Operaţia
de la Odessa - Constatări (1)
Col. (r)
Prof. univ. dr. Alesandru Duţu
22
Septembrie 2025
Operaţia de la Odessa (8 aug.-16 oct.
1941)
Importanţa orașului Odessa în desfăşurările militare
din vara şi toamna anului 1941 a fost determinată de poziţia strategică a zonei
în ansamblul dispozitivului de luptă de la flancul sudic al frontului
germano-sovietic (bază terestră, aeriană și navală de operații), în imediata
apropiere a spaţiului de securitate al României, unde inamicul dispunea de
peste 100.000 de militari, 1.000 de avioane şi de numeroase nave ale flotei de
război şi comercială sovietică din Marea Neagră.
Aceste considerabile forţe militare sovietice
ameninţau, totodată, şi flancul sud-estic şi spatele armatelor 11 germană şi 3
română, care înaintau spre Bug şi Nipru.
Pentru apărarea oraşului, sovieticii amenajaseră trei
aliniamente (cel înaintat la 20-25 km de oraș, iar cel principal la 10-14 km),
care însumau peste 250 km de șanțuri antitanc, tranșee, diverse poziții de
luptă, 45 km de rețele de sârmă ghimpată, în care fuseseră instalate peste 40
000 de mine antiinfanterie și antitanc. Concomitent, în interiorul localității
fuseseră construite peste 250 de baricade și numeroase alte puncte întărite,
inclusiv un aerodrom.
O importantă contribuție la susținerea frontului au
avut şi întreprinderile și stabilimentele industriale din zonă, care au
fabricat continuu armament, muniție și alte materiale de luptă. La rându-i,
flota maritimă a transportat numeroase forțe de întărire, materii prime și a
evacuat populația civilă și materialele considerate excedentare. Odessa
reprezenta și o importantă bază de aprovizionare, în zonă aflându-se numeroase
depozite de materiale, de toate categoriile.
Timp de 70 de zile, diviziile Armatei 4 române au
acționat într-o zonă de luptă largă de 50 – 75 km și adâncă de 100 - 125 km,
într-un ritm mediu redus, de 1,5-1,8 km în 24 de ore. Cu toate că Ion Antonescu
solicitase ca misiunea de cucerire a Odessei să fie îndeplinită doar cu forțe
române, în luptă aveau să mai fie angajate 7 baterii de artilerie grea germane
(4 de coastă), 2 batalioane de asalt, o escadrilă de bombardament în picaj etc.
În final, la 16 octombrie 1941, în contextul în care
Armatele 11 germană şi 3 română înfrânseseră deja trupele sovietice aflate la
nord de area Azov, trupele sovietice s-au retras de pe ultimul aliniament de
apărare, fiind evacuate pe Mare.
Importantă pentru desfășurarea operaţiilor militare la
flancul sudic al frontului germano-sovietic, victoria românească de la Odessa a
fost şi extrem de costisitoare: 90 020 militari morţi, răniţi şi dispăruţi
(17.891 morți, 63.280 răniți și 8.849 dispăruți). Raportate la efectivele
angajate în luptă, pierderile în ofițeri s-au cifrat la 28,50%, la subofițeri
la 14,06% și 26,76% la trupă.
Cei aproape 18.000 de militari români uciși în luptă
şi cei peste 60.000 răniţi sunt o dovadă clară a îndârjirii cu care au luptat
trupele sovietice, dar a propriilor greşeli în conducerea trupelor, în
executarea misiunilor de luptă şi, în special, a neajunsurilor din dotarea
unităţilor cu armament şi tehnică de luptă şi din instruirea trupelor.
Cauzele acestei situaţii erau profunde de vreme ce la
23 august 1941, generalul Nicolae Tătăranu, subșeful Marelui Stat Major, se
adresa astfel (de la Iași) șefului său, generalul Alexandru Ioanițiu, aflat în
zona frontului: „Am în față harta. Dispozitivul este cu șapte divizii
în linie și cu rezerve importante înapoi. Pare un dispozitiv defensiv - mai
ales că sectoarele lor sunt sensibil egale. Nu cunosc gruparea artileriei
grele. În tot cazul nu se vede efortul. Suntem în fața unui front întărit și
bine apărat. Nu e bine să atacăm peste tot. Cred că se impune o acțiune
defensivă pe o parte a frontului și atac cu toate mijloacele, în cealaltă
parte. Cred că direcția indicată este calea ferată ce merge pe creasta ce duce
la Odessa. Odată stăpâni pe ea se întorc toate văile aproape paralele cu
frontul și care oferă tot atâte linii de oprire. Pe această direcție trei
divizii de infanterie în linie (11, 3, 7), două divizii de infanterie înapoi
(8, 6). Diviziile din linia întâi sprijinite de tot focul artileriei grele și
întărite cu artileria diviziilor din linia doua și cele vecine. În fața acestei
mase e imposibil ca să nu se rupă frontul inamic”.
Nemulțumit de ritmul lent în care înaintau trupele,
Ion Antonescu aprecia, la 29 august 1941: „Totuși, o armată de
trei-patru ori mai numeroasă stă pe loc. Vă atrag la toți atenția în această
privință, într-un ceas solemn al istoriei noastre. Se constată o ezitare. Ea
vine de sus, nu de jos. Este datorată, desigur, unei școli greșite și unei lipse
de pregătire a soldatului. Comandanți și comandamente formate timp de 20 de
ani, de la licee militare până la cursul de comandament, numai în spirit
defensiv, cu planuri de manevre scrise după calapoade stereotipe pe câte
trei-patru coale, în loc să ne pregătim pentru războiul pe care-l indică și
orbilor puterea motorului și viteza pe care o imprimă el picioarelor
soldatului. Se mai datorește, desigur, și crimei făcute de oamenii politici
care au lăsat, sub pretextul economiilor bugetare, armata total neinstruită. În
schimb însă cheltuiau pe agenții lor electorali pentru alegeri, pentru
îmbogățirea partizanilor fără măsură. A fost o crimă. Am plătit-o cu granițele
și o plătim astăzi înzecit cu sânge”.
Necruțător a fost și la 5 septembrie 1941, în ședința
Consiliului de Miniștri: „Totuși, pot să vă spun că dacă soldatul și,
în special ofițerul, s-au sacrificat într-o măsură foarte mare, aceasta s-a
făcut din cauza nepregătirii în care s-a găsit armata. Și plătim foarte scump
cu sânge, această crimă a foștilor oameni politici cărora de atâtea ori li s-a
atras atenția că lipsa de instrucție în care au ținut armata 20 de ani va fi
plătită odată de nația aceasta cu foarte mult sânge. Unul din acei care au dat
mai multe semnale de alarmă și tuturor regimurilor trecute, am fost eu acela; am
făcut multe dări de seamă în care arătam situația și încheiam cu această frază
stereotipă: Națiunea va plăti cu foarte mult sânge lipsa de pregătire și de
instrucție. Se găseau sute de milioane, multe sute de milioane, ca să se facă
alegeri și miliarde pentru scopuri politice, dar nu se găseau câteva sute de
milioane ca să se facă cel puțin tragerile de instrucție ale infanteriei.
Soldații nu trăgeau nici cinci cartușe pe an. Au fost artileriști care au
intrat în război fără să fi tras odată măcar cu tunul lor. N-ar fi intrat așa
dacă s-ar fi cheltuit 200-300 de milioane anual pentru munițiuni pentru
trageri. Aceasta a fost situația dinainte și consecințele acestui fapt sunt
dureroase pentru noi și le plătim, cum v-am spus, cu sânge”.
Erau acestea doar câteva constatări privind ofensiva
Armatei 4 spre Odessa referitoare la responsabilitatea guvernanţilor şi a
partidelor politice, dar şi la cea a Marelui Stat Major şi a comandamentelor
militare.
Notă - Pe larg: Alesandru Duţu, Armata
română în război (1941-1945). O altă abordare, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2019.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu