Mircea Dorin Istrate - Ziua înternațională a persoanelor vârstnice

 

Ziua înternațională a persoanelor vârstnice

1 Octombrie

 

În mersul lumii, pe cărarea vieții, cerescul a orânduit ca timpul trăiri nostre în această lume, să ni-l împartă în trei mari postăți de timp: Copilăria și Tinerețea, Maturitatea, și mai la urmă Bătrânețea, astfel încât fiecare dintre noi să guste din ce ne oferă fiecare parte din timpul trăirii noaste aici, pe huma pământului.

N-i s-a dat la început sfânta Copilărie, cea mai pură, mai curată, mai adevărată, mai candidă perioadă din toată viața noastră, pentru a trăi în ea în frumos și-n puritate, pentru a învăța ABC-ul vieții și regulire de comportament față de ceilalți, basmele și poveștile cele frumoase și pline de învățăminte, cântecele, poezioare, colinde, ce se cade și ce nu se cade a face, ca mai apoi, după ce am înțeles lumea în care trăim să putea a învăța în timpul școlii a citi și a socoti și câte încă alte materii trebuinciase necesare a înțelege viațași lumea noastr.

Urmează mai apoi Tinerețea, cea plină de farmec, de vis și de visare, atunci când înmguresc primele iubiri, când îndrăgostiți iubim cu patos, cu înfiorare, crezânt că toată lumea este a noastră, când suferim din dragoste, când ne dorim să înaintăm cât mai repede prin vârstă pentru a ne întemeia un cămin, o familie,etc,etc.

Vine mai apoi la rândul ei Maturitatea, când tot și toate se mai domolesc, se liniștesc, se cântăresc mai bine, când încep grijile și necazurile noastre de tot felul, când muncim pe rupte, când vin copiii, grădinița, școala, facultatea, căsătoria copiilor, nepoții și câte multe altele care să ne umple timul.

Iar mai apoi, în cele din urmă vine și ea, Bătrânețea, perioada cea mai așezată, mai liniștită a vieții, mai plină de înțelepciune, de regrete, de mici bucurii și mari tristeți, cu boli și cu durere, cu insingurare, cu prea multă înlăcrimare în suflet și în gând. Atunci nu mai suntem nimănui de trebuință, îi încurcăm pe cei din jur, le facem probleme în plus, suntem de prisos, fără ca cei din jurul nostru să își de-a seama că noi suntem purtători de istorie, de datini, obiceiuri și tradiții, parte din ele trăite și înțelese, suntem fiecare câte un grăunte de înțelepciune de dat la alții spre a-i feri de necazurile și neplăcerile vieții și câte încă multe, multe altele.

Fiecare din noi, la sfârșitul vieții noastre suntem un roman deosebit, unic, irepetabil, din care ceilați am avea de învățat câte ceva de care putem ține seama. Până atunci luați partea bună din ea și trăiți-o cât mai frumos posibil în sănătate, pace, fără gânduri negre, pentru că ceia ce trebuie să vină va veni, cu siguranță.

 

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

Pierduta lume

(Mereu aducere aminte)

 

Fost-am şi eu odată, cândva, demult, într-un timp de aur pe care gândul meu cel obosit începe de-acum să-l scape tot mai des în ceaţa uitării, un copil neastâmpărat şi zburdalnic care, înmuia în miezul verilor ce se topeau la căldura soarelui, clipa veşniciei.  Eram pe-atunci nimicul cela fără de griji, pus mereu pe furat clipe de adâncă frumuseţe şi neplătite plăceri din neasemuitul rai al copilăriei. Ale mele erau atunci toate roadele pe care Domnul le-a dat pe pământ: strugurii îmbietori ai viilor de pe dealurile care străjuiau satul meu, cuprinzându-l ca într-un cuibar de linişte şi pace, nucii cei bătrâni de pe Coastă,  pomiştea popii cu merii cei văratici şi perele zemoase şi dulci ca un sărut de fetişcană, care cu parfumul lor îmbietor mă îndemnau la păcatul furăciunii, frăguţele din vechiul Continit ce-şi împleteau aroma lor suavă, vaporoasă, cu cea a cimbrişorului veşnic verde,  toată mura cea neagră odihnind în soare pe malurile de la Vale, pepenii burduhănoşi din grădinile vecinilor, iar la sfârşit de an, pruna şi gutuia îmbrumatelor toamne de care eu, nesătulul lumii, nu m-am săturat niciodată.

Şi aşa se face că, de la o vreme mă văd din ce în ce mai des în oglinda cea făcătoare de tainice minuni ale timpului, ducându-mă tot mai grăbit şi nerăbdător înspre vremea copilăriei mele, ca să fiu alături de ceilalţi de-o seamă cu mine, nebunaticii aceia păcătoşi, curaţi şi sfielnici cu care am împărţit toate bucuriile lumii de-atunci.

În moliciunea dogoritoarelor verii, noi, o mână de copii, leneveam uitaţi de timp pe malul molcomei Târnave la vechiul gat, în umbra unor sălcii plângătoare, ori pe mal, lăsând fierbinţeala nisipului să ne mângâie trupurile toropite de căldură. Acolo era raiul nostru cel de mare taină care ne atrăgea pe toţi ca un magnet, acolo timpul trecea pe neobservate, acolo se legau şi se dezlegau în taină primele iubiri nerostite ce înmugureau frumos şi firesc, acolo era lumea aceea pe care încă de-atunci am ascuns-o cu grijă în ţandăra unui gând curat din mintea şi inima fiecăruia dintre noi, sprea alte vremi care vor să vină.

Şi când fierbinţeala voluptoasei veri se mai stâmpăra un pic, venea la rînd, în necurmata scurgere a vremii, toamna, cea care, în tremurul pomilor dezgoliţi de vântul vagabond care cutreiera zile şi nopţi la rând peste noi şi lume, aducea cu ea mult prea zgribulita tristeţe. Atunci sufletul nostru se răcea şi se sleia la fel ca şi cuibul brumelor de pe vânturatul Continit, iar când la urmă de tot, după ce treceau prin margine de sat toate turmele coborâtoare de la munte, după ce neaua se aşternea peste pământul îngheţat, atunci venea din nou vremea noastră. Un an întreg să fi ţinut iarna şi tot nu ne-am fi săturat de săniuş, de însfinţitele colinzi cu miros de tămâie, de colacii cu gust de miere, de cârnaţi cei rumeni şi sarmalele aburinde, de şezătorile tihnite cele păstrătoare de vechi şi  înţelepte înţelesuri, de aerul proaspăt, rece şi curat care ne punea roşeaţa lui sănătoasă în obrajii noştri de copilandri înţărcaţi deja de tot rostul lumii.

Apoi, după un timp, de nimeni ştiut şi de niciunde, venea pe cărări ascunse un vânticel aproape nebăgat în seamă, uşor şi călduţ ca un surâs, ca o speranţă înmugurită în mintea unui lacom. Începeau atunci a plânge streşinile caselor, a se înmuia şi topi zăpezile ogoarelor dezgolind urma brazdelor groase rămase încă din toamnă. Mirosea a ceva nou, jilav, îmbietor şi aşteptat de oameni şi animale deopotrivă. Mi se porneau atunci toţi şi toate spre o nouă viaţă, cu grabă, cu nerăbdare, cu bucurie, iar când plesneau mugurii pomilor, îmbrăcându-se în cămeşi  de floare, când ghioceii, viorelele şi lăcrămioarele ne ademeneau cu frumuseţea şi parfumul lor, în crângul și cel draginimilor noastre, atunci ştiam că nimeni şi nimic nu va mai putea opri natura şi omul din mersul lor mereu repetat spre renaşterea vieţii.

Şi-atunci venea iară la rând o nouă lume, renăscută parcă din caierul vremii, o lume fără seamăm care era numai şi numai a nostră. Hălăduiam atunci, în pierduta ceea vreme, cât era ziua de lungă prin Bercul cela mirosind a reavăn, a viorele şi lăcrămioare, a acăţi înfloriţi şi înmiresmați, ce se asemănau parcă cu candelabrele catedralelor din cărţile noastre de poveşti. Cunoşteam aici fiecare copac, fiecare cuib de pasăre, fiecare scorbură, fiecare cărăruie ce şerpuia până-n inima crângului celuia de copaci semeţiţi cu capul spre cer şi având la picioare covoare de flori. Poate că aici era locul ascunsului izvor din fericita noastră copilărie care a umplut cu preaplinul său însetata fântână a sufletelor noastre. Cu siguranţă că aici, în Bercul copilăriei mele, pe Continit, la bătrânele stâne cele deodată cu timpul, în îndulcitele vii de pe Coasta Mare, ori acolo sus, pe Dâlmă, prin covorul adormitor de cimbrişor şi colilii, am ascuns fiecare din noi câte o fărâmă din copilărie.

Poate că tocmai de aceea acum, în toamna vieţii, lăcrimatul nostru suflet mai picură din când în când pe tremurata-i geană, o boabă de aducere aminte pentru locul în care, cândva,  demult, am trăit un timp îndulcit şi norocos al vieţii noastre. Şi poate că tocmai de aceea, în taina unui gând ascuns şi curat, mulţi dintre noi şi-ar dorit să fie din nou alături de neamul şi de leatul lor acolo, în ţintirimul din deal, pentru a petrece veşnicia printre cei care ne-au dat viaţă, printre cei cu care am trăit cea mai frumoasă  parte a vieţii noastre, printre cei neîntinaţi de păcatele lumii de ieri şi de azi. Acolo mi-aş dori să veşnicesc şi eu sub umbra unui prun tomnatic, în miros de dulce şi îmbietor cimbrişor, alături de leatul meu cu care am trecut lumea într-o vreme în care furam îndulcite clipe din raiul cel neasemuit al copilăriei.

 

***

Aici e rodul minții mele, din harul cel dumnezeiesc,

Ce strânsu-l-am în astă viață, cât petrecut-am în lumesc,

Să vă-ntristesc cu toate cele, ori poate-un pic să vă înbun,

Să știți că viața, ea îmi are, necaz destul și-un strop de bun.

 

Mircea Dorin Istrate

&&&

 

 

 

Vine-o vreme

 

Bătrânețe, haine grele peste umeri gârboviți,

Trup zbârcit, plin de durere, pași de-acuma leneviți,

Văz de-o vreme ca prin ceață, tot mai slabi de cea putere,

Ce-i în gând nu-i mai în brațe, ca să-ți facă a lor vrere.

 

Nu îmi mai aud în ceruri, toaca lumii cum îmi bate,

Până ieri ce-a fost aproape astăzi este prea departe,

N-au crezut nicicând sărmanii, că cea vreme o s-o-ajungă,

Când, de la mână pân’ la gură, o să fie, cale lungă.

 

Azi, simțirea nu-nfioară cum făcut-a mai odată,

Plânge sufletul în dânșii după vremea ce-i uitată

Când a lor îmi erau toate vrerile din astă lume,

Când simțirile rebele aveau vise mari, nebune.

*

Biet moșneag, ești dat de-oparte, nimănui de trebuință,

Îi încurci pe toți, bag seamă, cu întrega ta ființă,

Toți se leapădă de tine, un nimic, fără valoare,

Neștiind cât ai în tine bunătate și iertare,

 

Și un munte de răbdare cu întreaga astă lume,

Și-nțelepte, mari cuvinte, ce pe-oricine poa’ să-mbune,

Datini vechi și obiceiuri și trecutul la un loc

Și cât neamul ăst’ avut-a, vremuri lungi de nenoroc.

**

Grea e Doamne bătrânețea când te-apropii de sfârșit,

Când ai fost ceva în lume, iar acum ești un pârlit,

Dar nu uite cei de astăzi, că vor fi și ei la fel

Ca și tine ce acuma, ai ajuns un, bătrânel.

*

Vine-o vreme, neoprită, când ajungem fiecare

Moș bătrân în astă lume, muc topit de lumânare,

Când vom plânge astă viață, cât de repede-a trecut

Și din ea rămâne-o clipă, preafrumoasă, de demult.

 

***

 

 

 

Moșilor cu plete albe

 

Moșule cu plete albe, trăitor încă pe lume,

Mai deșartă-ți traista-ți plină cu poveștile-ți trăite

Și ne spune, dintre-acelea care fost-au rele, bune,

Ca să știm, noi următorii, cum a fost pe-aici ‘nainte.

 

Spune, ce ți-a spus și ție, moșul tău despre-al său moș

Despre-acele vremi bătrâne, din cei ani nenorocoși

Ce trecutu-mi-i-a neamul tot rărindu-se mereu

Prin clipite mult lungite apăsându-mi-l din greu.

 

Astfel ști-vom și noi dară cum cea lume-i în schimbare,

Cum ce fost-a înainte, astăzi dus îmi e-n uitare,

Cum istoria o facem și o ducem noi în cârcă

Tot suind pe-a vieții cale, pas întins, ori mers pe brâncă.

 

Moșilor cu plete albe, voi îmi sunteți purtătorii

Filelor de fapte scrise, ce mi-s clipe de istorii,

Ele toate adunate din scurtimea vieții noastre,

Ne coboară-n fața lumii, s-au ne-nalță către astre.

 

Când așa, spre coada vieții, îmi ajungeți moși și voi

Spuneți la nepoți să știe ce-am făcut în lume noi,

Că istoria ne minte și e scrisă uneori

De acei care ajuns-au, să îmi fie-nvingători.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Anotimpurile vârstnicilor

 

Suntem adunători de toamne,

Și-așteptători de primăveri,

De ierni tot îngroziți, o Doamne!

Și doritori numai de veri.

 

Ce-a toamnă-i doar o amânare

Spre iarna care va să vină,

E scurtul fir de lumânare

Ce se topește-n a sa vină.

 

Sperăm s-ajungem primăvara

Și să răzbit mai înc-un an

Și cu noroc să prindem vara

Și-apoi ce-o fi, habar nu am.

 

Ne uită Domne-n astă iarnă

Și-aduți aminte-n primăvară,

Atunci îți fă cu noi pomană

Și uită-ne-tr-o lungă vară.

 

Șontâc-șontâc, așa vom trece

Mai înc-un an în rău ori bine,

Iar de-om mai prinde încă zece,

Mai încă unul poate vine.

*

Așa visez, în prag de toamnă

Eu doritor de primăveri,

Gândind cum să-mbunez cea Doamnă,

Pe mine uită-mă, în veri.

 

***

 

 

 

Voi, Bunii mei, uitați de lume

 

Tot mai bătrăni, tot mai uitați,

De-a lor copii, nepoți ori frați,

Și cu privirile pierdute,

În alte vremi de-acum trecute,

Ei, cei de ani încovoiați,

Și de necazuri apăsați,

Ei, muți la vorbă și tăcuți

Și la avere sărăcuți,

Ei, cei retrași în lumea lor,

De valul vieții duși cum vor,

Ei, martori vii ai altor lumii

În care mi-au purtat cununi,

Ei, cineva ce-au fost odată,

 

Sunt astăzi clipă lăcrimată,

Un nume, ce va fi uitat,

De huma lumii…măcinat

Și-apoi trecut cu toate cele,

Cândv,a în oale și… ulcele.

 

*

Și eu și tu și toți din lume,

Chiar de am fost cândva un nume,

Cu toți vom fi, oale și-ulcele,

Ori pulberea cărării mele

Care o calc, cu pas vioi,

Acum, când mă gândesc la voi.

 

***

 

 

 

Lumea copilăriei

 

Peste gândurile mele mângâiate în alint,

Cad în noapte ploi de stele, ca-n visare să mă simt

Iar copil în neastâmpăr dup-o ploaie repezită

Frământând  desculţ pe uliţi, tina lumii, însfinţită.

Mai apoi, cu alţi de-o seamă, în ştiutul loc umbrit

Dulci frăguţe-nmiresmate căutam prin Continit

Şi-n amiaza însorită, arzătoare ca o boală

În cea vale lenevită, ne scăldam, în pielea goală.

 

Indulcit în joaca zilei timpul ne trecea clipită

Şi-n uitări punea de-o parte vremea ceea miruită,

Iară noi, fără păcate, puri ca roua-nlăcrimată

Risipeam din punga vremii, viaţă tânără, curată.

 

Seara, ciurda încornată mirosind a câmpuri coapte

O-mpărţeam din poartă-n poartă să ne sature de lapte,

Iar când cina aşteptată stâmpăra  a noastră foame

Preaspăşiţi şi-n rugăciune, ne-nchinam pe la icoane.

 

Când luceferii din noapte înhămaţi la Carul Mare

Ne purtau prin cer de stele îndulciţi într-o visare,

Luna, felinarul lumii şi a nopţilor dădacă,

Ne-mbia la somn că mâine, lungă ziuă-i pentru joacă.

 

***

Vreme scursă-n amintire, tăinuită-n dulce gând

Vii din umbră de uitare ca un vis înfiorând,

Răscolindu-mi anii care, stau de-acum în cumpănire

Mergători spre mal de viaţă , ce ca mâine e, vecie.

 

***

 

 

 

Înierbata ulicioară

 

Mai ții minte ulicioara cu căsuțe văruite,

Cu caiși și meri văratici și cu tufe de bujor,

Unde-n zi de sărbătoare, moși cu fețele smerite

Se-adunau la câte-o poartă și vorbeau de lumea lor.

 

Era liniște și pace pe strâmtuța ulicioară

Unde clipa veșniciei îmi stătea parcă în loc,

Anotimpuri în rotire mi-i răreau, a câta oară

În clepsidra unor timpuri, pentru uni-n nenoroc.

 

Era locul cu bătrânii ce-au rămas din lumea veche

Martori care să-mi lungească vremea lor care se duce,

Vii pomelnice de fapte, iertători ce stau de veghe

Amintirilor rămase, până-or pune vieții cruce.

 

Toți se știu uni pe alții, nu au taine și minciuna

Între ei nu-și are rostul, că-s acol de la-nceput,

Petecul acel de humă, i-a ținut vecini într-una

Și pe astă ulicioară câți au fost au încăput.

 

Și-au crescut cu greu copiii, să ajungă-n rândul lumii,

Datu-i-au apoi la școlă să deprindă-nvățătura,

Iar când aripi le crescut-au, s-au desprins de lutul humii

Și-au plecat în largul zării, să-și câștige-mbucătura.

 

De-asta-s singuri ei acuma și pe-aicea învechiți,

Au venit aici pe lume și aici vor fi vrecie,

Când s-or duce o să-mi fie ca icoanele de sfinți,

Iertători la toate cele, jertfitori în zilnicie.

 

Tot îmi scad  la numărare, gol în jurul lor se face

Și când ies în primăvară sunt în an tot mai răriți,

Își doresc doar sănătate și în lume fie pace,

Iar copiii lor pe unde-s, fie numai  fericiți.

 

Acum rându-și doar și-așteaptă să se facă veșnicie

Ei ce-au fost sămânța lumii și a vremilor grăbite,

Nici nu are cine-i plânge, că așa a fost să fie

Pe-nierbata ulicioară, cu căsuțe văruite.

 

***

 

 

 

Singuraticii bătrâni

 

Pe uliţa strâmtă, la capăt de deal,

Bătrânele case de-acuma rărite,

Au vieţile-n ele ajunse la mal,

Sărace, puţine, spre Domnul grăbite.

 

E-o linişte stinsă, topită-n visare,

Cu valul se duce de-acuma şi piere,

Nimic nu mai mişcă, mai totul îmi moare,

Te-apasă, te frânge, te umple-n durere.

 

Bătrâni singuratici rămaşi nevoiaşi

Sfârşite fiinţe cu sufletul rană,

Spre capătul vieţii grăbiţi îmi fac paşi

La Domnul să urce, să-i steie în strană.

 

Făcut-au ei umbră destul pe pământ,

Răcit e cuibarul cu puii plecaţi,

Ca frunze-s de-acuma purtate de vânt,

Topiţi în uitare, tăcuţi, lăcrimaţi.

 

I-aşteaptă o cruce şi-un vechi ţintirim

Şi neamul ce doarme-n ţărâna lui sfântă,

Pomelnic de-o ziuă la groapă-i jelim,

Şi-un nume mai ştergem, pe uliţa strâmtă.

*

Din scursele veacuri mereu înspicaţi

Ei urmă lăsat-au aici înstelată,

Să-mi ştie urmaşii, când fi-vor plecaţi

Că neamul se naşte, şi moare pe vatră.

 

***

 

 

 

Bătrânii mei

Motto:

Ca voi vom fi și noi, când vremea vine,

Dar pân-atunci le dă, Tu,  Doamne-mi aibă

Cu toții pân’ se duc, un pic de bine,

În zile înșirate ca-ntr-o salbă.

 

Încărunțiți bătrâni, de timpuri scurse

Și gârboviți de griji ce le-ați trecut,

În lacrima durerilor ascunse

V-ați tors al vieții fir, de la-nceput.

 

Lăsatu-mi-ați în urmă mai de toate,

Speranțe, bucurii și supărări,

V-a pus în cârcă viața cât se poate

Să mi-o răzbiți în chin și-mpovărări.

 

N-ați lenevit, că n-ați avut răgazul

Prea mult să îmi gustați din bucurii,

Ea nemilos în jug v-a pus grumazul

Să știți că e stăpână peste vii.

*

Acuma v-a uitat, un preț de-o clipă

Să odihniți n-ainte de plecare,

Dar va veni cu neagra ei aripă

Și-n zbor la rând, vă ia pe fiecare.

 

Ca  în povești veți fi pe cerul nopții

Un roi de stele încă lucitoare,

Ați împlinit voința vrut-a sorții,

Arzând precum îmi arde-o lumânare.

 

Topita ceară-s lacrimile voastre,

Lumina din feștilă-s, bucurii,

Din negură și haos se va naște

Nou început al lumii celor vii.

*

Mai mult de-atât nici merită să fie

Lungită viața asta fără rost,

Alții la rând în locul nostru vie

În lumea ce gândită-i.... încă prost.

 

***

 

 

 

Anotimpurile vârstnicilor

 

Suntem adunători de toamne,

Și-așteptători de primăveri,

De ierni tot îngroziți, o Doamne!

Și doritori numai de veri.

 

Ce-a toamnă-i doar o amânare

Spre iarna care va să vină,

E scurtul fir de lumânare

Ce se topește-n a sa vină.

 

Sperăm s-ajungem primăvara

Și să răzbit mai înc-un an

Și cu noroc să prindem vara

Și-apoi ce-o fi, habar nu am.

 

Ne uită Domne-n astă iarnă

Și-aduți aminte-n primăvară,

Atunci îți fă cu noi pomană

Și uită-ne-tr-o lungă vară.

 

Șontâc-șontâc, așa vom trece

Mai înc-un an în rău ori bine,

Iar de-om mai prinde încă zece,

Mai încă unul poate vine.

*

Așa visez, în prag de toamnă

Eu doritor de primăveri,

Gândind cum să-mbunez cea Doamnă,

Pe mine uită-mă, în veri.

 

***

 

 

 

Visul și speranța

 

Ați aprins o lumânare pentru visele pierdute

Ce ținutu-v-au speranța arzătoare-n vremi trecute?

Spus-ați rugă iertătoare, pentru timpul cel în care

Ați crezut că se-mplinește vrerea voastră doritoare?

 

În scurtimea vieții noastre, visele și cea speranță

Le-nșirăm în mintea noastră ca mărgelele pe ață,

Și-ntr-o rugă tăinuită cerem tot ce ne-am dorit

Tot sperând că-n sfinte ceruri le vom face, împlinit.

 

De așa va fi vre-odată, zicem c-am avut noroc

Și că cerul ascultat-a ruga noastră spusă-n foc,

Dacă nu, vom ști că ruga nu-i deloc bineprimită

Și că merităm pedeapsa vieții ăstei chinuită.

 

Nu gândim mai niciodată, că noi suntem răul care

Din a noastră vină încă noi ni-l facem fiecare

Din neștință, din prostie, ori din vrere de mărire,

Ca să-avem mai mult ca alții, pentru-a noastră viețuire.

*

Așa dar, s-aveți  în viață doar cât e de trebuință,

Nu vă lăcomiți la ce e, mult prea mult peste putință

Și visați, că fără vise viața asta stă pe loc,

Iară noi vom pierde poate, orice clipă cu noroc.

**

Visul numai vă înalță peste-a voastră neputință,

Iar speranța-i ține pasul dac-aveți în voi credință,

Viața-i scurtă, complicată, lăsați grijile de-oparte

Puneți-vă-n gânduri visul și-apoi mergeți mai departe.

 

***

 

 

 

Voi, Bunii mei, uitați de lume

 

Tot mai bătrăni, tot mai uitați,

De-a lor copii, nepoți ori frați,

Și cu privirile pierdute,

În alte vremi de-acum trecute,

Ei, cei de ani încovoiați,

Și de necazuri apăsați,

Ei, muți la vorbă și tăcuți

Și la avere sărăcuți,

Ei, cei retrași în lumea lor,

De valul vieții duși cum vor,

Ei, martori vii ai altor lumii

În care mi-au purtat cununi,

Ei, cineva ce-au fost odată,

 

Sunt astăzi clipă lăcrimată,

Un nume, ce va fi uitat,

De huma lumii…măcinat

Și-apoi trecut cu toate cele,

Cândv,a în oale și… ulcele.

 

*

Și eu și tu și toți din lume,

Chiar de am fost cândva un nume,

Cu toți vom fi, oale și-ulcele,

Ori pulberea cărării mele

Care o calc, cu pas vioi,

Acum, când mă gândesc la voi.

 

***

Mircea Dorin Istrate