CUM
SĂ-I IUBIM PE CEI CE NE GREȘESC?
-
PR. MIRON MIHĂILESCU -
Cum îi iubim pe cei ce ne disprețuiesc?
Când nu ești duh de dăruire, nu ai viață în tine.
Acest duh al dăruirii, ni-l întreține Duhul Sfânt. Când iubești, ești plin de
Duhul Sfânt. Când ți-aduci aminte de un om ce ți-a făcut rău, care te-a
disprețuit amarnic, tu, pe loc, să poți să-ți deschizi inima împreună cu
Hristos și să-l cuprinzi în tine. Când îți aduci aminte de dușmanul tău, să-l
poți cuprinde într-un raționament dumnezeiesc și să-i zici, în taină: „Hai la
mine, ai încredere pentru că ești, ca și mine, al Celui Ce ne-a dat viață”.
Mântuitorul a promis că ne va trimite puterea de a ne
bucura de dușmanul nostru, ca de prieteni. Din moment ce ne cere lucrul acesta,
înseamnă că avem posibilitatea de a-l îndeplini. Asta înseamnă că suntem o mare
minune, că în ochii lui Dumnezeu suntem încărcați cu această posibilitate de a
pune la inimă pe dușman ca pe prieten, exact cum face Dumnezeu.
Dragostea nu înșeală
Trebuie să ne bucurăm că suntem atât de dumnezeiești!
Din moment ce ne împărtășim cu El, asta înseamnă că Dumnezeu are nădejde de la
noi că putem fi dumnezeiești, deoarece garantează El. Ne stă la dispoziție ca
să ne uităm la El și, așa cum ne privește El pe noi, să ne privim și noi, unul
pe altul.
Dragostea niciodată nu înșeală, nu poate înșela. E
vorba de dragostea lui Dumnezeu, după care și în care este și dragostea a tot
creștinului. În aceasta constă și sfințenia de care zice Apostolul că e
calitatea sau însușirea celui ce Îl urmează pe Hristos, spunând: „Aleși ai lui
Dumnezeu, sfinți și prea iubiți”. „Sfinți și prea iubiți” constituie, deci, o
contopire desăvârșită, binefăcătoare, de viață între oameni, și între oameni și
Dumnezeu. Cine iubește cu adevărat este un sfânt, pentru că iubirea duce la
făptuirea a tot binele, și aceasta e sfințenia.
Dacă observi că lângă tine e un om care nu-i cum
trebuie și pentru care nu poți interveni nicidecum, te uiți la faptul tainic că
îl ține Dumnezeu chiar și așa, în halul în care se prezintă el la momentul
respectiv. Omul își zice: „N-am nimic cu nimeni” și i se pare că toate sunt
bune. „N-am nimic cu nimeni, merg în drumul meu, dau pace la toată lumea, îi
acord omului dreptul său și, deci, sunt normal”.
Analiza lăuntrică
Dar nu ne aducem aminte că dacă stăm bine să ne
examinăm, pe parcursul gândirii noastre continue – căci gândim încontinuu – se
pot observa atâtea și atâtea scăzăminte de inimă care trec, așa, ca într-un
film, neobservate.
Nu întotdeauna suntem atenți să ne facem o imagine
curată despre câte cineva. Suntem superficiali în a ne închipui valoarea cuiva.
Să luăm aminte că, lângă orice aspect al vieții ce îmi
iese-n cale, este prezența lui Dumnezeu! Zărim pe câte cineva și ne pare urât,
scârbos, neinteresant. E o cădere de la lumină. La orice îmi iese în cale, să
mă uit cu duh de bine, cu duh de a îndrepta totul. Pentru că știu că aceasta
este dorința Tatălui, de a nu rămâne nimic interpretat și văzut greșit de către
om. Totul are valoare dumnezeiască. De aceea, ni se spune: să nu osândești!
Ușurătatea cu care privim, asta să ne-o corectăm.
Păcatul este lipsa de dragoste în modul nostru de
întâlnire cu oamenii. Multele greșeli, cele fără de dragoste, se iartă prin
multa, multa dragoste ce se pune în locul golului pe care noi îl numim răutate.
Omul iartă, dar ține minte. Nu se poate smeri, punându-și inima la dispoziția
lui Hristos pentru a ști să ia atitudinea cuvenită. Ține mai mult la el însuși.
„Pe mine m-a jignit”. Nu-i pasă omului că, de fapt, jignirea e adusă
Mântuitorului. Pe om, îl doare inima doar pentru ofensa adusă lui. Te socotești
mai de valoare decât Dumnezeu când nu ierți. Să nu cazi în această eroare! Dau
de gândit cuvintele: „mult i se iartă, pentru că mult a iubit”.
(Extras din „Imperativul trezviei în
teologhisirea părintelui Miron Mihăilescu”, ediție îngrijită de pr. Răzvan
Andrei Ionescu și Laura Vasiu, Ed. Apostolia, vol. 2
POETUL
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Poetul rupe din el si ne hraneste pe noi, cei flamânzi
de poezie si de azur. Pentru a sluji viata e trimis poetul în lume. Pentru a
risipi pustiul si tristetea si umbra. Poet este fiecare om care aspira, care
viseaza, care gândeste, care creeaza, care munceste, care priveste si
pretuieste viata în adâncime, fiecare om care se înfioara de soaptele vântului,
de murmurul izvoarelor, de vuietul furtunilor, de cântecul pasarilor, de
stralucirea stelelor, de munca si daruirea oamenilor, de cântecul si tainele
vietii, de farmecul si frumusetile lumii, fiecare om care nu trece cu ochii
închisi prin viata, ci vede, contempla, se mira, întreaba… Pe toate Dumnezeu
„cu întelepciune le-a facut” – zice David cel neîmbatrânit, cel vesnic tânar.
Pentru ca neîmbatrânirea este darul tuturor poetilor. Si David este cel mai
mare poet.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
96-99, 32
NEBUNIA
DE PRET
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Fiti nebuni, nebuni ca adevaratii nevoitori! De ce
nebuni? Pentru ca a fi crestin înseamna a trai în doua planuri în acelasi timp:
prezentul si vecinicia.
Sfantul Sofronie Saharov, Din viata si din
duh, traducere de Parintele Rafail Noica, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2011,
p. 59
CEA
MAI MARE EREZIE ÎMPOTRIVA MAICII DOMNULUI
-
SF. IOAN DAMASCHIN -
Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu. Contra
nestorienilor
Propovăduim că Sfânta Fecioară este în sensul propriu
şi real Născătoare de Dumnezeu. Prin faptul că cel născut din ea este Dumnezeu
adevărat, este adevărată Născătoare de Dumnezeu aceea care a născut pe
Dumnezeul adevărat, întrupat din ea. Spunem că Dumnezeu s-a născut din ea, nu
în sensul că Dumnezeirea Cuvântului a luat din ea începutul existenţei. Ci în
sensul că însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, cel născut înainte de veci, în afară de
timp, din Tatăl, care există fără de început și veşnic împreună cu Tatăl și cu
Duhul, în zilele cele mai de pe urmă, pentru mântuirea noastră, s-a sălăşluit
în pântecele ei, s-a întrupat și s-a născut din ea fără să se schimbe.
Sfânta Fecioară n-a născut simplu om, ci un Dumnezeu
adevărat: şi nu un Dumnezeu simplu, ci un Dumnezeu întrupat. Cuvântul nu și-a
pogorât din cer corpul, care să fi trecut prin ea ca printr-un tub, ci a luat
din ea un trup de o fiinţă cu noi pe care l-a ipostasiat în El însuşi. Căci
dacă şi-ar fi adus corpul din cer și n-ar fi luat firea noastră, la ce mai
foloseşte înomenirea? Înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul pentru aceasta s -a
făcut ca însăşi firea, care a păcătuit, care a căzut și care s-a corupt, să învingă
pe tiranul, care a înşelat-o și astfel să se elibereze de stricăciune, după cum
spune dumnezeiescul apostol: „Pentru că prin om moartea, tot prin om învierea
morţilor”(I Corinteni XV, 21).
Întruparea
Mântuitorului din Fecioara Maria
Dacă prima este adevărată, este adevărată şi a doua.
Dar dacă spune: „Primul Adam, din pământ, pământesc, al doilea Adam, Domnul din
cer”(I Corinteni XV, 47), nu afirmă că este din cer corpul lui, ci evident că
nu este simplu om. Căci iată l-a numit şi Adam şi Domn, indicând pe amândoi.
Cuvântul „Adam" se tălmăceşte: făcut din pământ. Și este neîndoielnic că
firea omului este făcută din pământ, pentru că a fost plăsmuită din pământ.
Cuvântul „Domn", însă, arată fiinţa dumnezeiască.
Şi iarăşi spune apostolul: „A trimis Dumnezeu pe Fiul
Său Unul-Născut, care s-a făcut din femeie”(Galateni IV, 4). N-a spus „prin
femeie", ci „din femeie". A arătat aşadar dumnezeiescul apostol că
însuşi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu şi Dumnezeu este cel făcut om din
Fecioară şi că însuşi cel născut din Fecioară este Fiul lui Dumnezeu şi
Dumnezeu. Căci s-a născut în chip corporal, `ntrucât s-a făcut om. N-a locuit
într-un om mai dinainte făcut, ca în profeţi. Ci însuşi s-a făcut om în chip substanţial
şi real. Adică în ipostasa Lui există un trup însufleţit cu suflet raţional şi
gânditor şi El însuşi s-a făcut ipostasa trupului. Aceasta înseamnă cuvintele:
„s-a făcut din femeie".
Maica
Domnului - Născătoare de Dumnezeu
Căci cum ar fi fost sub lege însuşi Cuvântul lui
Dumnezeu, dacă n-ar fi fost om deofiinţă cu noi? Pentru aceea pe bună dreptate
şi cu adevărat numim Născătoare de Dumnezeu pe Sfânta Maria. Acest nume
constituie toată taina întrupării. Iar dacă aceea care a născut este Născătoare
de Dumnezeu, negreşit şi cel născut din ea este Dumnezeu și, negreşit, este și
om. Căci cum s-ar fi născut din femeie Dumnezeu, care are existenţa înainte de
veci, dacă nu s-ar fi făcut om? Este evident că Fiul omului este om. Iar dacă
cel născut din femeie este Dumnezeu, este evident că este unul și acelaşi atât
cel născut din Dumnezeu Tatăl, potrivit fiinţei dumnezeieşti și fără de
început, cât şi cel care în vremurile din urmă s-a născut din Fecioară,
potrivit fiinţei care are început şi cade sub timp, adică fiinţei omeneşti.
Acest fapt indică o singură ipostasă, două firi și
două naşteri ale Domnului nostru Iisus Hristos. Nu numim deloc pe Sfânta
Fecioară Născătoare de Hristos. Această denumire a născocit-o spurcatul,
pângăritul Nestorie, cel cu cuget iudeu, vasul necurăţiei, pentru a desfiinţa
termenul: „Născătoare de Dumnezeu", ca supărător și spre a necinsti pe
singura care cu adevărat este mai cinstită decât toată zidirea, pe Născătoarea
de Dumnezeu, chiar dacă ar crăpa el împreună cu Satan, tatăl său.
Erezia
lui Nestorie
Hristos (= uns) este şi David regele și Aaron
arhiereul, căci demnitatea de împărat și preoţia se ungeau. Poate să se
numească de asemenea Hristos orice om purtător de Dumnezeu; acesta, însă, nu
este Dumnezeu prin fire. Astfel urgisitul de Dumnezeu Nestorie s-a semeţit să
numească purtător de Dumnezeu pe cel născut din Fecioară. Departe de noi de a-l
numi sau de a gândi că este purtător de Dumnezeu! Nu, ci îl numim Dumnezeu
întrupat. Căci însuşi Cuvântul s-a făcut trup, a fost conceput din Fecioară,
s-a născut Dumnezeu împreună cu natura pe care a luat-o și care a fost
îndumnezeită de El în acelaşi timp în care a fost adusă la existenţă în aşa fel
încât cele trei: luarea naturii noastre, existenţa şi îndumnezeirea ei de
Cuvânt s-au întâmplat simultan.
Şi în chipul acesta Sfânta Fecioară se înţelege și se
numeşte Născătoare de Dumnezeu și nu numai din pricina firii Cuvântului, ci şi
din pricina îndumnezeirii firii omeneşti. Zămislirea și existenţa acestora,
adică zămislirea Cuvântului și existenţa trupului în însuşi Cuvântul, au avut
loc într-un chip minunat în acelaşi timp. Însăşi Maica lui Dumnezeu a dat în
chip minunat Făcătorului să se plăsmuiască, iar lui Dumnezeu şi făcătorului
universului să se facă om, îndumnezeind ceea ce a luat.
Cele
două firi ale lui Hristos
Unirea a păstrat cele unite aşa cum ele au și fost
unite, anume nu numai firea dumnezeiască, dar și firească omenească a lui
Hristos, cea mai presus de noi şi cea asemenea nouă.
Nu s-a făcut mai întâi om şi mai pe urmă Dumnezeu, ci
totdeauna, din primul moment al existenţei, a existat în amândouă chipurile.
Pentru că de la începutul zămislirii a avut existenţa în însuşi Cuvântul. Este
omenesc, deci, potrivit firii omeneşti; şi este a lui Dumnezeu şi dumnezeiesc
într-un chip supranatural. Mai mult, a avut şi însuşirile unui corp însufleţit,
căci Cuvântul le-a primit pe acestea în virtutea întrupării. Acestea, potrivit
ordinii activităţii naturale, sunt cu adevărat naturale.
(Extras din „Dogmatica”, Sf. Ioan
Damaschin)
CHIPUL
COPIILOR
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Chipul copiilor exprima prin intermediul celor mai rafinate linii si trasaturi
nobletea, aceasta calitate tainica si straina de firea tuturor celorlalte
fiinte care, întretesuta cu harurile penelului prin excelenta de artist al
dumnezeiescului Artizan, cu ajutorul caruia a fost maiestrita fiecare
trasatura, fiecare linie a întregului chip, ne zugraveste mai degraba un înger
venit aici spre a înnobila creatia decât o vietate menita sa traiasca asemenea
celorlalte si sa se supuna aceleiasi sorti. Pe chipul acesta se oglindeste mai
degraba nemurirea decât moartea, mai degraba spiritul decât materia. E cu
putinta ca aceasta cununa a celor create, plasmuita cu atâta gratie sublima, sa
fi fost zidita pentru a avea parte de soarta fiintelor necuvântatoare? Încât sa
nu-si cunoasca dumnezeiescul Creator? Ca sa-si ignore bunatatea aparte, menita
siesi, care ni se descopera cu atâta stralucire? Ca sa nu-I multumeasca
Acestuia pentru darurile Sale cele bogate si sa nu-L slaveasca pentru înaltimea
cinstirii, pentru bunavointa Lui deosebita si pentru nemarginita Lui bunatate
fata de sine? Ca sa nu-L caute si sa-L regaseasca cu proprii sai ochi în
creatia de El zidita? Ca sa nu-I doreasca frumusetea si sa cheme în ajutor
atotputernicia Sa dumnezeiasca? Niciodata! Niciodata! E cu neputinta!
Tagaduirea tuturor acestora va însemna tagaduirea întelepciunii si a priceperii
lui Dumnezeu; va însemna tagaduirea bunatatii Lui si a acestor trasaturi
dumnezeiesti care se vad atât de minunat în felul cum a fost modelata întreaga
creatie si mai ales omul.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 16-17
GANDURILE
OMULUI
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Omul socoteste, de obicei, ca toate gândurile sunt ale lui, proprii, opera sa
izvorând de la el însusi. Cu toate acestea, este neadevarat, chiar daca omul proclama
ca duhul sau, partea lui launtrica, nu se supune influentei puterii
duhovnicesti, nici celor bune, nici celor rele. În realitate, duhul omenesc
suporta influenta unei multimi de puteri duhovnicesti exact în acelasi fel în
care asupra trupului actioneaza o multime de forte fizice.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 80
ROADELE
PAMANTULUI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
În orice roada a pamântului sunt câteva însusiri: culoare, forma, gust, putere
hranitoare, frumusete, buna mireasma. Slava Tie, Treime, Ce toate le-ai gândit
si le-ai zidit spre mâncare si desfatare fapturilor Tale, mai ales oamenilor,
fapturile rationale!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu –
ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas,
Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 20
LUMANAREA
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Ce rost are pe lumea aceasta un fir de lumânare? Ea
înseamna o marturisire, un crez: cred în lumina, cred în Hristos. Toata lumea
stie de Iisus Hristos, dar nu-L cunoaste cu adevarat si, de aceea, nu-L
asculta, nu-L iubeste, nu-L urmeaza. Când Iisus este cunoscut si ascultat cu
adevarat, atunci se face pace si în suflet si în familie si în tara si în lume.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
28, 31
FAPTA
BUNA
-
Parintele Arsenie Boca -
Iisus vrea ca fapta buna sa izvorasca natural dintr-o
natura buna în chip dezinteresat, cum creste bobul de grâu si cum izvoraste apa
din stânci, fara sa se preocupe de bunatatea lor.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 88
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu