Mircea Dorin Istrate - Cine sunt eu?

 

Cine sunt eu?

motto

Mă-ntreb ades, cine sunt eu?

Din stârpea cui mă trag mereu?

De unde vin din cela timp?

M-aseamăn dar, la al cui chip?

 

Eu, cel îmbrumatul și împovăratul de-acum de ani, de griji, de boli și de nevoi, mă văd de-acuma tot mai des parcă, în oglinda fermecată a raiul copilăriei mele, fiind alături de moșul meu, cel scăpat de Bunul Dumnezeu din cele două mari războie ale aceste lumi nebune, stănd amândoi în seri de vară în ,, podu șurii,, pe un braț de fân proaspăt cosit, amirosind îmbietor a cimbrișor, a romaniță, a rozmarin, a proaspăt mușețel și a atâtor altele, spre a ne face somnul lin, stâmpărat și hodinit, coperiți cu stele, sub oblăduitrea și poaza bunului ceresc.

Atunci, moșul meu Filon, a lui Istrate, cel știutor a tot și toate, (nepot de nepot a vrednicului Istrate, omul de încredere a lui Ștefan cel Mare, cel care i-a administrat cu rânduială și cu bunăcredință Cetatea de Baltă primită de Ștefan cel Mare de la Matei Corvinul ca însemn de bună prietenie) tot înădea povestea ceia începută mai de mult, spunându-mi mereu ( spre neuitarea mea) cum și cine a făcut lumea aceasta, cine au fost Adamii neamului nost’ cel de început, și ce credea el că va să vină  când el va fi uitare.               Atunci, cu glas abia șoptit, sub raza lucitoarei luni, el îmi spunea, a câta oară, frumosa cea poveste începută cu tătânele Zalmolxes, înțelepul bătrânei lumii de-atunci, Burebista cel adunător și întregitor al străbunului nostru neam dac, Decebalul, crucea neamului, cel jertfitor pentru a noastră libertate, spre a ne fi veșnică pildă de curaj, onoare și dreptate.

Și cum Doamne mă mai tot rugam atunci să țină vara aceea cît mai mult ca moșul meu ce le știa pe toate, să-mi mai spună odată și-nc-o dată frumoasa cea poveste începută și mereu neterminată, amintindu-mi rând la rând de neînfricatul și înțeleptul Mircea, de marele și viteazul Ștefan, de Mihai întregitorul și numai pentru o clipă de norac a neamul nostru cela vorbitor de dulcea limbă românească, de Domnul Cuza, omul făcător de sfânta dreptate pentru ,,talpa țării,,

Și Doamne cum îl mai rugam pe moșul meu să-mi mai povestească despre Avrămuțul nostru cel drept și blînd, el, cel care a ridicat la luptă Țara Ardealui sprea a o elibera de sub crunta și sadica stăpânire nemeșeacă, despre Râpa și Podul Dracului, aflătoare doar la o palmă de loc de casa noastră, acolo unde, pe vreme străbunicului meu au fost condamnați de ,,Tribunalul de sânge,, de la Vamoșgalfolvo,, (Găneșiti-jud.Mureș satul meu) și mai apoi spânzurați, zeci de români din ,,Oasta Iancului,, ce au cutezat să-și ceară atunci drepul lor la viață.

Și-mi mai spunea moșul meu cum un neam de-a lui, trăitor în satul vecin satului nostru, Subpădure, mai păstra încă, drept sfântă amintire, un scăunel din lemn de acăț ,,cu trii chicioare,, bun la muls vacile, pe care a stat într-o toamnă târzie în fața unui ,, blid cu lapte cald, proaspăt muls cu mămăligă și-un bruș de brânză,, la o poveste tristă, Avrămuțul nostru cel drag, dus cu mintea lui de-atunci departe, în cele vremi de glorie și pline de speranțe pentru neamul său cel oropsit, rătăcind atunci pribeag de unul singur ca să mai vadă încă odată, înainte de a se duce în veșnicie, dragul și jertfelnicul lui Ardeal.

Și-apoi mi-aduc încă bine aminte cum, în serile de lungă și aspră iarnă, Bunicul Filon, socrul ginerelui său, un anume Lăscudean fiul celui Lăscudean din Cucerdea, sat nu departe de satul nost, comandant din oastea Avrămuțului, a fost și el spânzurat de nemeșii unguri aici, la Podu Dracului, loc blestemat de românii satului nostru, dar încă ,,venerat,, în sufletul lor de majoritarii unguri din satul meu.

Și Doamne, cum îmi mai spunea atunci încă moșul meu, rar și apăsat, să nu uit niciodată, că eu sunt ,, nepot de strănepot și de nepot de la Adamul nostru cel dintâi și până la el ,, și că de-asta sunt dator să duc cu mine toată moștenirea lor de iubire de neam, de drag de libertate, de jertfă și de apărare a credinței și a limbii noaste srămoșești,, și așa cum a primit-o el de la tătânul lui, tot așa s-o dau și eu mai departe celor care vor veni după mine. Iar despre numele neamului nostru cela de ISTRATE, moșu știa încă de la moșu lui că el se trage de la un anume Istrate, omul de mare încredere a lui Ștefan cel Mare, pe care domnul moldovean l-a pus să-i administreze moșia Cetatea de Baltă, cu toate satele sale dimpejur, primită la anul 1489 de la Matei Corvin ca semn de mare și veșnică prietenie între cei doi. Așa ca eu, să fiu mândru și că sunt neam de brav moldovean din oastea lui Ștefan, și că Istrătești din neamul meu sunt răspândiți mai mult pe cele două Târnave.

Apoi Doamne, cum aș putea uita cum Buna  mea Frăsâna, mă adormea cu frumoasele și vechile povești de ea știute: ,,Chipăruș Pătru,, cu ,,Făt Fumos,, cu Ileana Cosânzeana,, cu ,,Sfânta și buna Vineri,, cu zmei și cu balauri fioroși, cu ,,Împăratul Roșu,, și grădina lui cu merele de aur, și câte și mai câte altele, iar mama mea Irina ne citea în seri de iarnă povestea ,,Genovevei din Braband,, de soarta căreia eu și sora mea mai mică plângeam de parcă ar fi fost chiar mama noastră.

Și tot aici, în cuibarul satului meu Gănești, cel înstelat cu luceferi și nins cu veșnicia lumii, fost-am şi eu odată, cândva, demult, într-un timp de aur pe care gândul meu cel obosit începe de-acum să-l scape tot mai des în ceaţa uitării, un copil neastâmpărat şi zburdalnic care, înmuia în miezul verilor ce se topeau la căldura soarelui, clipa veşniciei.

Eram pe-atunci nimicul cela fără de griji, pus mereu pe furat clipe de adâncă frumuseţe şi neplătite plăceri din neasemuitul rai al copilăriei. Ale mele erau atunci toate roadele pe care Domnul le-a dat pe pământ: strugurii îmbietori ai  viilor de pe dealurile care străjuiau satul meu, cuprinzându-l ca într-un cuibar de linişte şi pace,  nucii cei bătrâni de pe Coastă,  pomiştea popii cu merii cei văratici şi perele zemoase şi dulci ca un sărut de fetişcană, care cu parfumul lor îmbietor mă îndemnau la păcatul furăciunii,  frăguţele din Continit ce-şi împleteau aroma lor suavă, vaporoasă cu cea a cimbrişorului veşnic verde,  toată mura cea neagră odihnind în soare pe maluri de Târnavă, pepenii burduhănoşi din grădinile vecinilor, iar la sfârşit de an, pruna şi gutuia îmbrumatelor toamne de care eu, nesătulul lumii, nu m-am săturat niciodată.

Şi aşa se face că, de la o vreme mă văd din ce în ce mai des în oglinda cea făcătoare de tainice minuni ale timpului, ducându-mă tot mai grăbit şi nerăbdător înspre vremea copilăriei mele, ca să fiu alături de ceilalţi de-o seamă cu mine, nebunaticii aceia păcătoşi, curaţi şi sfielnici cu care am împărţit toate bucuriile lumii de-atunci.

În moliciunea dogoritoarelor verii, noi, o mână de copii, leneveam uitaţi de timp pe malul molcomei Târnave la vechiul gat, în umbra unor sălcii plângătoare, ori pe mal, lăsând fierbinţeala nisipului să ne mângâie trupurile toropite de căldură. Acolo era raiul nostru cel de mare taină care ne atrăgea pe toţi ca un magnet, acolo timpul trecea pe neobservate, acolo se legau şi se dezlegau  primele iubiri nerostite ce înmugureau frumos şi firesc, acolo era lumea aceea pe care încă de-atunci am ascuns-o cu grijă în ţandăra unui gând curat din mintea şi inima fiecăruia dintre noi.

Şi când fierbinţeala voluptoasei veri se mai stingea un pic, venea la rînd, în necurmata scurgere a vremii, toamna, cea care, în tremurul pomilor dezgoliţi de vântul vagabond care cutreiera zile şi nopţi la rând peste noi şi lume, aducea cu ea mult prea zgribulita tristeţe. Atunci sufletul nostru se răcea şi se sleia la fel ca şi cuibul  brumelor de pe vânturatul Continit, iar când la urmă de tot, după ce treceau prin margine de sat toate  turmele coborâtoare de la munte, după  ce neaua se aşternea peste pământul  îngheţat, atunci venea din nou vremea noastră. Un an întreg să fi ţinut iarna şi tot nu ne-am fi săturat de săniuş, de însfinţitele colinzi cu miros de tămâie, de colacii cu gust de miere, de cârnaţi rumenii şi sarmale aburinde, de şezătorile tihnite cele păstrătoare de vechi şi  înţelepte înţelesuri, de aerul proaspăt, rece şi curat care ne punea roşeaţa lui sănătoasă în obrajii noştri de copilandri înţărcaţi deja de tot rostul lumii.

Apoi, după un timp, de nimeni ştiut şi de niciunde, venea  pe cărări ascunse un vânticel aproape nebăgat în seamă, uşor şi călduţ ca un surâs, ca o speranţă înmugurită în mintea unui lacom. Începeau atunci a plânge streşinile caselor, a se înmuia şi topi zăpezile ogoarelor dezgolind urma brazdelor groase rămase încă din toamnă. Mirosea a ceva nou, jilav, îmbietor şi aşteptat de oameni şi animale deopotrivă. Mi se porneau atunci toţi şi toate spre o nouă viaţă, cu grabă, cu nerăbdare, cu bucurie, iar când plesneau mugurii pomilor, îmbrăcându-se în cămeşi  de floare, când ghioceii, viorelele şi lăcrămioarele ne ademeneau cu frumuseţea şi parfumul lor, atunci ştiam că nimeni şi nimic nu va mai putea opri natura şi omul din mersul lor mereu repetat spre renaşterea vieţii.

Şi-atunci venea iară la rând o nouă lume, renăscută parcă din caierul vremii, o lume fără seamăm care era numai şi numai a nostră. Hălăduiam atunci, în pierduta ceea vreme, cât era ziua de lungă prin Bercul cela mirosind a reavăn, a viorele şi lăcrămioare, a acăţi înfloriţi şi înmiresmați ce semănau cu candelabrele catedralelor din cărţile noastre de poveşti. Cunoşteam aici fiecare copac, fiecare cuib de pasăre, fiecare scorbură, fiecare cărăruie ce şerpuia până-n inima crângului celuia de copaci semeţiţi cu capul spre cer şi având la picioare covoare de flori. Poate că aici  era locul ascunsului izvor din fericita noastră copilărie care a umplut cu preaplinul său însetata fântână a sufletelor noastre. Cu siguranţă că aici, în Bercul copilăriei mele, pe Continit, la bătrânele stâne cele deodată cu timpul, în îndulcitele vii de pe Coasta Mare, ori acolo sus, pe Dâlmă, prin covorul adormitor de cimbrişor şi colilii, am ascuns fiecare din noi câte o fărâmă din copilărie.

Și poate că tocmai de aceea acum, în toamna vieţii, lăcrimatul nostru suflet mai picură din când în când pe tremurata-i geană, o boabă de aducere aminte pentru locul în care, cândva, demult, am trăit un timp îndulcit şi norocos al vieţii mele. Şi poate că tocmai de aceea, în taina unui gând ascuns şi curat eu, și mulţi dintre noi, şi-ar dori să fie din nou alături de neamul şi de leatul lor acolo, în ţintirimul din deal, pentru a petrece veşnicia printre cei care ne-au dat viaţă, printre cei cu care am trăit cea mai frumoasă  parte a vieţii noastre, printre cei neîntinaţi de păcatele lumii de ieri şi de azi.

Acolo mi-aş dori să veşnicesc şi eu sub umbra unui prun tomnatic, în miros de dulce şi îmbietor cimbrişor, alături de leatul meu cu care am trecut lumea într-o vreme în care furam îndulcite clipe din raiul cel neasemuit al copilăriei.

 

 

Mircea Dorin Istrate

 

***