Petre
Ţuţea în 1989
Pe la începutul lui 1989, la „Europa liberă” s-au
transmis nişte scrisori ale lui Aurel Dragoş Munteanu. Cât mi-aduc aminte nu
aveau un caracter anti-comunist net. O lălăială cu drepturile omului, dar numai
faptul că se citeau la „Europa liberă” conta ca un gest impotriva regimului.
Eram la Ţuţea acasă şi, printre altele, am discutat şi despre aceste scrisori,
Aurel Dragoş Munteanu fiind şi el unul dintre apropiaţii domnului profesor. Am
constatat că Ţuţea nu încuviinţa gestul lui ADM, fără să ştie prea multe despre
ce scrisese acesta. Din principiu, aş zice, nu-şi punea mari nădejdi în „Europa
liberă”. Nu agrea nici cazul exagerat care se făcea de drepturile omului. Când
fusese întrebat de un ziarist occidental ce părere are despre respectarea
drepturilor omului în Republica Socialistă România, Ţuţea i-a răspuns cam aşa:
„Eu sunt, român, domnule! Şi noi, românii, nu avem drepturi, noi avem
îndatoriri, avem obligaţii! Drepturile sunt pentru nevolnici şi handicapaţi!” Nu
înţelegea ce aşteptase Aurel Dragoş Munteanu să obţină prin acest gest al său.
Căci, repet, nu era un text anticomunist.
După câteva minute a apărut Aurel Dragoş Munteanu, în
trecere pe la domn profesor. Domn profesor nu avea telefon, aşa că venea
fiecare neanunţat. M-am ridicat să plec, să-i las să vorbească ce au de vorbit.
ADM a insistat să rămân, ca să plecăm împreună. Nu prea mi-a convenit, dar am
rămas. Am plecat amândoi odată. Deşi locuia în direcţia opusă, m-a condus de la
Cişmigiu, unde locuia Ţuţea, până în Piaţa Romană. Am discutat politică,
fireşte. A încercat să explice gestul de a scrie la „Europa”. Mi-a dat de înţeles
că gestul său nu este gratuit, că se pregătesc schimbări importante în lume, în
Ţară, iar el este la curent cu lucrurile astea, m-ar putea apropia şi pe mine
de nişte structuri foarte serioase care vor fi implicate la un nivel foarte
înalt. M-am făcut că nu prea pricep, sincer vorbind mă temeam că ar putea să
fie şi o provocare, oricum nu prea îmi plăcea de ADM, nu era genul meu, era
prea afectat şi entuziasmat pe mize minore, cam guraliv şi uneori îşi permitea
să se arate prea intim cu domn profesor etc. Ne-am oprit în piaţa Romană, la
Turist. Am mai vorbit puţin. La un moment dat îmi zice: „Fii atent,
profesore, cineva ne face poze de vizavi, de la Colonade.” Am privit
într-acolo, nu am văzut nimic deosebit, dar i-am dat un răspuns care pe loc m-a
mirat şi pe mine: „Domnule coleg, dar ştii cu ce aparatură ne fac ăia
poze?” Nu a înţeles ce vreau să zic, aşa că am continuat pe ideea că
aparatura cu care ne fotografiază ăia noaptea este o aparatură occidentală, pe
care Securitatea a cumpărat-o cu bani grei! Că, în general, securitatea uzează
de ultima tehnică de urmărire, extrem de performantă, dar şi extrem de scumpă,
adusă din Occident. Că securitatea plăteşte bani grei pentru aparatura cu care
îi urmăreşte pe disidenţi, bani care ajung la occidentali. Este un motiv în
plus, i-am zis, pentru ca Occidentul să încurajeze disidenţii din ţările
comuniste, protestatari ca Aurel Dragoş Munteanu... În felul acesta creşte
cererea pentru echipamente moderne de urmărire, creşte vânzarea. Totul
e comerţ, domnule Dragoş!... A rămas bietul ADM cu gura căscată, n-a
mai zis nimic şi ne-am despărţit.
Fireşte, era cam
aiurea tot ce spusesem, dar ceva-ceva era adevărat şi aveam puţin dreptate.
Cred că răspunsul meu era marcat de o întâmplare de care tocmai aflasem. Un
incident petrecut la Hotelul Nord, unde de ani de zile obişnuia să tragă un
neamţ, om de afaceri, căsătorit cu o româncă, un ins simpatic. Mai trăgea câte
un chef cu directorul hotelului şi cine se mai nimerea pe acolo. Ultima oară se
nimerise să fie în hotel şi fratele meu, iar neamţul l-a invitat din nou pe
director, pe Nelu Chelemen, şi pe prietenii săi, căci a făcut nişte afaceri
bune cu Guvernul român şi vrea să facă cinste. La a doua sticlă de Chivas
neamţul s-a lăudat că a fost aviator de vânătoare în timpul războiului, pe
frontul de Est, că a doborît o mulţime de avioane ruseşti, bolşevice, peste o
sută!, pentru care a primit Crucea de fier cu diamante, cea mai mare decoraţie
militară germană. Văzând că nu prea îl cred convivii, a sunat-o pe nevastă-sa
în camera de hotel şi ea a coborît aducând decoraţia s-o vadă şi noii prieteni
ai neamţului, cu toţii impresionaţi să stea la masă cu asemenea erou. Ştia şi
de Agarici, de Antonescu, pe care i-a pomenit cu mult respect... S-a băut mai
departe pentru frăţia de arme germano-valahă, iar pe la a cincea sticlă neamţul
a cedat şi s-a lăudat cu ce afacere făcuse el: vânduse guvernului român câteva
zeci de maşini, nişte Trabanturi, în care se afla însă aparatură cu care puteai
asculta din stradă ce se vorbeşte în casă. „Câte una pentru fiecare
judeţ!” a adăugat neamţul, voios pentru câştigul dobândit. Vânduse în
România mai multe decât în orice altă ţară comunistă. Băieţi faini băieţii
ăştia de la Guvern!...
A greşit neamţul,
săracul! Căci fratele meu, Aurel Coja, a băgat mâna în buzunar şi i-a trântit
în faţă aviatorului un teanc de sute, cu care a zis că-i plăteşte tot whiskiul
ce se băuse la masă, admonestându-l cam aşa: „Sunt bani murdari banii
cu care vrea neamţul să dea de băut! Bani luaţi pe maşinăriile alea nenorocite
cu care securitatea are să ne asculte pe noi, prietenii lui, tot ce vorbim în
casă! Degeaba a doborît el avioane comuniste, dacă acum îi ajută pe comunişti
să-i bage la puşcărie pe anti-comunişti! Nenorocitul de neamţ, ce fel de
anticomunist a fost, dacă acum e mână în mână cu comuniştii împotriva
anticomuniştilor!” S-a spart tot cheful şi neamţul a decolat cu coada
între picioare, ruşinat şi umilit!... Aflasem de această întâmplare de la Mac
Popescu, încântat de spectacolul la care asistase.
Eu însumi
trecusem printr-o întâmplare similară: colegul meu de liceu, doctorul Corneliu
Dida, îmi povestise că vizavi de policlinica unde lucra se afla locuinţa
familiei Silviu Curticeanu, secretarul lui Nicolae Ceauşescu. Aflase de la
asistenta sa că seara, după ce se termină programul, vin băieţii de la
Securitate în cabinetul său şi fac de acolo ascultări de tot ce se vorbeşte
peste drum, în casa înaltului demnitar comunist. Cornel Dida ştia că soţia lui
Curticeanu mi-e colegă la Universitate. Pe scurt, după ce am aflat de situaţia
asta m-am gândit că sunt dator s-o fac atentă pe dna Curticeanu, chiar dacă nu
prea ne cunoşteam, cred că nu ne vorbisem niciodată până atunci. Ne salutam
doar. Am găsit momentul potrivit şi i-am spus o poveste în care nu era vorba
nicicum de colegul meu de liceu, dar îi spuneam ce se întâmplă la policlinică.
Răspunsul doamnei Curticeanu m-a lăsat mut: „Ştiu că suntem urmăriţi pas cu
pas, tot ce facem şi tot ce vorbim în casă, dar nu avem de ales...”
Aşa că la ora aceea eram foarte scârbit
de tehnica sofisticată oferită de Occident Securităţii ca să aibă Securitatea
cum să-i repereze mai uşor pe cei care aşteaptă să vină americanii să ne
elibereze... Un fel de a spune totuşi că existenţa disidenţilor convenea
Occidentului în comerţul cu ţările socialiste! Pare un sofism, dar era şi mult
adevăr, multă amărăciune în această interpretate a lucrurilor. Pot spune că
acest fel de a vedea lucrurile purta şi amprenta lui Petre Ţuţea. Nu mai aştepta
nimic bun de la Occident. Vorbea deseori de felul cum fusese România trădată de
Occident, de nenumărate ori. Dar se bucurase când Reagan a ajuns preşedinte.
I-a spus lui Puşi Dinulescu, care se arăta sceptic de ce poate să facă un actor
în funcţia de preşedinte al Americii, cam aşa: „Un actor, ca preşedinte
al Americii, să joace bine rolul lui Julius Caesar când se va întâlni cu
Brejnev şi va fi destul ca să intre în istorie!”
Cam tot pe atunci
le-am făcut cunoştinţă – şi tot în acelaşi loc, holul de la Athenee Pallace,
lui Petre Ţuţea şi Marian Popa, marele critic literar. Discuţia a fost extrem
de scurtă, ne grăbeam eu şi dl Ţuţea, aşa că Marian Popa a atacat cum nu se
putea mai ex abrupto: „Care credeţi, domnule profesor, că
este regimul politic cel mai bun?” Nici mai mult, nici mai puţin...
Răspunsul a venit la fel de prompt: „Cel mai bun este regimul care a
apucat să se învechească!” Am îngheţat, căci nu ştiam cum se raporta
acest răspuns la realitatea existenţei noastre: se putea oare spune că încă
puţin să se mai învechească socialismul multilateral dezvoltat şi totul va fi
bine? Mă tot întreb de atunci ce a vrut să spună Ţuţea şi n-aş băga mâna în foc
că am înţeles... Voi reveni asupra acestor vorbe, poate doar aşa să scap de
obsesia lor.
Mă întorc la Aurel Dragoş Munteanu.
Aşadar nu am marşat la invitaţia lui de a participa la ceva ce urma
să se întâmple cu largul concurs al „Europei Libere”. Aveam motive personale să
nu agreez „E.L.” Ascultam mai mult Vocea Americii. După decembrie 1989 s-a
văzut că Aurel Dragoş al nostru făcuse parte din cooperativă, din gaşca de
„revoluţionari”, dezamăgindu-l astfel definitiv şi total pe cel cu care se
lăuda că-i este mentor şi model. În cazul lui ADM, nici vorbă! Fie iertat!
Mulţi dintre profesorii
de la Universitate, mai ales cei cu nivel politic mai bine certificat, primeau
sarcina de a fi „îndrumători de grupă”, un fel de diriginţi. Nu mi s-a dat
această dovadă de încredere decât o singură dată, în 1987, şi s-a nimerit ca
grupa de anul I pe care urma s-o păstoresc timp de patru ani să fie grupa lui
Marian Munteanu. Ne-am apropiat imediat unul de altul, dar şi de alţi colegi ai
lui Marian. Nu mai ştiu cum s-a făcut de l-am dus pe el şi alţi colegi pe la
domnul profesor, adică pe la Petre Ţuţea. Felul de a gândi naţionalist al lui
Marian ştiam că o să-i facă mare plăcere bătrânului. Mai gândeau ca el şi
ceilalţi colegi ai săi, alde Mugur Vasiliu, Mihai Gheorghiu...
Marian s-a impus repede
în facultate prin spiritul de organizare şi prin răbdare. La 1 decembrie 1988
se împlineau 70 de ani de la Marea Unire. Urma să fie o aniversare fastuoasă la
Alba Iulia. Ştiu bine că Marian Munteanu şi colegii săi au intenţionat să facă
„ceva” acolo, la Alba Iulia, un gest de afirmare deopotrivă naţionalistă şi
anti-comunistă, dar până la urmă nu s-a mai dat amploare festivităţilor de la
Alba Iulia, acţiunea studenţească propusă de Marian la UTC nu a mai fost
inclusă în programul oficial de manifestări, aşa că planul lui Marian Munteanu
a căzut. Poate că Marian ar trebui să ne spună ce anume intenţionase să facă şi
împreună cu cine!
Cred că încă din 1988
s-a constituit un grup numeros de studenţi, adunaţi de mine, de Ioan Alexandru
şi de Mihai Neagu Basarab, care făceau cu rândul pe lângă Petre Ţuţea, unul
dimineaţa, altul după amiaza. Îl ajutau să se îmbrace, să mănânce, să iasă la o
plimbare în Cişmigiu sau la masă „la madam Candrea”, la Scriitori, ori la
autoservirea de la Salonul spaniol, pe Calea Victoriei, şi altele. Dar mai ales
stăteau la poveşti cu dl profesor, pe care singurătatea garsonierei îl
înnebunea, avea nevoie de interlocutori pe care să-i strunească să gândească
bine, corect. Operă pur socratică, îndeletnicire pe care o avea din tinereţe, o
exersase şi pe Cioran şi camarazii săi, drept care aceştia numai pe Nae Ionescu
îl respectau mai mult decât pe „Petrache”! Ca şi Ţuţea de altfel. Îl venera pe
„Nae”.
Era un aranjament
excelent pentru toată lumea. În vara lui 1988, întâlnindu-mă cu Cioran ca să-i
înmânez un mesaj de la Petre Ţuţea, când i-am povestit că la Bucureşti un grup
de vreo 25 de tineri, studenţi sau absolvenţi, se îngrămădesc care mai de care
să stea o jumătate de zi alături de nea Petrache, a rămas bouche bé. Mi-a zis
că „aşa ceva nu este de conceput să se întâmple la Paris, în Occident”. Îmi
place să cred că i-a trecut prin minte că i-ar fi plăcut şi lui să aibă parte
de un asemenea tratament, că, cine ştie, dacă ar fi rămas în ţară, poate că...
Cioran mi-a dat un geamantan de haine pentru Ţuţea, care i-au venit ca turnate.
Şi se mira mereu domn profesor, „cât de bine îi nimerise Emil măsura,
cum de n-o uitase după atâţia ani?!” Mai ales că Emil Cioran era cam
un sfert din gabaritul lui Ţuţea...
Emil Cioran mi-a
povestit de un drum la mare, la Carmen Silva, făcut cu Petrache prin anii ’30.
Tot drumul nu a fost chip să-l facă pe Petrache să discute despre ce se vedea
pe fereastra trenului, despre peisaj etc. Cu Ţuţea nu se putea discuta decât în
metafizic, despre idei şi principii, teoretizând necontenit. „Tot aşa a
rămas?” „Tot”, i-am confirmat. Ca impresie, Cioran mi s-a părut bucuros
să afle de bine din ţară, era interesat de satul românesc, era încrezător în
şansele României, ale tineretului din România şi, în general, din Europa de
Răsărit. Mi-a spus că de la Mircea Eliade are această încredere în tineretul
din România, din Est.
L-am încurajat pe Petre
Ţuţea să scrie memorialistică, dar n-a fost chip să lase filosofarea pentru
anecdotică. Anecdotică superioară, care ar fi făcut vie gândirea sa filosofică.
Şi mai ales ar fi făcut mai convingător, lămurindu-l, momentul de graţie din
temniţa de la Aiud când, cu ocazia unei „vizite de lucru”, ministrul Drăghici i
s-a adresat de sus lui Ţuţea cu întrebarea „dar tu ce profesie ai, mă?”,
la care răspunsul a căzut năpraznic, în auzul tuturor deţinuţilor adunaţi în
curtea închisorii: „Eu sunt de profesie român!”
Din păcate, aflaţi în vânătoare
permanentă de duşmani ai Ţării, securiştii şi-au găsit şi ei ceva de lucru
urmărindu-l pe Petre Ţuţea şi studenţii care veneau la el. Nu li s-a părut
lucru curat! Au montat aparatură de ascultat prin perete din apartamentul
vecin. Nu au putut înţelege că nu se află nimic în spatele acelui aranjament.
Conspiraţia care a dus la aşa zisa revoluţie din decembrie se organiza şi
avansa de nimeni deranjată, iar securitatea era preocupată de pericolul Ţuţea!
Cine ştie ce nenorocit de colonel sau general şi-o fi zis că a descoperit un
cuib de vipere legionare şi că trebuie tăiat în carne vie, cât nu este prea
târziu... Deh, cu duşmanii poporului nu e de glumit! A declanşat astfel o
anchetă, prostească şi neprofesională, făcând din ţânţar armăsar, şi i-au
chemat pe studenţi la lungi şi înjositoare interogatorii etc. Li s-a pus în
vedere băieţilor să nu mai calce pe la bătrân dacă vor să-şi termine
facultatea. Ancheta s-a lărgit, cuprinzându-i pe toţi cei care îi călcau pragul
lui Petre Ţuţea, chemaţi la Securitate să se explice, să se justifice, ce
anume-i făcea pe ei să meargă pe la Ţuţea ăsta care îşi zice profesor, dar în
viaţa lui nu a avut în mână un catalog?!
Aşa a ajuns la
Securitate să le dea declaraţii şi vecinul meu dl Pan Izverna, medicul poet,
unul dintre medicii care i-au purtat de grijă îngereşte lui Petre Ţuţea. Când
s-a întors acasă de la Securitate, deşi fusese avertizat să nu mai povestească
nimănui de anchetă, a venit la mine – locuim în acelaşi bloc, şi mi-a povestit
ce şi cum, avertizându-mă că urmează să fiu şi eu chemat la Securitate. Am avut
astfel timp să reflectez şi cred că am găsit cea mai bună ieşire: am făcut un
memoriu către ministrul de interne, către şeful Securităţii deci, în care
explicam ce aiurea în tramvai este toată ancheta, lipsită de obiect, cei
care mergeau la Ţuţea neavând nici o legătură cu periclitarea securităţii
statului. Iar ca să fiu sigur că ajunge memoriul meu la destinatar şi nu rămâne
fără efect, m-am dus cu memoriul la Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii
Scriitorilor, şi l-am rugat să-l dea el ministrului de interne, nu mai ştiu
cine era. Am o copie a acelui memoriu, cred că am s-o public.
Urmarea a fost că nu am mai fost
chemat, ancheta s-a închis, dar a rămas ca studenţii să nu mai calce pe la Nea
Petrache. În locul lor, Dumitru Radu Popescu a plătit din banii Uniunii ca
Ţuţea să aibă un fel de valet, pe celebrul Udrişte, care venea zilnic să vadă
ce nevoi are dl profesor. DRP-ul a fost foarte eficient şi pe fază...
Mai demult, domnul profesor mă
avertizase, şi el şi domnul Ghinea Simion, că periodic sunt chemaţi la
Securitate să dea declaraţii despre ce au mai făcut, cu cine s-au mai văzut, ce
au vorbit etc. Li s-a părut corect ca eu să ştiu, cu subînţelesul că dacă
consider că nu e bine să mă mai văd cu ei, ei mă înţeleg. Le-am răspuns că nu
am nimic de ascuns şi că ce vorbesc cu dînşii vorbesc şi cu altă lume, cu
colegi, cu studenţi... Aşa că să nu ascundă nimic la Securitate în privinţa
mea. De ce nu mă temeam?, asta e altă poveste, pentru altă ocazie. Ar trebui
căutate în arhive notele semnate de Ţuţea şi Ghinea. Au fost publicate în 1990
notele semnate de Corneliu Coposu în aceleaşi condiţii, dar nemernicul care
le-a publicat le-a prezentat ca turnătorii. Ca opera unui „informator”! Nici
vorbă! Decât doar dacă acele note au băgat pe cineva la închisoare sau în
bucluc. Erau în mare măsură formale, birocraţie securistică... Iar închisoare
politică nu s-a mai făcut după 1964 decât foarte puţin, cazuri izolate, nu a
mai fost un fenomen de masă. Mai mult, o serie întreagă de persecuţii politice,
ale unor disidenţi, s-au dovedit după 1989 că făceau parte din scenariul
„revoluţiei”, urmau să legitimeze ascendenţa politică vertiginoasă post
decembristă a unor „revoluţionari”, printre ei şi Aurel Dragoş Munteanu, numit
director al Televiziunii, ambasador la ONU, ambasador în SUA... Probabil
singurul ambasador român care la eliberarea din funcţie nu s-a mai întors în
patrie. Oare de ruşine?
În primăvara lui 1989 l-am găsit
într-o dimineaţă pe „domn profesor” foarte nerăbdător să stăm de vorbă. M-a
întrebat dacă „e adevărat că la Europa liberă au dat o ştire despre
Ceauşescu că declarase cum că România poate oricând să fabrice bomba atomică?” Da,
auzisem şi eu, i-am dat detalii, i-am spus că Alecu Cuturicu, prietenul meu, cu
care fusesem cândva la dînsul, tocmai la asta lucra, la bomba atomică... Atunci
Ţuţea s-a ridicat din pat în picioare şi şi-a făcut câteva cruci largi,
popeşti, rostind un răsunător: „îl bag în p... mă-sii pe ăla care o
să-l mai înjure pe Ceauşescu!” Radia de fericire. Măsura camera în
paşi energici de parcă aştepta să se hotărască ce să facă mai departe. Nu prea
împărtăşeam entuziasmul său. „Ce mare ispravă e să avem bomba atomică,
domnule profesor?!”
Mi-a răspuns mirat de
naivitatea mea: ”Păi dacă avem bomba atomică, neicusorule, altfel vom
sta de vorbă şi cu Budapesta, şi cu Kievul!” Bun, chestia cu Budapesta
o înţelegeam, dar ce căuta în premoniţia sa Kievul? Nu i-am cerut lămuriri,
m-am lămurit singur peste câţiva ani, mult după 1990, când cu toţii ne-am
trezit cu acest vecin nou, Ucraina. Vecin nou şi mult mai incomod decât Rusia.
Cum de se gândise Ţuţea la Ucraina că ar fi mai periculoasă decât Ungaria şi
ceilalţi „adversari” clasici? Cum de văzuse atât de bine viitorul nostru?
Da, Ţuţea a avut tăria
şi onestitatea de a-i înjura pe comunişti „nuanţat”, apreciind de fiecare dată
când Ceauşescu şi regimul său dădea semne că le calcă pe urme legionarilor.
Deseori l-am auzit spunând că „am vrut şi noi o Românie puternic
industrializată şi înarmată până în dinţi. Cu o populaţie de 60 de milioane în
1980!” Iar ce ar fi vrut Ţuţea cel mai mult să facă, treaba pe care se
considera că o poate face el cel mai bine, era să fie legiuitor, să conceapă
direcţii de dezvoltare pentru Neamul românesc, propriu zis direcţii de
împlinire a vocaţiei cu care Dumnezeu a lăsat fiecare popor. Nici urmă de
şovinism în ce gândea. Era un naţionalist total şi deseori, cerându-i-se să
definească naţionalismul şi patriotismul, spunea că „a fi patriot este o
obligaţie stabilită prin lege. Când Ţara ţi-o cere, mergi la război şi îţi dai
viaţa pentru glia străbună. Nu-i poţi cere însă cuiva să fie naţionalist, căci
a fi naţionalist este o vocaţie. Naţionalistul nu-şi dă viaţa pentru Neam, ci
şi-o dedică! În totalitate şi în tot ce face!”
Ion Coja
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu