7
septembrie 1940 - 85 de ani dela cedarea sudului Dobrogei (Cadrilaterul)
Prof. univ. dr. Stoica Lascu
17
Septembrie 2025
Dacă 1918 a fost „anul astral”, din
timpurile moderne, al Neamului nostru, anul 1940 se va dovedi cel mai nefast și
tragic, o bună parte a construcției Statului Român fiind dărâmată prin
voința și acordul Marilor Puteri ale timpului.
Într-un context internațional favorizând statele
revizioniste - pe fondul intern al unor puternice racile ale democrației
pluripartidiste a Regatului (Suveranul desființează partidele în 1938) și al
minării solidității ansamblului social (este asasinat în septembrie 1939
președintele Consiliului de Miniștri Armand Călinescu, iar ca imediată reacție
sunt executați, fără judecată, 252 de fruntași și membri de rând ai
Gărzii de Fier, legionarii fiind autorii „odiosului” asasinat) -, județele din
estul Țării, dintre Prut și Nistru (Basarabia), cele din nord (Bucovina și
Ținutul Herța) (la 28 iunie) și din nord-vest (nordul Transilvania) (la 30
august) sunt dislocate din cadrul României Mari și Întregite.
Într-un asemene cadru intern și internațional, la 7
septembrie 1940 este semnat Tratatul dela Craiova, prin care cele două județe
sud-dobrogene (din așa-zisul Cadrilater), reîntrupate în ansamblul unitar al
Dobrogei în 1913 – Durostor (cu reședința la Silistra) și Caliacra (cu
reședința la Bazargic) –, sunt cedate, cu multă și culpabilă ușurință, și ele
(și se face și schimbul – desirabil în condițiile date – de populație).
Întărirea naționalității românești
Se punea capăt, dureros, prin acest tratat, acțiunii
de fertilă operă de civilizație și spiritualitate românească și în această
parte a Statului nostru, decalibrându-se, totodată, echilibrul geostrategic
regional. În rândurile de față vom puncta doar - în suita actelor întru
modernizarea sudului Dobrogei în perioada interbelică -, preocuparea dintr-un
început a Statului nostru de îmbunătăţire a structurii etnice
printr-o politică de împroprietărire a românilor; întărirea caracterului
naţional și al acestei părți a Dobrogei, se impunea într-o regiune în care
populaţia românească, autohtonă în perenitatea ei, fusese serios vitregită, din
punct de vedere numeric, ca urmare a politicii Imperiului Otoman şi, după 1878,
din partea proaspătului Principat Autonom al Bulgariei, de implantare cu
elemente proprii, musulmane sau, respectiv, bulgare. Este de la sine înţeles
că, după 1913, Regatul Român nu putea rămâne impasibil faţă de urmările acestui
proces de colonizare cu elemente alogene a sudului Dobrogei. „Dacă
ne-am întreba: care este problema cea mai urgentă şi cea mai vitală în momentul
de faţă în Dobrogea” - spunea într-o conferinţă, în mai 1939,
profesorul dobrogean (aflat la Universitatea din Cernăuţi) Constantin
Brătescu (882-1945) -, am răspunde fără şovăire: colonizarea
Cadrilaterului cu români! Să nu uităm! Să fim şi colonizatori! Ne-o strigă
patrioţii şi cărturarii acestei ţări, dar ne-o comandă de dincolo de mormânt şi
umbra marelui rege Carol I, care ne cere ca moştenirea ce ne-a lăsat-o să o
desăvârşim, spre mai marea glorie a Dinastiei Sale”.
Pe baza Jurnalului Consiliului de Miniştri din 13
iunie 1925, respectiv a unor legi speciale elaborate în anii următori, se vor
împroprietări în Dobrogea de Sud circa 20.000 familii de români, cu
loturi de mărimi variabile - 5 ha, 10 ha (cele mai multe) sau 15 ha (foştii
militari beneficiau de loturi-tip mai mari, de 25 ha, respectiv 75 ha).
Pe ansamblul celor două județe ale „Dobrogei Noi”,
situaţia se prezenta astfel: în jud. Caliacra (4.500 km², cu reşedinţa la
Bazargic) sunt împroprietăriţi 11.406 capi de familie - 7.500 regăţeni,
2.500 români balcanici (aromâni și megleno-români), restul
bănăţeni şi, puţini, ardeleni; pentru „colonişti”, cum erau apelaţi în limbajul
epocii, s-au construit 4.500 locuinţe. În jud. Durostor (3.226 km², cu
reşedinţa la Silistra), din cei 8.390 capi de familie împroprietăriţi, un număr
de 3.500 proveneau din Macedonia Otomană (împărțită în 1913, între Grecia,
Serbia, Bulgaria) și Albania; aici se înălţaseră 2.300 locuinţe-tip. Ca efect
al unei asemenea fertile politici naţional-economice, configuraţia etnică a
populaţiei sudului Dobrogei a cunoscut benefice mutaţii, ponderea
elementului român crescând de la 2,3 % în 1912, la aproape 30
% în 1938.
„Ziarele engleze pun din nou la punct
pretențiile revizioniste ale Bulgariei”
În întreaga perioadă interbelică, însă - cu putere
crescând spre finele anilor ’30 -, agitațiile bulgarilor dobrogeni, alimentate
de iredentiști sofioți, au tensionat relațiile româno-bulgare, presa europeană
dezavuând pretențiunile teritoriale ale statului vecin (susținute tacit sau
chiar explicit, de puterile revizioniste Germania și Italia); în vara lui 1939,
de exemplu, două influente organe de presă de pe malul Tamisei („Times” și
„Daily Telegraph”) dezavuau politica revizionistă a Bulgariei .Astfel, după
ce atrage atenţia asupra primejdiei, pentru echilibrul geostrategic și pacea
europeană, ce ar rezulta din satisfacerea pretenţiilor Bulgariei, în „The
Times” se scria că „Sugestiile de a se ceda teritorii Bulgariei nu sunt bine
venite (s.n.), deoarece asemenea sugestii în trecut au încurajat pe
conducătorii ei în politica lor de iredentism, care în cele din urmă, a dăunat
mai mult intereselor adevărate ale poporului bulgar”.
La rândul său N. Gheorghiu, doctorand în ştiinţele
financiare dela Universitatea din Birmingham, răspunde, tot atunci, unui „scurt
pasagiu” apărut într’un articol din „Daily Telegraph”, în care se sugera o
apropiere între România și Bulgaria pe baza unui „gest simbolic”, satisfăcând
în parte pretențiunile teritoriale, spunând între altele: „Noi,
românii, considerăm problema Cadrilaterului rezolvată pentru
totdeauna (s.a.).
Înşişi bulgarii, încă din 1913, au fost gata a ne ceda
acest teritoriu, recunoscând drepturile noastre asupra lui. Conversaţii
diplomatice în această direcţie au avut loc în acea vreme la Londra şi ele s’au
încheiat cu acordul semnat la 9 mai 1913. Tratatul dela Bucureşti nu a
făcut decât să pună în practică prevederile integrale al acordului
româno-bulgar (s.a.) acordând României Dobrogea de Sud. Am
colonizat acest teritoriu cu români din Macedonia şi cu veterani ai marelui
război”. Dar, așa cum arată profesorul Ioan Scurtu, „Cedarea
Cadrilaterului - și a unei părți a Transilvaniei către Ungaria - fusese
hotărâtă de Hitler în scrisoarea adresată lui Carol al II-lea la 15 iulie 1940 (s.a.)”;
astfel încât așa-zisele „tratative” sau „convorbiri” româno-bulgare, ce au
demarat la Craiova, la 19 august nu aveau, în fapt, darul de „a îndulci” pentru
noi înghițirea forțată a amarei pilule ce consfințea raptul sudului Dobrogei.
„Grija de coloniştii din Cadrilater este
impusă de o obligaţie naţională şi de o obligaţie de omenie” -
arăta, în ziarul „Universul”, la 17 august - cu câteva zile de începerea
„tratativelor” dela Craiova -, publicistul român (de sorginte aromână) Nicolae
Batzaria/Bațaria (1874-1952); iar pe baza mărturiilor chiar a autorilor
bulgari, el releva „adevărul că o pretenţie din partea bulgarilor
asupra Dobrogei Vechi sau asupra Cadrilaterului este complet lipsită de temei (s.n.).
Ba istoricul Miletici socoate ca o glumă afirmaţia, că Dobrogea ar fi sau ar fi
fost cândva teritoriu naţional bulgar”; iar în timp ce „la Turtucaia, la
Silistra şi în alte părţi ale judeţului Durostor găsim foarte vechi aşezări
româneşti, nici în judeţul Durostor, nici în judeţul Caliacra nu se
găseşte nici o aşezare bulgărească anterioară războiului din 1877-78 (s.n.)”.
Și el concluziona: „Dar mai este un punct ce nu e
îngăduit a fi trecut cu vederea şi anume soarta actualei populaţii româneşti
din Cadrilater, populaţie compusă din vechile aşezări de care am pomenit şi
din coloniştii români aduşi din Peninsula Balcanică, din Banat şi
din Oltenia. Aceşti colonişti, prin munca lor dârză şi prin multe
jertfe de vieţi omeneşti, au realizat o mare operă de ridicarea Cadrilaterului
sub toate raporturile. Ei nu pot fi lăsaţi în voia soartei, precum nu este
îngăduit să fie lăsat în voia soartei şi avutul lor (s.n.). „Numai
când se va discuta în totalitatea ei problema, cu o desăvârşită obiectivitate
se poate ajunge la realizarea acelei normalizări...”.
Un alt asiduu - și foarte aplicat și caustic -
comentator al vremii, marele ziarist Pamfil Șeicaru (1894-1980) va dezvolta, pe
parcursul a mai mult articole, contextul intern și internațional în care se
afla țara noastră în vara tragicului an 1940, inclusiv relațiunile
româno-bulgare, cu privire specială asupra contenciosului
dobrogean.
Admițând, și el, acceptarea - în condițiunile și cadrul geo-politic și
strategic diktat de Marile Puteri ale momentului (Germania Hitleristă și Rusia
Sovietică) - schimbului de populație între cele două țări, lucidul și patriotul
analist reclamă însă (nota bene - vezi o analogie cu situația de
azi în relațiunile ruso-ucrainene!...) ca rezolvarea „problemei” să aibă în
vedere soluționarea cauzelor adânci ale
acesteia:
„Fără îndoială că vine în favoarea
Bulgariei, faptul că bulgarii din Durostor şi Caliacra sunt aşezaţi în
vecinătatea imediată a frontierii iar românii sunt sau risipiţi în sate izolate
în masa bulgară sau strânşi compact tocmai la frontiera Iugoslaviei între
Timoc, Vidin şi Dunăre. În tratativele care se vor începe să
nu se pună în desbatere numai situaţia în judeţele Durostor şi Caliacra (s.n.)
în care la 335.978 [locuitori], bulgarii reprezintă 136.751 de suflete, ci
să se pună în desbatere raportul numeric între românii aflaţi în Bulgaria şi
bulgarii aflaţi în România. Numai când se va discuta în totalitatea
ei problema, cu o desăvârşită obiectivitate se poate ajunge la realizarea
acelei normalizări nu numai de raporturi politice, dar şi sufleteşti între
Bulgaria şi România (s.n.).
Au existat aceste raporturi într’un trecut apropiat,
când România era refugiul patrioţilor bulgari ce lucrau să creeze Statul de
azi. La sfârşitul conferinţii de pace din august 1913, cu prilejul banchetului
oferit de municipalitatea Bucureştilor, primul plenipotenţiar bulgar d.
Tontcheff într-un discurs a evocat acest trecut de ospitalitate:
„Ştim cu toţii, cum ştie întreaga Naţie
bulgară, că Bucureştii a fost, în timpul când nu exista încă Bulgaria, refugiul
tuturor celor cari lucrau s-o creeze. Marii muncitori ai gândirii noastre
naţionale şi ai renaşterii au aflat aici nu numai reconfortul necesar exilului
lor, dar şi un ajutor desinteresat şi nobil susţinând opera lor de emancipare,
căci Bucureştii reprezenta încă la acea dată libertatea în Balcani». Dar spre a
regăsi acest climat al colaborării între două naţiuni, se impune ca tratativele
să fie sub egida dreptăţii şi în cadrul celei mai impecabile obiectivităţi
(s.n.). Şi punctul de plecare nu poate fi decât realităţile corect prezentate,
pentru a nu ajunge la o judecată strâmbă”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu