pofida oricăror neîmpliniri, încă ne bucurăm de beneficiul supraviețuirii. Considerent pentru care trebuie ne exprimăm mulțumirea  sinceră și să fim recunoscători sorții și, deopotrivă, Bunului Dumnezeu. Iată de ce, în volumul „7 din 27”, într-o abordare echilibrată, am încercat să aducem în actualitate întâmplări din perioada de debut a carierei militare și, pe cât memoria ne mai permite, să răscolim peste ani în interiorul unui album special, în care filele de viață dăinuie între circumvoluțiuni aparte. Desigur, fără să facem abstracție și de nostalgia, în virtutea căreia imaginile (unele fără precedent) țâșnesc tinerește, așa precum stropii unui havuz dintr-o altfel de grădină edenică.

Astfel, cu delicatețea de rigoare, încercăm să extragem din amintire atât cât se cuvine și, ca foști ofițeri ai unor vremuri îndepărtate, să ne raportăm la etapa de debut în cariera militară și la momentul desprinderii de cazarma, în care ne-am petrecut cei mai frumoși ani ai tinereții.  Respectiv, când ne-am debarasat de echipamentul din dotare, după ce am predat armamentul, muniția și tot ceea ce presupunea tehnica personală (masca contra gazelor, foaia de cort, lopata de infanterie, port încărcătorul, portharta, casca metalică, bidonul de apă etc.). Și, după ce ne-am aranjat în noua ținută, în coloană, pe jos, în pas ușor cadențat, am pornit înspre locul de defluire. Adică, la gara din Sibiu, de unde  garniturile de tren aveau să ne orienteze înspre alte și alte destinații. Tăcuți, gânditori și, de ce nu, îngrijorați în perspectiva unei altfel de vieți, cu care, în cei 4 ani de cazarmă, nu avusesem prea multă tangență.

Așa ne-am desprins de fierul rece al porților înalte, ca și al pistoalelor mitralieră, lăsând dincolo de zăbrelele magaziei o raniță încărcată cu fapte și cu povești, dintre cele mai interesante. După care, înghesuiți într-un vagon de clasa a II-a, grupați câte 8 în compartiment, cu întreaga zestre, cu care armata ne dăruise (un geamantan uriaș, cu o pătură, cu pernă, cu două cearceafuri și restul de îmbrăcăminte) noi, tinerii locotenenți ai promoției lui 1970, ne-am desprins, cu strângere de inimă, de orașul Sibiu. Ca, după „concediu”, să ne prezentăm, de îndată, la Comandamentul Trupelor din București, unde fusesem convocați pentru o ședință operativă „de punere în temă”, înainte de a ne fi răspândit fiecare la postul repartizat.

Aveam vârste între 22 și 24 de ani, când ne-am despărțit unul de celălalt, ca să ne îmbarcăm fiecare în trenul său, o altfel de garnitură, una a vieții, din care, pe rând, unii au ales să coboare prematur în stația terminus. În majoritate, la 50-60 de ani, fără nicio șansă să-și mai vadă nepoții crescând ori să beneficieze de repaus și de pensia drastic ciuntită de statul nerecunoscător.

Da, din cei 27 de tineri frumoși și gata să-și sacrifice cei mai prolifici ani în slujba țării lor și a poporului român - așa cum ne impuneau jurământul, legile și ordinele militare - 20 au fost debarcați pe parcurs, lăsând în sufletele celor dragi o durere de nedescris.

La înmormântarea unora am fost, iar despre decesul altora am aflat cu mult după trecerea în neființă. Cum, sincer vorbind, sub imperiul unor misiuni izolate, cu unii dintre ei nu m-am mai întâlnit niciodată. Deși, cei mai mulți au ales să-și statornicească existența în unitățile de frontieră; unități, care le-au marcat atât de dur și, adesea, fără nicio satisfacție, întreaga viață. A lor și a familiilor lor, de care, adesea, erau despărțiți săptămâni și chiar luni, ca să-și împărtășească traiul potrivnic cu al unor altfel de copii, încredințați lor spre instruire și educație. Alții, din aceleași rațiuni de serviciu, voluntar sau involuntar s-au desprins de arma de bază, ca să servească intereselor țării în subordinea unor altfel de structuri: Vasile Dan și Gheorghe Teletin, la parașutiști; Costică Șchiopu și Lică Zarzără, la contrainformații; Vasile Moldovan în presă militară. Iar, în ce mă privește, la justiția militară, apoi la poliția de frontieră, la poliție, precum și în alte sectoare de siguranță națională.

Vieți diferite, sorți diferite, evoluții diferite. Fiecare cu propria-i istorie, cu împliniri și neîmpliniri, cu episoade reale ori legendate, în fel și chip. Pe ansamblu, atât de interesante, pentru că au fost crâmpeie de trăire, cum arareori mai pot fi întâlnite în viața celor care, niciodată și nicicum, nu  s-au înregimentat în vreo unitate militară, ca să înțeleagă exact ce presupun rigorile unei asemenea cariere.

O profesiune dură, adesea, greu de suportat, în care îndepli­nirea necondiționată, întocmai și la timp, a misiunilor exceda oricărei alte motivații. Indiferent de nevoile personale, de stare a vremii, de orice angajament față de familie și de toți cei dragi. O meserie în care ordinele nu se discută nicicum, se execută și în care orice posibilitate de întrunire ori de asociere, de expri­mare liberă, sunt cu desăvârșire interzise. O configurație socială deosebită, față de care mulți sunt complet străini și tocmai de aceea comentează și, din nefericire, se pronunță aiurea.

Personal, nu mi-aș dori să-l văd pe vreun detractor al sistemului militar răspunzând la o alarmă de exercițiu sau de luptă, părăsindu-și soția și copiii, chiar și în clipele de restriște. Plecând să rămână în cazarmă ori în poligonul de antrenament și în teatrul de operații, pe termen nelimitat, să doarmă într-un pat de campanie și să mănânce din gamelă, alături de soldați. Ori, în calitate de șefi de structuri, să nu aibă timp de odihnă, pentru că trebuiau să vină în unitate cu cel puțin o jumătate de oră înaintea superiorului lor, să se documenteze la dispecerat ori la ofițerul de serviciu asupra ceea ce s-a petrecut în intervalul cât nu au fost prezenți și să fie pregătiți să raporteze în cunoștință de cauză. Mai mult, să nu aibă timp să-și servească micul dejun sau să-și aducă aminte că n-au mâncat întreaga zi, așteptând plecarea șefului, fără să cârtească cumva. Să nu aibă siguranță în repaus, fie și în zilele de sărbătoare ori, cu atât mai mult, în asemenea ocazii, când se intra în măsuri speciale, iar personalul era consemnat să rămână în cazarmă.

Nu evidențiem asemenea ipostaze pentru a stârni interesul cuiva și nici pentru a ne lamenta în vreun fel, pentru că noi, militarii de carieră, am înțeles întotdeauna să ne îndeplinim angajamentul asumat din convingerea că așa trebuia procedat. O convingere fermă, bazată pe onoare și pe respect față de cei în slujba cărora ne-am pus întreaga disponibilitate. O convingere că, atunci, la pensie ori în caz de boală, statul român, conform legilor și contractului asumat, își va onora toate obligațiile.

Dar, cu vremea, am ajuns să constatăm că totul se rezuma la un deziderat, înapoia căruia se ascundeau  nerecunoștința și lipsă de considerație din partea unor politicieni parveniți, care nu au nicio tangență cu demnitatea și onoarea, cu dragostea sinceră și respectul față de țară și popor, de brațul său înarmat.

Ar fi foarte multe de reținut în temă, dar noi nu vrem să ne cantonăm pe astfel de aspecte incompatibile, pe care orice român de bună credință le dezavuează. Ci, ne vom orienta, cu precădere pe simțămintele de apreciere față de rolul armatei în societate și, pe ansamblu, față de importanța sistemului românesc de apărare, ordine publică și siguranță națională.

În context, vom insista și despre vitregia unor situații extrem de încordate, în care familiile ne-au rămas alături, acceptând să facă față atâtor sacrificii, fără nicio contraprestație ulterioară, din partea unor autorități ingrate, care altfel a înțeles să se „revanșeze”. Și care, adesea, caută să alimenteze, prin partea de mass-medie obedientă, idei false și să inducă în masa majoritară sentimente contradictorii, cu privire la statutul unei profesii considerate „specială”.

Pentru că (vrem sau nu să acceptăm) în virtutea ținutei, a modului de exteriorizare, de exprimare, militarul se distanțează cumva față de cei din jur și stârnesc nejustificate invidii. Respectiv, declanșează unora (nu tuturor) acel sentiment îngust de egoism, care degenerează ușor în gânduri potrivnice față de această categorie socială de elită, pe care unii, cu o ușurință de neadmis,  o etichetează arogantă, îmbuibată  și favorizată de soartă. Favoruri, de care, la o adică (dacă le-ar conștientiza în concret)  în mod sigur, n-ar mai dori nicicum să beneficieze.

Că lucrurile nu stau tocmai așa, reținem că totul rezidă în specificul general al unei profesii, care comportă privațiuni (peste înțelesul îndatoririlor comune) externe oricărei alte meserii, cu implicații, abțineri, interdicții și greutăți, care depășesc orice imaginație. Dar, pentru a înțelege ce reprezintă, cu adevărat, militarul în viața societății românești, aducem în sprijin răspunsul anonim al unei soții de militar (fiind de notorietate, că soțiile și copiii  resimt cel mai puternic reversul medaliei), la întrebarea copilului său, care putea fi fiul oricăruia dintre noi:

- „Mamă ce este un militar?!

- Fiule, militarul este acel om care nu are program de lucru, este acela care nu are Crăciun, nu are Paște, nu are Revelion, care nu-și petrece zilele de naștere și nici sărbătorile alături de familie, care nu are nici vară și nici iarnă, care nu îi îmbrățișează pe cei dragi, în momentele dificile. Pentru el toate zilele sunt la fel. Este precum Drapelul Național: se spală cu ploaia și se usucă cu soarele, este acela care nu vă vede nici crescând și nu vede nici trecerea anilor voștri. Este cel care are prieten întunericul nopții, stelele cu care împărtășește problemele sale și, în nopțile reci, gândurile sale. Este acela care nu răspunde familiei sale, pentru că trebuie să se ocupe de familiile altora, este acela care doarme mai puțin decât ceilalți în cursul vieții sale și știe că va muri înaintea altora; este cel cu puțini, dar adevărați, prieteni. Este cel care se emoționează pentru un gând, pentru o frază, dar care nu va arăta acest lucru, deoarece ce exprimă la exterior este îmbărbătarea pentru alții. Este cel care arată tuturor fotografia voastră și le spune mândru: aceștia sunt copiii mei! Iar, când nimeni nu-l vede, se retrage și gândindu-se la voi, îmbrățișează fotografia și plânge. Iată de ce vom petrece această zi singuri, dar mândri că tatăl vostru este militar”.

Doamne, ocrotește-i pe români!