Biserica
și Securitatea
Ion
Coja
strong>Securitatea
a colaborat cu Biserica, şi nu invers!</strong>
Am vrut de mai multe ori, după 1990, să intervin în
discuţiile purtate în jurul şi mai ales împotriva Bisericii, discuţii care de
cele mai multe ori vădeau reaua credinţă şi neştiinţa ori chiar nerozia
participanţilor. Atacurile din ultima vreme pe tema „dosarelor de securitate”
ale unor prelaţi îmi înfrâng lehamitea
şi reţinerile (nu sunt teolog!), împins de convingerea (sau măcar speranţa) că
mă pot face util unor cititori de bună credinţă, să nu se lase „sminţiţi” de la
calea cea dreaptă de energia şi zelul demigrator al unor critici năimiţi,
mercenari ai scrisului sau numai rătăciţi în mass-media ori chiar în guvern.
Cazul aşa zisului ministru al Culturii şi Cultelor, care prin declaraţiile sale
nefericite a dovedit un singur lucru: că nu are habar de felul cum se
desfăşoară actul(taina) spovedaniei. Le ofer tuturor acestora următoarele
păreri:
1. O bună parte din aceste atacuri şi critici aţintite
asupra Bisericii Ortodoxe Române sunt (par a fi) expresia unei strategii ad-hoc
concepute, conştientă de însemnătatea Bisericii în societatea românească, de
rolul ei ca instituţie de ultim şi cel mai puternic reazem spiritual. Sondajele
au pus mereu în evidenţă încrederea constantă a publicului românesc nu în
partidele politice, nu în ideologii, nu în guvern, parlament sau preşidenţie,
ci în Biserică, Şcoală şi Armată. Dacă există adversitate instituţionalizată
faţă de noi, românii, şi faţă de România – şi există această adversitate!, ea
nu putea să ocolească Biserica, ba chiar a vizat-o cu predilecţie. Aşadar, o
bună parte din aceste atacuri la adresa Bisericii se explică prin angrenajul la
care sunt articulate: propaganda antiromânească, anti-românismul ca politică
instituţionalizată.
2. Prestaţia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul
comunist nu poate fi judecată în sine – cum încearcă unii, ci numai prin
raportare la celelalte biserici ortodoxe supuse şi ele aceloraşi „probe”,
aceloraşi provocări. Adică prin comparaţie cu ortodoxia bulgară, albaneză,
rusă, ucraineană ş.a.m.d. Aceste biserici ortodoxe, spre deosebire de suratele
lor catolică, protestantă etc., sau de alte culte (mahomedan sau mozaic), au
fost în situaţia de a supravieţui numai şi numai prin puterile proprii, fără ajutor
din afară. Numai şi numai prin osârdia clerului şi puterea de credinţă a
poporenilor din fiecare ţară socialistă! Cu acest preţ s-a plătit autocefalia
de care se bucură ortodocşii din toată lumea.
Or, din această perspectivă privind lucrurile – şi nu
văd de ce ar fi mai corect alt punct de vedere!, ortodocşii români şi preoţimea
ortodoxă română au reuşit mai bine ca oriunde în altă parte a „lagărului
socialist” să păstreze credinţa, să practice ritualul şi tradiţia ortodoxă,
creştină, să sporească numărul şi frumuseţea semnelor după care pământul
românesc se arată a fi, fizic vorbind, o ţară creştină, ortodoxă. Şi când spun
semne, am în vedere bisericile şi mânăstirile din Ţară. Oricât se vor mira unii
şi oricât ne doare amintirea bisericilor „demolate”, să fim cinstiţi şi să
recunoaştem că în decembrie 1989 numărul bisericilor din România era mai mare
decât în 1944! Informaţia mi-a furnizat-o Ioan Alexandru în 1988, când mi-a
spus şi numărul exact al bisericilor ridicate din temelie sau renovate după
1965. Mărturisesc, nu mi-a venit să cred, dar nu puteam nici să nu-l cred pe
fratele Ioan... Aştept să fiu corectat în această chestiune de persoane mai
avizate asupra subiectului.
Mai important este însă că puterea credinţei a fost
aşa mare la români încât au cedat înfrânte şi ruşinate toate stratagemele
oficiale care au încercat să-i lipsească pe români de taina botezului sau a
cununiei, de mângâierea troparilor de înmormîntare sau de binefacerile
spovedaniei. Şi asta spre deosebire de toate celelalte spaţii ortodoxe trecute
prin calvarul ateismului de stat. Cunosc direct, de la preoţii Bisericii
Adormirea Maicii Domnului din Constanţa, care au slujit toţi patru la cununia
mea, că deseori veneau la ei, în mare taină, aşa zişi turişti bulgari,
cerându-le să-i cunune ori să-i boteze. Sau chiar amândouă slujbele, pe rând,
în acelaşi pătrar de oră. Şi asta pentru că în Bulgaria, vechi teritoriu
ortodox, viaţa creştinească a scăpătat sever în anii comunismului atotbiruitor.
Se impune să efectuăm o comparaţie riguroasă în acest
sens, inclusiv la nivelul învăţământului teologic ortodox din ţările
fost-comuniste, şi sunt convins că se va ajunge astfel la concluzia că în
România comunistă s-a produs un veritabil miracol. Personal aş zice că
diferenţa faţă de celelalte ortodoxii trecute prin comunism a făcut-o
autenticitatea credinţei la români, organicitatea acesteia, credinţă care nu
putea ceda sau slăbi decât „odată cu viaţa”. Nu sunt vorbe goale aceste
aprecieri. Cred în ele şi, deocamdată, nu am altă explicaţie pentru faptul că
românii şi-au păstrat credinţa mai bine decât fraţii lor ortodocşi bulgari sau
ruşi, albanezi (şi greci din Albania) sau ucrainieni, armeni etc. Când spun
însă români, îi am în vedere şi pe preoţi, clerul ortodox, precum şi cinul
monahal, mânăstiresc. Pe scurt, Biserica Ortodoxă Română.
3. În privinţa relaţiilor cu Securitatea, poate că nu
ar strica să pornim de la detaliul că foarte mulţi securişti şi-au botezat
copiii. Unii, pe ascuns. Dar nu se ascundeau de Partid sau de ... Securitate,
ci de publicul larg, să nu le dea un
„prost exemplu”. Se pare că astea erau directivele reale, cele
propriu-zis practicate. La fel se petreceau, în mare secret, şi cununiile la
activiştii de partid şi la securişti. Era însă un secret al lui Polichinelle...
Alt detaliu: ziariştii care şi-au imaginat că preoţii
ortodocşi turnau la Securitate tot ce aflau de la credincioşi în timpul
spovedaniei nu fac decât să se dea de gol că habar nu au ce înseamnă actul
spovedaniei. Că prin biserică nu prea au dat aceşti acuzatori închipuiţi. Ca şi
ministrul Iorgulescu. Ei vorbesc din ce au văzut în filme...
În principiu, între Biserică şi Securitate era exclus
să nu existe anumite relaţii. Chiar şi o colaborare. Dar trebuie văzut sensul
acestei colaborări şi scopul urmărit. Bunăoară, dacă eu, subsemnatul, sunt pus
în faţa clasicei „indiscreţii”: aţi colaborat cu Securitatea?, eu voi răspunde
nu. Un nu hotărît!
Aş răspunde însă afirmativ la întrebarea Securitatea a
colaborat cu dumneavoastră? Da, Securitatea a colaborat cu mine! S-a întâmplat
după ce am publicat cartea lui Dumitru Mărtinaş despre Originea românească a
ceangăilor din Moldova. Plecând la Cluj-Napoca împreună cu Mircea Mâciu,
directorul editurii, în avion l-am cunoscut pe „nea Ionică”, un ofiţer de
securitate (colonel?), însărcinat să asiste la lansarea cărţii. De la Mircea
Mâciu am aflat că acel „nea Ionică” era specialist în iridenţa maghiară. Mi-a
spus „nea Ionică” cine va participa din partea adversă şi cam ce întrebări îmi
vor pune. Adică el, securistul, m-a informat pe mine! Nu eu pe el!...
Mi-e uşor să-mi imaginez situaţii şi probleme cu care
Biserica se confruntă de sute de ani, cum ar fi problema sectelor, de interes
şi pentru vremelnica securitate comunistă. În mod evident în asemenea chestiuni
Securitatea s-a subordonat Bisericii şi amândouă s-au manifestat în slujba
interesului naţional, al oamenilor, al cetăţenilor. Nu-mi închipui că
securitatea nu avea habar de sovieticii şi bulgarii care veneau să se
creştineze în bisericile româneşti. Dar are vreo importanţă cum a aflat
Securitatea de ei? Nici-de-cumul cumului! Ci definitoriu este că spre deosebire
de ceea ce se întâmpla în celelalte ţări socialiste, Biserica Ortodoxă Română a
asigurat dreptcredincioşilor ei accesul integral la binefacerile ortodoxiei.
Cine are interes şi pune atâta patimă ca acest adevăr să nu fie ca lumea
conştientizat de societatea românească?
În fine, dacă se va produce o deblocare totală a
arhivelor securităţii, trebuie luat în calcul şi alt efect, cel mai neaşteptat:
vom descoperi că Securitatea nu a făcut numai poliţie politică („nu-i dracul
chiar aşa de negru!”), că a făcut şi lucruri bune, iar atunci când vom da peste
reversul pozitiv al maleficei instituţii, probabil că vom consemna momente de
colaborare a securităţii cu Biserica. Colaborare care, sunt convins, continuă
şi azi. O colaborare a SRI şi SIE la opera Bisericii Creştine. Sper!...
4. Recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe
Române, petrecută în 1885 şi ridicarea la patriarhat a întâistătătorului ei
(1925), au fost în urmă cu un an sărbătorite de societatea românească cu
sentimentul că prin cele două consfinţiri se împlinea „desăvârşirea
instituţiilor necesare existenţei naţionale absolut independente”. Sentiment
„anacronic”, clama în 2005 un ziarist fără noroc, raportând aceste aniversări
la perspectiva iminentă şi irevocabilă a aderării noastre la Uniunea Europeană,
o Europă – ne explica nefericitul – „fără naţiuni, formată numai din culturi şi
limbi diferite”. Şi asta deoarece, urmând exemplul celorlalte guverne europene,
„statul român se pregăteşte să renunţe (sic!) la o parte însemnată din formele
suveranităţii naţiunii române şi este foarte probabil (s.n.) să renunţe cu
desăvârşire la ideea de suveranitate naţională dacă (s.n.) proiectul de
federalizare europeană se va impune în noua structură politică a Uniunii
Europene”. După cum se vede, Petre Guran descoperă posibilitatea de a fi
anacronic în raport cu o stare de lucruri inexistentă, dar previzibilă,
posibilă. Anacronic faţă de viitor! Un viitor în care sunt tot mai mulţi
românii care nu mai cred...
Greşeala cea mai mare însă, şi mai descalificantă,
este conţinută în aprecierea că „dacă în urmă cu 127 de ani poporul român se
arăta dispus să plătească cu sânge pe câmpul de luptă suveranitatea politică a
statului care îl reprezenta, astăzi acelaşi popor, în marea sa majoritate, se
arată a fi pregătit să pună capăt acestei suveranităţi”. Apreciere bazată pe o
premiză falsă: Constituţia din 2003. Ignora domnul ziarist răspunsul adevărat
pe care l-au dat românii în 2003 la referendum. Cinstit vorbind, în octombrie
2003 românii au respins Constituţia şi noile prevederi, inclusiv cele
referitoare la integrarea noastră în acea Europă, fără naţiuni. În faţa lui
Dumnezeu, poporul român a răspuns negativ la referendum. De ce dl ziarist şi
toţi colegii săi, toată presa, toată mass media, nu consemnază adevăratul
rezultat al Referendumului trucat la ordinul lui Adrian Năstase?!
Cu prima ocazie, când la Bucureşti vor guverna
persoane alese într-adevăr prin vot democratic, liber exprimat şi corect
înregistrat, vom avea posibilitatea şi motivele necesare ca să declarăm nul
referendumul din 2003. Şi presa românească, inclusiv domnul Petre Guran, căci
pe dînsul îl cităm, dintr-un articol publicat în „Ziua”, va afla astfel că nu
există în România nici urmă din „mare majoritatea” de români dispuşi „să pună
capăt suveranităţii naţionale”. Nu există nici ca minoritate cât de cât semnificativă!
Teza domnului Petre Guran este că Biserica Ortodoxă
Română, ca biserică legată de ideea naţională, intră astfel în contradicţie şi
în dezacord, în disensiune cu această „mare majoritate” de bezmetici
inexistenţi, inventaţi de Petre Găvan, indivizi care ştiu, speră sau cred că
„în mai puţin de doi ani naţiunea politică română va fi istorie”. Eu, asemenea
români nu am întâlnit însă decât ca muncitori cu gura prin presa românească!
Pledoaria acestor ziarişti sună ca un ecou brusc
resuscitat al cominternismului, care s-a clădit ca ideologie şi strategie pe
speranţa bezmetică în dispariţia de pe o zi pe alta a naţiunilor, pe credinţa
că internaţionalismul proletar va vindeca toate rănile şi neajunsurile
societăţii umane, ale omului, în general. Că acest proiect bolşevic de
anihilare şi extirpare a simţământului naţional era absurd şi contra naturii, a
firii umane, s-a văzut din aceea că exact sub presiunea sentimentelor
naţionaliste (ale balticilor, ale românilor din Basarabia, ale caucazienilor
etc.) s-a prăbuşit şandramaua sovietică internaţionalistă, cominternistă.
Trebuie să fii orb să nu vezi că proiectul
cominternist nu a fost abandonat odată cu dispariţia statului sovietic, ci este
reluat din direcţia opusă, venindu-ne acum din Occident promisiunea unei lumi
„eliberate” de povara conştiinţei naţionale. Propagandiştii acestei noi ordini
mondiale sunt deseori descendenţi biologici ai cominterniştilor de odinioară.
Nu ştiu în ce situaţie se află dl Guran al nostru şi nu încerc să pricep din
detalii biografice de unde-i vine aversiunea faţă de ataşamentul Bisericii Ortodoxe
Române la valorile naţionale („cuvîntul naţional acţionează pe faţa Bisericii
ca un vitriol care desfigurează”!…), dar poziţia sa, mărturisită în „Ziua”,
este şubredă prin faptul că mizează pe perenitatea proiectului unei Europe
comunitare „în care naţiunea nu mai are vocaţia de a întemeia o putere
politică”. Dimpotrivă, chiar dacă acesta ar fi proiectul, o Europă comunitară
nu va rezista decât ca organizaţie a naţiunilor europene unite, ca State(le)
Unite ale Europei, aşa cum a fost preconizată încă de la început: o Europă a
Patriilor.
Dacă românii, intrând în U.E., vor constata că aceasta
încearcă să transforme Europa „într-un continent fără naţiuni, ci format din
culturi şi limbi diferite”, românii se vor simţi păcăliţi, minţiţi, şi putem fi
siguri că vor fi primii care se vor grăbi să iasă din monstruoasa combinaţie.
Au mai făcut-o ei o dată, când cu CAER-ul. Din exact aceleaşi motive: atentatul
la suveranitatea şi identitatea naţională, pentru români inacceptabil şi
intolerabil.
Altminteri, textele dlui Guran şi ale altor breslaşi
trebuie citite ca dovezi ale neputinţei unora de a accepta realitatea şi
binefacerile naţionalismului, ale românismului. Din seria de articole care au
dezbătut prestaţia „activistului” Paul Goma, activist al românismului şi al
intransigenţei morale, ne facem datoria să-i recomandăm lui Petre Guran textul
semnat de Dan Culcer, rezident în Occident de zeci de ani. Citez deci, spre
uzul şi în folosul lui Petre Guran. Dixit deci Dan Culcer către Guran &
co., eiusdem farinae: „să înceteze să atace românismul, patriotismul şi
naţionalismul ca pe nişte plăgi. Să nu uite că naţionalismul, sau, dacă vreţi,
„românismul” este constructor de identitate statală. Că naţionalismul (...)
este o reacţie naturală contra dominaţiei străine sau hegemoniei unui grup
etnic în sânul aceluiaşi stat (...) Dizolvarea sau simpla slăbire a
statului-naţiune nu pot fi acceptate atâta vreme cât cetăţenii României se află
în faţa celei mai dizolvante acţiuni anti-identitare la care au fost supuşi
vreodată. Statul este apărătorul şi garantul păstrării identităţii naţionale”.
Din păcate, pentru acest soi ciudat de ziarişti,
aceeaşi funcţie, de apărător şi garant al identităţii naţionale, şi-a asumat-o
şi Biserica Ortodoxă. Şi nu de ieri, de alaltăieri, ci dintotdeauna, încă de pe
vremea când nu exista un stat român, dar exista un popor român şi o biserică
românească. O numim biserică naţională căci a avut rolul cel mai important în
constituirea şi afirmarea românilor ca naţiune cu o identitate proprie
inconfundabilă.
ION COJA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu