CUM
SĂ NE PURTĂM ÎN BISERICĂ
-
SF. ILARION FELEA -
Purtarea ca în Casa lui Dumnezeu
Din toate cele ce am spus până aici despre Biserică,
iubiţi creştini, este uşor să înţelegem şi să răspundem la ultimele întrebări
de conştiinţă în legătură cu Sf. Biserică, şi anume: Cum să ne purtăm în
Biserică şi: unde aşezăm Biserica în viaţa noastră, sau: Care este locul
Bisericii în viaţa noastră?
Purtarea noastră în biserică se cuvine să fie ca în
şcoala şi în casa lui Dumnezeu: fără zgomote, fără tropote, fără şoapte, fără
râsete… Ştii, creştine, că sunt oameni care se înstrăinează de Biserică şi nu
cercetează Biserica din vina noastră, a celor ce venim la Biserică?... Pentru
că îi conturbăm când se roagă; depărtăm liniştea, oprim rugăciunea, ucidem
sufletul celui ce se roagă; prin şoptirile, clevetelile, vorbele şi, vai,
râsetele noastre. Tulburarea credinţei şi a liniștii în Biserică este păcat, vină
de moarte, sminteală. Ce a spus Iisus Domnul despre acei oameni prin care vine
sminteala? Mai bine să se înece în mare şi să moară, să se ucidă ei, decât să
ucidă ei în alţii credinţa şi evlavia (Mt. 18:7-9; Mc. 9:42-47).
„În Biserică se cere linişte desăvârşită”
Mai mult: cât a fost El de blând şi de bun, de iubitor
şi iertător, pentru liniştea şi sfinţenia casei Domnului a devenit aspru şi
chiar violent. A răsturnat mesele de bani şi a scos cu biciul din templu pe
vorbitorii şi zarafii care făcuseră din casa Domnului peşteră de tâlhari (Mat.
21:12-13; in. 2:13-16; Lc. 19:45-46). În Biserică se cere linişte desăvârşită,
muţenie. Cu Dumnezeu ne întâlnim în linişte; nu în tunete, nici în trăsnete, ci
în adieri liniştitoare, ca Moise şi Ilie. Atunci vorbeşte El inimilor noastre…
În Biserică toate grăiesc: praporii, crucile,
icoanele, cărţile, cântările, dar mai ales… tăcerea. În Biserică şi tăcerea
grăieşte…. Vorbeşte în taină cu îngerii, cu sfinţii, cu Maica Domnului, cu
Hristos, cu Dumnezeu. Tăcerea dă pace inimii noastre, mângâiere şi
binecuvântare. Mult ni s-ar uşura cugetul dacă ar lipsi păcatele făcute cu
gura, măcar în biserică. Tăcerea în Biserică şi peste tot în vremea
rugăciunilor şi a cultului religios e o stare pregătitoare a sufletelor pentru
cunoaşterea şi întâlnirea tainică cu Dumnezeu, pentru liniştirea sufletului şi
pentru intrarea în viaţa veşnică.
Cât a trăit pe pământ ca om, Iisus Hristos părea o
rugăciune întrupată şi de aceea lumea se purta faţă de El ca la o slujbă
religioasă. Aşa să ne purtăm şi noi faţă de El, în Biserică, în locaşul păcii,
al tăcerii… al unirii cu Dumnezeu. Cine tulbură pacea şi liniştea din Biserică,
tulbură credinţa şi pacea sufletelor care se roagă, face un păcat greu… În lume
e zgomot, în Biserică linişte şi liniştire… În Biserică, frate creştine, să te
rogi când ceilalţi se roagă (în tăcere), să cânţi atunci când ceilalţi cântă,
să asculţi când ceilalţi ascultă, să-ţi pleci smerit capul când ceilalţi şi-l
pleacă, să îngenunchezi când ceilalţi îngenunchează, să nu vorbeşti când alţii
şoptesc şi clevetesc. Atunci să taci… fie înainte, fie în vremea serviciilor
religioase, fie după încheierea lor.
„Să nu stai în Biserică numai cu trupul”
Şi iarăşi: să nu stai în Biserică numai cu trupul, ci
cu mintea, cu sufletul şi cu toată evlavia, totdeauna, cu luare aminte la
sfintele învăţături şi la Dumnezeu, la preacuratele şi dumnezeieştile Taine…
Iar după ce ai ieşit din Biserică, atunci dezleagă-ţi limba şi vorbeşte cât de
mult, creştine; spune şi altora cele auzite şi învăţate; păstrează gândurile
bune şi curăţenia primită în Biserică, întocmai ca un buchet de flori
binemirositoare şi hotărăşte-te pe tine, dar hotărăşte şi pe alţii să fie împreună
cu tine de faţă la cea dintâi slujbă care se va mai face în Sfânta Biserică.
Să fii cel dintâi la Biserică şi cel din urmă să pleci
din Biserică.
Îţi scriu acestea, ca să ştii cum trebuie să te porţi
în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi
temelia adevărului (1 Tim. 3:14-15)
Pe scurt, purtarea noastră în Biserică se poate
cuprinde în următoarele porunci, care trebuie preschimbate în reguli de viaţă
morală şi disciplină religioasă.
Reguli în Biserică
Când intri în Biserică, iubite creştine, păşeşte uşor,
fără zgomot, cu evlavie şi te închină cu smerenie în faţa sfintelor icoane.
Lasă afară toată grija cea lumească.
Cugetă la Dumnezeu. – „Sus să avem inimile”…
Nu sta prea mult în faţa icoanelor, lasă loc şi
altora.
Aşează-te la locul cuvenit: bărbaţii la dreapta sau în
faţă şi femeile la stânga sau la urmă.
Dacă a început sfânta slujbă, închină-te la icoane la
sfârşitul slujbei.
Lasă libere scaunele, pentru bătrâni, osteniţi şi
neputincioşi.
Închină-te şi îngenunchează la citirea Evangheliei, la
ieşirea cu Sfintele Daruri şi mai ales la „Pre Tine Te lăudăm”, când se
întâmplă prefacerea sfintelor Daruri în Trupul şi Sângele Domnului.
Păstrează în jurul tău şi în locul tău liniştea…
Tăcerea în Biserică e scară la cer şi vorbire în taină cu Dumnezeu.
Nu vorbi, nu tuşi, nu râde, nu scuipa, nu privi
împrejur! Fii cu băgare de seamă la rugăciune, la rânduiala slujbei, la citiri,
la cântări şi la predică.
Sârguieşte-te să fii la Biserică de la începutul
slujbei şi nu pleca din Biserică în cursul slujbei, ca să nu te asemeni cu Iuda
vânzătorul, care mai înainte de vreme s-a ridicat şi a plecat de la Cina cea de
Taină (In. 13:30).
Alungă de la tine toată ura şi vrăjmăşia (Mt. 5:23-24;
1 Tim. 2:8).
Dă-ţi seama că eşti în casa lui Dumnezeu, de care se
cuvine «să ne apropiem cu inima curată, în deplinătatea credinţei, curăţindu-ne
prin stropire inimile de ori ce cuget rău şi spălându-ne trupul cu apă curată»
(Evr. 10:22), şi îmbrăcaţi în haine curate, primenite, de sărbătoare.
Când toţi credincioşii se poartă astfel, - atunci în
Biserica măririi Tale, Doamne, stând, în cer ni se pare că stăm!... Atunci
fiecare mai îndreptat se va întoarce la casa sa.
Să nu ne asemănăm dobitoacelor!
Sfântul Antonie cel mare avea adeseori vedenii în care
i se descopereau întâmplări din viitor. După una din aceste vedenii, s-a umplut
de cutremur şi a căzut în rugăciune. A stat aşa mai multă vreme, apoi s-a
sculat plângând. Miraţi şi înfricoşaţi, călugării din apropierea lui, îl rugau
să le spună ce a văzut şi de ce plânge. Suspinând, Sf. Antonie le-a grăit:
„O, fiii mei, mai bine ar fi fost să mor mai înainte
de a avea vedenia aceea. O urgie are să cuprindă Biserica şi va fi dată pe mâna
acelora care cu dobitoacele se aseamănă. Am văzut stând în jurul Sfintei Mese
catâri care dădeau cu picioarele dindărăt în ea, şi tot atunci am auzit glas
zicând: „Se va defăima altarul meu.”[1]
Urgia şi catârii de care vorbeşte aici Sf. Antonie au
fost ereticii arieni, care au călcat cu picioarele Sfânta masă, şi au lovit-o
întocmai ca nişte catâri. Ori de câte ori avem o purtare necuvioasă şi
necuviincioasă în Biserică, suntem asemenea unor dobitoace, care lovim ceea ce
mai mult se cuvine să cinstim.
Mustrând pe cei ce nu-şi pot stăpâni în Biserică
atenţia la rugăciune, mişcările zgomotoase, bârfelile, privirile iscoditoare şi
rătăcirile nestrăjuite ale ochilor, Sf. Ioan Gură de Aur întreabă: Ce s-ar
întâmpla, dacă Dumnezeu „ar cerceta nepăsarea noastră în timpul rugăciunii, şi
nesocotinţa noastră? Și că stând înaintea lui Dumnezeu şi chemându-L în ajutor,
nici măcar atâta cinste şi ruşine faţă de El nu arătăm, cât arată robii faţă de
stăpân, ostaşii pentru căpeteniile lor şi prietenii faţă de prieteni?... Ştiţi,
de bună seamă, că adesea, pe când Dumnezeu vorbeşte cu noi prin gura
Proorocului, noi ne întindem cu vecinul la sfat despre lucruri care nu ne
privesc deloc… Cutează, când îţi vorbeşte ocârmuitorul, sau dacă vrei, unul din
prietenii mai de seamă, să laşi şi să agrăieşti pe sluga ta, şi atunci vei
vedea cât de mare e greşeala ce o faci faţă de Dumnezeu.”[2]
„În Biserică toate strigă: Slavă!”
În biserică toate ne cheamă a reculegere; „în Biserică
toate strigă: Slavă” (Ps. 29:9). Nimic nu trebuie să conturbe rugăciunea şi
cântarea aceasta. În Biserică se adună toţi cei ce se aseamănă, toţi cei ce
iubesc pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Biserica şi Sf. Taine,
adevărurile şi virtuţile Evangheliei, rugăciunea, cântarea, evlavia, lumina,
tăcerea…
Aici îşi spală şi îşi sfinţesc creştinii sufletele, în
sângele Mielului. Aici, acasă, în Biserică, aşteaptă Tatăl pe fiul cel pierdut.
Aici aduce Păstorul cel bun oaia cea rătăcită, aici femeia cea păcătoasă îşi
spală păcatele, cu lacrimile. Aici se mântuieşte Zaheu, aici se mustră fariseii
şi se iartă vameşii. Aici tâlharul devine sfânt şi mortul viu; aici se vesteşte
Evanghelia adevărurilor mântuitoare de suflete; aici se face evanghelizarea
oamenilor. Aici se aprinde în noi iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni,
dragostea faţă de porunci şi scârba faţă de păcat. Aici se stâmpără setea după
lumina Evangheliei şi după harul Sfintelor Taine. Aici se gustă plăcerea
sufletului pentru rugăciune şi pentru virtuţi, pentru credinţă şi fapte bune.
Aici caută şi află şi oamenii şi îngerii «înţelepciunea lui Dumnezeu cea de
multe feluri» (Efes. 3:10). Înţelepciunea lumii o învăţăm de la oameni,
înţelepciunea lui Dumnezeu de la Biserică.
Aici e lumina, aici e viaţa, aici e bucuria sfântă,
aici e cerul pe pământ, aici e bine. După cum şi fericitul Pimen (pomenit la 7
August) ne învaţă: „Bine este, frate, a sta în luminatul, curatul, prea sfântul
loc, unde poţi, cu îngereştile puteri nevăzute, a înălţa cântare lui Dumnezeu.
Biserica este cer pământesc – şi cei ce stau în ea, în ceruri li se pare a
sta.”[3]
După socotelile oamenilor şi după năravurile fiarelor,
lupul mănâncă mielul...
(Extras din cartea „Spre tabor, vol. IV”,
de Pr. Ilarion Felea)
[1] Vieţile Sfinţilor, I, p. 219.
[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Predicile despre
statui, vol. II, p. 179-181.
[3] Vieţile Sfinţilor, op. c., V., p. 182.
C
U R A J !
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Nu trece zi ca vrajmasul sa nu-mi atace credinta, nadejdea, dragostea. Vrea sa
va distruga, credinta mea, dragostea mea! Rabda credinta, rabda nadejde, rabda
iubire! Curaj credinta, curaj nadejde, curaj iubire! Dumnezeu este de partea
noastra! Nu slabi, credinta, nu slabi, nadejde, nu slabi, iubire!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 392
QUO
VADIS, EDUCATIO?
-
CARMEN IRIMIA -
Şcoală
şi Educaţie
Cine nu-și amintește de eroii copilăriei noastre din
cărțile de aventuri? Tineri din lumea întreagă au călătorit și au visat alături
de Tom Sawyer și Huckleberry Finn, eroii cărților lui Mark Twain. Însă
binecunoscutul scriitor american are și meritul de a fi contribuit la punerea
în circulație a unei fraze aparținând, se pare, lui Grant Allen, antropolog și
scriitor canadian, contemporan cu Mark Twain și datând de pe la 1894: „Never
let your children’s schooling stand in the way of their education!”. În traducere:
„Nu lăsați niciodată școlarizarea copiilor voștri să stea în calea educației
lor!”.
Sunt cuvinte care au șocat la timpul lor și care încă
mai au același efect la mai bine de un veac de la rostirea lor. Cu siguranță,
mulți dintre semenii noștri au crezut până mai ieri că cele două concepte –
școala și educația - sunt sinonime. Însă, mai putem spune același lucru azi în
contextul globalizării?
Ce sugerează probabil Grant Allen este faptul că
școlarizarea este necesară, dar nu și suficientă învățării. Un alt scriitor și
profesor american, Darrow Miller, într-un blog din 2013, merge mai departe
punând cei doi termeni într-o relație antinomică: „School vs education: the
difference matters” (școală versus educație: „diferența contează”). El atrage
în special atenția părinților asupra diferenței dintre cei doi termeni,
îndemnându-i să acționeze în consecință atunci când constată că școlarizarea se
poate interpune între copii și educația acestora[1].
Educaţia
prin familie
Nu putem vorbi de educație și școlarizare fără a avea
în vedere cele trei componente indispensabile: părinții, elevii și
profesorii/dascălii. Sau, mergând mai departe cu raționamentul, găsim
familiile, școala și comunitatea, iar dacă e s-o luăm chiar de la începutul
vieții de obște, găsim familia, Biserica și satul.
Ca orice triadă, ele funcționează doar în unitate și,
atunci când un pilon cedează, întreaga structură se prăbușește. Stabilitatea e
asigurată de întreita lucrare pentru un țel comun: bună educare a copiilor de
la primii ani de viață și continuând cu anii de școală până la facilitarea
tranziției lor spre viața de adulți responsabili și maturi, atât trupește cât
și sufletește.
Părintele Justin Pârvu spunea într-un interviu
referitor la educarea tinerilor: „Cea mai bună școala e mama”, ea fiind punctul
de pornire în acest proces de lungă durată. Iar părintele Arsenie Boca, vorbind
despre preoție zicea: „Vreți preoți buni? Nașteți-i!” Un alt contemporan cu
Mark Twain, deși de o cu totul altă factură și la celălalt capăt al lumii e și
Sf. Filaret al Moscovei (†1867) care spune: „Dați-mi duhovnici buni și voi
schimba fața lumii”.
Cercetările în domeniul educației au arătat de-a
lungul anilor că implicarea familiei exercită o influență puternică asupra
experienței școlare a copiilor/tinerilor, contribuind atât la îmbunătățirea
comportamentului și atitudinilor elevilor, cât și a rezultatelor academice și
pe termen lung ale acestora. Privind în urmă la anii săi de școală, Darrow
Miller ajunge la următoarele concluzii.
Şcoala
şi gândirea critică
În primul rând, copil fiind, punea mereu întrebări,
însă de îndată ce a crescut, a încetat s-o mai facă. Şcolarizarea nu încuraja
gândirea critică și nici creativitatea; în schimb l-a învățat să memoreze și să
regurgiteze ceea ce-i preda profesorul. Astfel, școlarizarea lui a fost mai
degrabă despre date concrete și cifre decât despre înțelegere și formare.
În al doilea rând, Darrow și-a dat seama că nu știa să
gândească și că, de fapt, n-a avut niciodată un gând original. A crescut ca
majoritatea copiilor generației sale, răsfoind cărți de benzi desenate, așa cum
azi mulți copii cresc cu televizor și jocuri video.
Însă, cea mai importantă realizare a sa, dar care a
venit mult prea târziu, a fost aceea că educația este un proces pe viață. Ea nu
are loc doar într-o sală de clasă, într-o anumită perioadă de timp sau ca
instruire formală, ci poate avea loc oricând, oriunde, în mijlocul unei vieți
pline, într-un mod formal sau informal. Se petrece în mijlocul societății,
culturii, muncii și creației. Educația are de-a face cu o trinitate culturală:
binele, frumosul și adevărul. De aceea, spune Miller, trebuie să fim cu luare
aminte la școlarizarea copiilor noștri, deoarece ea poate fi câteodată o
barieră în calea învățării, creșterii în înțelepciune și înțelegere a copiilor,
cu alte cuvinte, o piedică în bună educație academică și morală.
Formarea
de maniere
Un alt aspect demn de luat în considerație în textul
lui Darrow Miller îl reprezintă definițiile celor doi termeni, așa cum apăreau
în 1828, în ceea ce avea să intre ulterior în circulație drept dicționarul,
Webster. În timp ce ȘCOALA se referă la o clădire, EDUCAȚIA înseamnă formarea
unei vieți și este astfel definită de Noah Webster: „s.lat. Educatio. Creșterea
unui copil, instruire: formarea de maniere. Educația cuprinde toate seriile de
instruire și disciplină menite a lumina înțelegerea, a corecta temperamentul și
a forma manierele și obiceiurile tinerilor și a-i pregăti în a fi folositori în
îndeletnicirile lor
viitoare”[2].
Deci, educația cuprinde acumularea de cunoștințe, dar
și dezvoltarea caracterului – VIRTUTEA”, zice Miller. Iar combinația de virtute
și cunoștințe duce la înțelepciune. Atunci, cum se face că în școli nu se mai
acordă importanța cuvenită educației morale a tinerilor? Cine nu-i vrea
înțelepți?
Revenind pe continentul american, ajungem la Martin
Luther King Jr. Un eseu despre scopul educației, adresat în 1947 colegilor
studenți în revista Facultății, Maroon Tiger. Observând că mulți dintre
studenții de atunci au o idee greșită despre rolul educației, el spune:
„Trebuie să ne amintim că inteligența nu este suficientă. Inteligența și
caracterul sunt țelul adevăratei educații”. El a realizat pericolul
propagandei și al ideologiilor de tot felul care se infiltrează în mediile
universitare și de aceea, trage un semnal de alarmă. „Dacă nu suntem atenți,
colegiile noastre vor produce un grup de propagandiști rigizi, iraționali și
ilogici, consumați de acte imorale. Aveți grijă, frați studenți, aveți grijă,
profesori!”[3].
Apostoli
ai Educaţiei
Vorbind despre educație și rolul ei, nu pot să nu mă
gândesc la Spiru Haret, considerat azi drept cel mai mare reformator al școlii
românești din secolul trecut. Bun cunoscător al firii umane și al fenomenelor
sociale, Haret avea încredere în oameni și căuta eficiența. El este cel care „a
transformat învățătorul în educator iar pe unii în apostoli” (Bulei). Azi, ca
și în trecut, avem nevoie de apostoli ai educației.
Haret a crezut în ridicarea culturii românești
prin școală și s-a străduit să aducă școala românească la nivelul celor din
țările dezvoltate. Deși, i s-a oferit un post de profesor universitar în
Franța, l-a refuzat, dornic să revină în patrie. Câți mai sunt astăzi dispuși
la un asemenea gest?
Formare
şi informare
Gândul mă duce la un alt nume de notorietate în
domeniul educației, Augusto Cury, educator, psihoterapeut, om de știință și
scriitor brazilian care a reușit să adune în cărțile sale adevărate perle de
cunoaștere și idei pline de sens legate de situația școlii și a educației în
aceste vremuri. El remarca faptul că sistemul educațional în mare e sec, rece,
distant și dezumanizat. Tinerii trec de probele curiculare, dar nu și de
probele sociale și nu știu să-și înfrunte problemele (...). Noi ne preocupăm atât
de mult să informăm încât uităm să formăm. Cunoștințele există ca să servească
și nu ca să le serviți. Dar noi inversăm valorile”, spune un profesor cu durere
în glas[4].
E timpul ca triada să fie consolidată, iubirea
hristică să primeze în educația tinerilor, școala să servească scopului nobil
pentru care a fost creată, iar dascălul să-și reia locul de onoare alături de
copii și părinții lor, în întreita lucrare a educației, oriunde s-ar afla pe
acest pământ.
Ce cuvânt mai bun de încheiere decât cuvintele lui
Augusto Cury: „După părerea mea, profesorii (inclusiv pedagogii și psihologii
școlari) sunt sacerdoți ai inteligenței – fiind, prin urmare, specialiștii cei
mai importanți din societate, iar școala, locul ei cel mai sfânt”[5].
(Extras din Revista Atitudini Nr. 81)
[1] Cf. https://darrowmillerandfriends.com/2013/09/09/school-vs-education/
[2] Cf. https://kinginstitute.stanford.edu/king-papers/documents/purpose-education.
[3] Ibidem.
[4] Augusto Cury, Copii străluciți, elevi
fascinanți, p.63.
[5] Ibidem.
COPACUL
ARZAND
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Dupa cum fumul de la un copac care arde urca în aer,
asa urca si sufletul dintr-un trup mistuit de putreziciune. Constiinta omului
este vocea lui Dumnezeu Cel Atotprezent, care vorbeste în inimile oamenilor.
Cel Atoatefacator si Cel Ce este, Domnul, ne cunoaste pe toti ca si pe Sine, cu
gândurile, intentiile, cuvintele si faptele noastre, cele prezente, trecute si
viitoare. Oricât de mult mi-as lasa gândurile si imaginatia sa alerge în
viitor, stiu ca Dumnezeu întotdeauna mi le va devansa, le va cunoaste înaintea
mea si la capatul acestei alergari va fi întotdeauna El, dupa cum El ma
urmareste în toate drumurile mele: „Ochii Lui sunt deschisi asupra tuturor
cailor fiilor oamenilor” (Ieremia 32, 19). „Unde ma voi duce de la Duhul Tau si
de la fata Ta unde voi fugi?” (Psalmul 138, 7).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 75
T
R U P U L
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Trupul nostru este cu samânta pacatelor în el, cu
viermii, adica cu placerile, cu pacatele noastre cele întunecate. Si atunci
când noi murim ce apare în trupul omului? Viermii! Trupul nostru devine hrana
viermilor, apoi dispar si acestia iar trupul devine pamânt curat. Trecând prin
moarte, trupul s-a purificat, s-a usurat de pacat si a devenit pamânt curat,
frumos mirositor.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
132
SF.
SOFIAN BOGHIU-UN PORTRET DE SUFLET
-
PR. MIHAI ALDEA -
În
armată L-am găsit pe Dumnezeu
Am plecat din armată ştiind că Dumnezeu există, că El
este Dumnezeul Bibliei şi că Ortodoxia este singura religie care într-adevăr
respectă Biblia. Dar şi că am nevoie de un călăuzitor. De ceea ce se numeşte un
„părinte duhovnicesc”.
Dar cum să-l
găsesc? Ştiam că existau popi care mărturisiseră pe Hristos şi în temniţele
comuniste, în poate cele mai negre disperări ale istoriei româneşti, dar şi
popi care Îl vânduseră pe Hristos, ori care erau ofiţeri strecuraţi în
Biserică. Voiam să găsesc pentru mine pe unul dintre cei care, asemenea
mucenicilor primelor veacuri, înfruntaseră pe prigonitorii antihrişti. Pe unul
care cunoscuse ispitele şi prăbuşirile dar trecuse peste ele. Care putea fi
călăuză celor aflaţi jos.
Soţia
Părintelui Galeriu m-a îndrumat la Mănăstirea Antim. Îmi suna cunoscut, deşi nu
în context religios, ci istoric. Panduri, cultură – astea erau informaţiile
comuniste despre locaşul în cauză. „Acolo sunt doi părinţi trecuţi prin
temniţe” – mi-a spus preoteasa. „Eu mă spovedesc la Părintele Adrian
Făgeţeanu...”, mi-a adăugat.
Aşa că m-am dus
la Mânăstirea Antim. Şi am ajuns să mă spovedesc la Părintele Adrian Făgeţeanu.
Dar am avut prilejul, bucuria şi mirarea de a-l descoperi acolo şi pe Părintele
Sofian Boghiu. Duhovnicul unor rude – printre care şi „naşa mare” – şi al unor
prieteni. Despre care nu îmi vorbiseră niciodată înainte de 1989, ştiindu-mă
„ateu fanatic”, după exprimarea uneia dintre rude.
Amândoi
duhovnicii erau trecuţi prin temniţe şi lagăre. Amândoi aveau părul alb şi ochi
albaştri. Părintele Adrian Făgeţeanu din Bosanci, aproape de Cacica Bucovinei,
„unde sunt minele de sare”, cum îmi lămurea el la una dintre spovedanii.
Părintele Sofian Boghiu din Coconeştii Vechi ai Basarabiei. Părintele Adrian
mic, parcă scos din basmele cu pitici, cu o tărie interioară atât de mare încât
părea o sabie de oţel. Părinele Sofian, înalt, înalt, cu o blândeţe atât de
îmbrăţişătoare încât părea unul din moşii care cutreierau lumea cu Dumnezeu, ca
s-o binecuvânteze.
Părintele
Sofian Boghiu - chip blândeților
Duhovnic mi-a fost Părintele Adrian, căci aveam nevoie
de o asprime şi rigoare, de o claritate pe care acesta le avea din belşug. Dar
mi-a fost drag – şi cui nu i-a fost, dintre cei care l-au cunoscut? – să-l
ascult, de câte ori puteam, şi pe Părintele Sofian.
Şi trebuie să
mărturisesc aici un lucru. De câte ori ori aud expresia „chip blândeţelor” îmi
răsar în minte două chipuri: Icoana Sfântului Nicolae şi Părintele Sofian
Boghiu.
Fie că ţinea o
cateheză, fie că sfătuia, fie că se ruga, fie că lăuda pe Domnul în cântări,
fie că picta icoane sau frescă, Părintele Sofian revărsa o pace, o bunătate şi
o linişte cuceritoare.
Ani de zile am
mers la Mânăstirea Antim, uneori chiar zi de zi. Totdeauna Părintele Sofian
revărsa aceeaşi bunătate, aceeaşi iubire. Chiar atunci când se temea pentru un
fiu duhovnicesc şi suferinţele lui, îngrijorarea sa îmbrăţişa chiar şi pe cei
care îi făceau acestuia rău.
Era aproape cu
neputinţă de gândit că un asemenea om fusese torturat în temniţă. Că ofiţerii
Securităţii şi gardienii şi ofiţerii puşcăriilor îl bătuseră, îl ţinuseră să
îngheţe, doar cu pijamaua numită „zeghe”, în crivăţ, îl atârnaseră cu capul în
jos lovindu-l peste tălpi cu bâtele. Şi totuşi, întrebat despre închisoare,
Părintele Sofian mărturisea doar faptul că acolo a avut mai multă vreme să se
roage şi mai puţine griji decât cele din lume.
Nobleţea şi
bunătatea sa erau nu o atitudine, ci o stare. Se revărsau din el ca o lumină.
Privindu-l am înţeles cuvântul Domnului „cel ce va crede în Mine, izvoare de
apă vie vor curge din pântecele lui”. Într-adevăr, din tot adâncul făpturii –
încă omeneşti? cumva, mai mult – care era Părintele Sofian izvorau har, lumină,
bunătate, izvorau mângâiere şi vindecare.
Pictorul
Raiului
Mergând la Agapia Veche, în urmă cu mulţi ani, am
intrat în biserica din lemn. Şi am ieşit în Ceruri! Era o pictură a cărei
lumină şi culoare pur şi simplu îţi deschidea Cerurile. Atunci am înţeles
pentru prima oară cuvântul „Eu sunt uşa. Dacă va intra cineva prin Mine se va
mântui. Şi va intra, şi va ieşi, şi păşune va afla.” Cum să ieşi intrând? Mă
nedumerea acest lucru de multă vreme. Acolo, la biserica din lemn de la Agapia
Veche, am înţeles, căci intrând în biserică am ieşit în Ceruri.
Şi am spus:
„Părintele Sofian a pictat aici!”. Prietenii cu care eram m-au întrebat: „De
unde ştii?” Le-am spus: „Numai el putea să picteze aşa!” Şi, într-adevăr, am
aflat că pictura fusese făcută, după cum ne-a spus o maică, de „Părintele
Vartolomeu de la Sihăstria şi de un părinte Sofian de la Bucureşti, dacă aţi
auzit de el...”. Trebuie să spun că nu mai văzusem niciodată ceva pictat de
Părintele Sofian, dar i-am recunoscut duhul de îndată. S-a dus biserica din lemn,
s-a dus pictura ei. Cel puţin de aici, din lumea văzută. Deşi sunt încredinţat
că Dumnezeu le-a primit, cu bucurie, pentru vecie, în Ceruri.
Serile
de la Antim
Spre înţelegerea a ceea ce era – şi putea – Părintele
Sofian, cred că una din serile de la Mânăstirea Antim este revelatoare.
Era una dintre
acele seri în care, după cum îi dădea voie sănătatea, dar şi după cum simţea că
este nevoie, Părintele fie spovedea, fie sfătuia, fie ţinea un cuvânt pentru
toţi cei de faţă (cateheză). Erau mulţi veniţi pentru sfătuire sau spovedanie,
dar şi alţii, ca mine, cu nădejdea că-l vor putea asculta. Dacă începea
spovedaniile plecam, dacă nu... Dar pe când Părintele stătea de vorbă uşor cu
cineva, iar noi aşteptam să aflăm ce fel de seară va fi, au mai intrat câţiva
oameni.
Era un grup de
prieteni care sprijinea, la propriu, o pereche, soţ şi soţie. Doi oameni cu
feţele albe de durere, atât de covârşiţi de durere încât expresia „măşti ale
durerii” li se potrivea perfect. Erau încremeniţi. În acea zi le murise copilul
de zece ani. Şi erau atât de striviţi de durere, încât o simţeai copleşindu-te
numai când te uitai la ei. Privirea lor era undeva, departe, ca şi cum n-ar fi
putut vedea pe nimeni.
Rugăciunea
Părintelui Sofian
Li s-a făcut cale liberă către Părintele Sofian fără
un cuvânt. Ce putea să le facă?
Au ajuns la el.
Prietenii celor doi i-au spus ce se întâmplase. Părintele i-a ascultat, apoi a
început să vorbească în şoaptă celor doi părinţi. Nu ştiu ce le-a spus. Am
văzut doar când le-a zâmbit uşor, puţin trist, cu o înţelegere deplină. În
clipa aceea, pur şi simplu, am simţit cum le ridică durerea. Este ceva dincolo
de înţelegerea comună a vieţii. Dar pur şi simplu, cu un zâmbet plin de
înţelegere şi iubire, care le împărtăşea durerea însă îi ducea dincolo de ea,
i-a ridicat din genunea în care se prăbuşiseră.
Când s-au
întors şi au pornit spre uşa bisericii, plângeau şi se ţineau de mână. Plângeau
împreună. Şi abia atunci mi-am dat seama că atunci când au venit păreau străini
nu doar faţă de cei din jur, ci şi unul faţă de celălalt. Plângeau, dar
plângeau ca doi soţi, împreună, ca nişte oameni. Durerea devenise ceva care
putea fi dus, care putea fi împărtăşit.
I-am văzut şi
mai târziu, de-a lungul anilor. Veneau, la fel ca atâţia alţii, spre a se
bucura, prin Părintele Sofian, de bunătatea, iubirea şi răbdarea lui Dumnezeu.
Apostol
al Sfintei Cruci
Trecut la cele veşnice de Înălţarea Sfintei Cruci,
Părintele Sofian Boghiu şi-a împlinit alergarea în chip minunat. De la durerile
bolii până la durerile fiilor duhovniceşti, de la chinurile torţionarilor
comunişti până la cele din partea unor apropiaţi făţarnici, le-a dus pe toate.
De la sectanţii care au încercat să-l strângă de gât chiar în biserica
Mânăstirii Antim... Prin el veniseră (înapoi) la Biserică mai mulţi din
gruparea lor – şi până la cei enervaţi de realizările sale, de nobleţea lui sau
de miile de oameni care îl căutau. Pe toţi i-a privit şi i-a primit cu aceeaşi
dragoste, cu aceeaşi blândeţe, cu aceeaşi înţelegere. Ştiind să caute şi să
găsească omul dincolo de toate răutăţile. Poate că acest ultim fapt i-a atras
şi mai multă mânie din partea unora, care ar fi vrut ca omul din ei să nu mai
fie.
Icoana
Sf. Sofian Boghiu
Icoana Părintelui Sofian este la mine alături de cea a
Sfântului Ierarh Nicolae şi de cea a Sfântului Daniel Sihastrul. Trei sfinţi
uniţi de nevoinţă, dragoste, blândeţe, putere şi mărturisirea Învăţăturii lui
Hristos. Şi pot să mărturisesc şi eu că, de-a lungul anilor, am văzut puterea
duhovnicească a Părintelui Sofian. De la copii ce aveau greutăţi în învăţătură
şi până la familii dezbinate, foarte mulţi sunt cei care au fost ajutaţi prin
mijlocirea sa.
Î.P.S. Teofan
mărturisea la plecarea dintre noi a Părintelui Sofian Boghiu că am câştigat un
sfânt în ceruri. Am văzut acest lucru de multe ori. Am văzut cum Părintele a
împăcat familii dezbinate, a luminat mintea unor copii şi tineri care se
pregăteau de examene foarte grele, a liniştit oameni loviţi de tulburări
grele...
Şi mărturisesc
şi eu că aşa l-am cunoscut pe Părintele Sofian Boghiu: un om înduhovnicit. Un
om plin de har dumnezeiesc. Un mărturisitor al lui Hristos în toate
împrejurările vieţii sale – de la cele mai banale, cotidiene, şi până la cele
mai cumplite chinuri ale persecuţiilor anticreştine. O dovadă absolută că se
poate trăi deplin în lumina lui Hristos în veacul comunist, în veacul
neocomunist, chiar şi în mijlocul marilor oraşe.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 49)
GREUTATEA
MATERIALNICA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi, iarasi, ca piatra, fierul, plumbul
si orice lucru care este greu, oricât de sus ar fi ridicat sau aruncat, se
întoarce totusi cu grabire spre pamânt, spre miezul sau, si cade. Din aceasta
întâmplare înveti ca asa este si starea celor împatimiti de lume, care parca se
ridica prin povete si înfricosari pentru ca, izbavindu-se de desertaciune, sa
râvneasca Cerul, însa, oricât s-ar însufleti acestia din propovaduirea
Cuvântului lui Dumnezeu, tot nu se pot lepada de obiceiul si de împatimirea
lor. Si chiar daca uneori ei se straduiesc si se nevoiesc sa se desparta de
rau, fiind îndemnati de harul Domnului spre înaltimi, adica spre iubirea
bunatatilor ceresti, se întorc totusi cu grabire jos, spre împatimire. Caci
patima îl trage catre sine si îl ademeneste pe cel împatimit asa precum un
magnet atrage fierul. Aceasta cugetare te povatuieste sa te feresti de orice
patima ca de un foc sau ca de un venin ucigator si cu toate puterile sa te
nevoiesti întru râvnirea si cautarea bunatatilor ceresti, care au fost dobândite
prin moartea lui Hristos. Iar celui ce se straduieste, Dumnezeu îi ajuta.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 68
CUFUNDA-TE
IN CLIPA
-
Compozitorul Arvo Part -
Ramâi, cufunda-te în clipa, tine-o cu
hotarâre si traieste în ea ca în vesnicie.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 63
NU
PLIMBA VORBA ȘI FII ATENT LA GÂNDURI!
-
MARIN RĂDUCĂ -
Duhovnicia este o mare taină
Când vin lacrimile la rugăciune? Când îmi văd
păcătoșenia mea și jertfa Mântuitorului pentru păcatele mele. Și ce fac eu și
ce a făcut El pentru mine? Nu trebuie să mă forțez ca să ajung la lacrimi sau
la rugăciune. Lacrimile pot fi și interioare. Datoria este să spun rugăciunea
în orice clipă, nu neapărat cu vorba, ci cu gândul. Dacă am mediul să o spun cu
voce tare ca să se obișnuiască urechea și mintea mea, o spun și tare. Dar ce
spune Sf. Ap. Pavel? „Rugați-vă neîncetat”, adică să spui rugăciunea mereu, de
câte ori ai ocazia și să nu-ți lași mintea să vagabondeze pe unde vrea ea.
Mai bine voința mea comandă minții mele să facă ceea
ce îi spun eu. Dacă nu îi dau eu de lucru, mintea își caută ea și mă duce unde
vrea ea. Și dacă mă las în voia ei, e de rău și nu mai fac voia lui Dumnezeu.
Noi trebuie să cunoaștem voia lui Dumnezeu și voia Lui se cuprinde în poruncile
Lui. Deci, toate lucrurile acestea conlucrează. Avem nevoie de rugăciune și cum
zic Sf. Părinți, să o spui ca pe o respirație, așa de des să o rostești. Adică,
să-L ai mereu pe Hristos în inima ta.
Așa cum au fost oameni care au dus o viață de
destrăbălare într-un anumit moment al vieții și ceva a intervenit în viața lor
și au ajuns la sfințenie, înaintea celor care de mici au făcut voia lui
Dumnezeu. De aceea nu trebuie să judecăm pe nimeni, ci să ne rugăm. Chiar dacă
vedem pe unii păcătuind, nu trebuie să îi arătăm cu degetul. Pot să cad eu în
același păcat. Duhovnicia este o mare taină și cu aceasta începe Mântuitorul:
„Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor”. Trebuie să înțelegem termenii
aceștia. În general, noi, românii, știm că pocăința este căința. Dar dacă mă
căiesc, e suficient? Nu e suficient. La greci cuvântul „pocăință” este metanoia
și metanoia presupune schimbarea vieții. Adică cum să îmi schimb viața?
Gândirea, ea trebuie schimbată, de la păcat la virtute, de la rău la bine.
Cum iertăm ușor? Cum să învățăm să iertăm cu ușurință?
Hristos ne-a dat rugăciunea Tatăl nostru: „Și ne iartă
nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Deci: „Doamne,
să-mi ierți greșelile și păcatele noastre”, așa cum le iert eu greșiților mei.
Iar eu, judecând acestea și dacă vreau ca Hristos să mă ierte, trebuie să iert
și eu. Toate se obțin cu perseverență și cu rugăciune. Fiecare cuvânt al lui
Hristos e o poruncă.
Când în inima mea nu am iertat, trebuie să mă rog:
„Doamne, ajută-mă să scap de această ținere și reținere” și prin rugăciune și
prin faptă voi ajunge la iertare. „Iubiți pe vrăjmașii voștri!”. Pentru un om
obișnuit este o utopie, dar dumneavoastră sunteți în școala lui Hristos și dacă
ați venit la Hristos, respectați-I cuvântul și poruncile. Deci, trebuie să
perseverez că nu peste noapte mă schimb, ci prin multe metanii și prin multe
rugăciuni și nevoințe. Nimeni nu s-a născut sfânt. Și repet, sfințenia se
înfăptuiește după vrerea noastră.
Atenția asupra gândurilor
Nu trebuie să mă gândesc eu la ce se va întâmpla cu
mine. Preocuparea mea, clipă de clipă, trebuie să fie să mă curățesc, să ajung
la sfințenie. Aceasta este o poruncă: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru
cel ceresc desăvârșit este”. Treptele pe care pot ajunge la sfințenie este
curăția, este lupta cu mine însumi, ca să-mi curățesc mintea, inima și
simțurile mele și să știu să le stăpânesc. „Dar fără Mine, nu puteți face
nimic”, zice Mântuitorul. Și avem ajutorul lui Hristos care spune: „Oricine
vrea să vină după Mine, să se lepede de sine”.
Deci, fă ascultare! Asta înseamnă lepădare. Noi nu
învățăm niște axiome de ordin teoretic. Practic, în clipa în care nu mai
asculți de stareț sau de duhovnic, ai abandonat lepădarea de sine. În momente
de îndoială, de deznădejde, de plictiseală, aveți Sf. Scriptură și învățăturile
Sf. Părinți care au știut cum să mânuiască această cunoaștere de sine și cum să
lupte cu sinele. Trebuie să înveți ce au făcut ei, că așa învățăm unii de la
alții.
Nu critica și nu vorbi de rău!
Să nu vorbim de rău pe nimeni! Ni se pare că sunt
lucruri mărunte și de nimic, însă când ai început să critici și să vorbești de
rău, deja te-ai autocondamnat. Dacă vezi o soră că a căzut în deznădejde,
roagă-te pentru ea, stai de vorbă cu ea. Nu-i plimba vorbele de colo-colo.
Și toate au la bază jertfa, renunțarea la sinele tău,
la orgoliul tău. Gândurile păcătoase nu pleacă că le-am spovedit. Ele se
anulează în mine, se omoară printr-o permanentă trezvie, atenție, supraveghere.
Dacă am părtășie cu gândurile rele, nu mai ajung la Hristos, la unirea cu El.
Acesta este țelul nostru.
Să nu credeți că sfințenia se obține peste noapte și
să știți că nimeni nu s-a născut sfânt. Sfințenia se cucerește, se obține prin
strădanie, cum spune Mântuitorul că: „Împărăția cerurilor se ia cu sila”. Deci,
trebuie să ne silim. Căci, ce ne-a adus Hristos? El ne-a adus liniștea, pacea
sufletească. Să nu privim la rău, știind că diavolul ne aduce întotdeauna
tulburare și Hristos ne aduce bucurie. Deci, harul lui Dumnezeu ne aduce
bucurie.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 59)
ASFIXIEREA
SUFLETULUI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Postul îi este necesar crestinului deoarece, de la înomenirea Fiului lui
Dumnezeu, firea omeneasca a fost înduhovnicita, îndumnezeita si noi tindem acum
spre Împaratia de Sus, care „nu este mâncare si bautura, ci dreptate si pace si
bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). „Bucatele sunt pentru pântece si
pântecele pentru bucate si Dumnezeu va nimici si pe unul si pe celelalte” (1
Corinteni 6, 13). A mânca si a bea înseamna a face o patima pentru placeri
trupesti si aceasta este o caracteristica a pagânilor, care, necunoscând
desfatari spirituale, ceresti, îsi irosesc viata în placerile pântecelui,
mâncând si bând în exces. De aceea Domnul osândeste, nu o data, în Evanghelie
aceasta pagubitoare patima. Este oare rational ca omul sa traiasca mereu
într-un delir al pântecelui, într-un râgâit de mâncare? Poate fi redus omul la
o bucatarie ambulanta, sau la un cos în continua fumegare, cu care i-am putea
compara, pe buna dreptate, pe cei ce fumeaza continuu? Ce placere poate fi
aceea sa traiesti mereu în aburi de mâncare si în fum de tutun? Cu ce ar putea
semana casele noastre? De ce sa viciem aerul cu miasme, pe care sa le si
respiram si, mai presus de aceasta, de ce sa ne întunecam si sa ne asfixiem
sufletul, sa ucidem în el cele din urma potente?
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 287-288.
CE
ESTI TU AZI...
-
Parintele Paisie Olaru -
Aducerea aminte de moarte este de mare folos, ca
smereste pe om si ne da râvna pentru rugaciune si uneori si lacrimi. Sa mearga
fratii din manastire mai des în cimitir si sa vorbeasca cu cei morti, ca ei îi
vor învata cam asa: „Ce esti tu azi, am fost noi ieri; si ce suntem noi azi,
vei fi tu mâine!” Acest cuvânt este foarte adevarat si poate fi de folos. Sa
lasam grijile cele trecatoare, vorba multa, mândria, prietenia cu cei lumesti
si sa ne rugam mai mult. Este de folos celor mai tineri si tuturor sa citeasca
zilnic din Noul Testament, Vietile Sfintilor si învataturile Sfintilor Parinti,
ca încetul cu încetul sa le urmeze si viata.
Parintele Paisie Olaru, Parintele Paisie
duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie Balan, Ed.
Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 58-59
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu