Mircea Dorin Istrate - Vis în plină toamnă

 

Poezii pentru sâmbăta seara

 

Vis în plină toamnă

 

 

~*~

 

Pân’ mă duc din lume, ochii las să-mi vadă,

Preafrumosul ăste-i sfinte guri de rai,

Ce-nceput își are colo-n luna Mai,

Și pe care unii, nici nu pot s-o creadă,

 

Înverzește totul ce-i pe pământesc,

Și-apoi înflorește roată-njur-prejur,

Totul e culoare, roșu, galben, pur,

De îmi zici c-aicea-i, Raiul din ceresc.

 

Totul este reavă, mirosind divin,

Dulci arome parcă, mi te cheamă-n luncă,

Se trezește-n tine, dorul cel de ducă,

Să-ți încânte ochi, floarea de melin,

 

Si-mi mai vezi albine hărnicind prin floare,

Și-ncă rândunele săgetând văzduhul,

Cum îmi crește iarba, înverzind pământul,

Aibă-mi ce să pască, turme de mioare.

 

Codrul se umbrește, ascunzând cărări,

Stânele prind viață sus, pe Continit,

Omul și natura s-au dezlănțuit,

Totul este viață-n cele patru zări.

*

Ici, la mime-acuma-i toamnă îmbrumată,

Plouă mocănește sub un rece vânt,

Eu, închis în casă, mă-ndulcesc în gând,

Că-s în primăvara, ceea, înflorată.

 

2.09.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Îndemn

 

În viața asta, de doi bani,

Adăugăm vieții ani,

Și buni și răi și fericiți,

Și-ncă destui...nenorociți.

 

Dar măcar ultimii de-or fi

Îmbucurați în zi de zi,

Am mai uita de cele-amare

Și nu le-om pune la... păstrare.

 

Nu știu ce fi-va în ceresc,

Dar știu c-aici, în pământesc,

A fost trăire-adevărată,

Mai bună, rea... amestecată,

 

Cu rai, cu iad, cu binișor,

Cu multă ură și mult dor,

Cu mult noroc și nenoroc,

Cu toate astea, la... un loc.

*

Acum, așa ni-i datul sorții,

Atât ne fie scurtul vieții,

Clipita bună s-o trăiți,

De ea mereu să v-amintiți

 

Și-apoi cu drag... s-o-mpărățiți,

De prindeți raiul... cel cu sfinți.

Ori iadul cel, unde plătiți

Păcate dulci...de fericiți.

 

3.09.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Poate c-așa o fi să fie.

Motto

Ne-am născut din vrerea sorții

Și trăim sub umbra morții

 

Ce este viața? Mă tot întreb în gând

Și-mi vin răspunsuri mii, tot rând la rând,

De cum și cât trăit-a fiecare,

Ce-i mergător și-acum pe-a ei cărare,

De e sărac sau poate-i mai bogat,

De câte-n viața lui s-au adunat,

De cât el înțelege cea trăit,

De cât e așezat ori ne-mplinit.

 

Așa că uni-s veci în întristare,

Că viața lor a fost o lumânare,

Ce-a ars mereu și a rămas doar fum

Din tot ce-a silnicit, pe-al vieții drum.

 

Cei cu noroc în viața lor în toate,

Sunt mulțumiți că au cât mi se poate,

Și-s bucuroși aproape mai mereu,

Că nu prea știu cum e, să-ți fie greu.

 

Viața-i doar speranță și visare,

Și-un gând c-o fi mereu cea îndreptare,

Dar mai nimic nu fi-va împlinit

Din ce-am sperat și încă am dorit.

*

A noastră viață-i, viață înădită

Din cea a lumii cere-i nesfârșită,

Și-atuncea când ne ducem lăcrimați

În lumea celor care-s așteptați,

Acolo sus, la sfânta cea socoată,

Să știți că fi-va dreaptă judecată,

Și-aici de-am fost clipită trecătoare,

Cu întristări, cu cei mai rău sub sooare.

Măritu-acol’ vă face-o bucucurie,

Și vă va pune-n lunga Lui, vecie,

Ca să gustați și voi, pe săturate,

Cum e să ai odată, mai de toate.

**

E drept că nimeni n-a venit, ne povestească

Cum e pe-acol’, prin lumea cea....cerească

 

4.09.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Povestea noastră

motto

Când o fi cum n-o mai fi,

Lumea asta s-o sfârși,

Când o fi cum n-a mai fost,

Lumea asta, e pe dos.

*

Această lume-i singura ce-o știm

Și-așa cum e, noi încă o trăim,

Cu tot ce are dânsa rele, bune,

Că Domnul îmi făcut-a astă lume.

 

Dar ea îmi e cum și noi încă vrem

Și cât ne străduim și cât putem,

Și cât credință-avem și cât putere,

Să facem dacă vrem a noastră vrere.

 

Ne naștem încă fără vrerea noastră,

Trăirea e sub sortă și sub astră,

Apoi, tot fără vrere ne-om duce în ceresc,

Lăsând tot ce făcut-am aici, pe pământesc.

 

O naștere și-o moarte și-o clipă de trăire,

Ne e întreaga viață, în rest i-apoi neștire,

Lungită cât îmi fi-va nici știu c-am cum și cât,

Va fi oricum poveste uitată și atât.

 

5.09.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Înăditorii de istorii

 

Din lungul timp, de la-nceput de viață,

Când bâjbâiam prin neguroasa ceață,

Tot înșirând  pe-o țandără de gând,

Noroade lungi pe-aicea

petrecând,

 

Bătrânii mei, din timpuri vechi, uitate,

Și-au scris în gând poveștile aflate,

Și-apoi le-au dat așa, din gură-n gură,

Le fie la nepoți,

de-nvățătură.

 

De-aceea ei sunt ținători de minte,

Și știutori de tot ce-a fost ’nainte,

Din cele vremi ce astăzi mi-s poveste

Din tot ce-a fost și-acuma,

nu mai este.

 

Voi cei de azi, nepoții celor moși,

Așa cum dat îmi e, din moși-strămoși,

Să-mi dați pe mai departe la urmași

Istoria acestor

uriași,

 

Ce-au fost Zalmolze , primul nost’ Hristos,

Cel înțelept ca veacul și sfătos,

De Burebista și-ncă Decebal,

Viteazul nostru, ultim din ăst’

Val,

 

Un Mircea, un Stefan și-apoi Viteazul,

Ce n-au plecat la nimenea grumazul,

Și-n Avrămuț și-un Cuza cela drept,

Ce au ținut la lumea veche

piept,

*

Aceștia toții și alții mii și mii

Îmi sunt de-acum legende veșnic vii,

Ce mi le duc moșnegii mai departe,

În cronici învechite, spre timpuri ce n-au

moarte.

Ei, șlefuit-au încă Miorița,

La focul serii, când fierbeau jântița,

Și jertfa ce se cere iar și iară

De pui în ea un drag de

soțioară,

 

Cum a făcut Manole, mester mare

Să-mi țină-n veac măreața lui lucrare,

Și alții mii și mii de jertfitori,

Ce neamului și țări-i sunt

eroi

*

Ei, moșii mei, comori de-nțelepciune,

Ei purtători prin veac de fapte bune,

Ei sunt înăditorii de istorii,

Din adâncimi de timpuri mari,

în glorii.

 

Noi,  fără ei am fi săraci mereu,

Că n-am avea modele când ni-i greu,

Ce să ne de-a speranțe și putere,

Să facem și a gândului cea

vrere.

*

Ține-ți-mi moșii cei bătrâni cât veacul,

Țineți-mi popa cel cucernic și diacul,

Că și ei duc istoria în spate

De la-nceputul lumii,

mai departe.

 

6.09,2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Mă-ngrijorezi de-acuma Doamnă

 

A viei frunză arămită,

C-o prună dulce, îmbrumată

Și c-o gutuie parfumată,

Mai toate încă de ispită,

Îmi sunt a toamnelor,

icoană.

 

Eu n-am nimic cu tine toamnă,

Dar dacă-mi vii cu ceață sură,

Cu frig, cu vânt cu rece bură,

Și-n dimineți cu cuib de brumă,

Mi te blestem în gându-mi,

Doamnă.

 

Oricum, te pun în poezie,

(Cu mai puține-atale rele,

Cu ce mai știu și-alte belele)

Doar ca să-mi ieși față curată,

Ca pân’ la urmă, bine-ți

fie.

 

Fă-ți dară treaba, dăruiește,

Ce copta vara-n calde zile,

Te du de-odat cu păsările

Și-n urma ta lasă să vină,

Cea iarnă, ce mereu ne-alină

Și e de-acum, pe drum

sosește.

 

7.09.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Alegere

 

Rugi, tot înălțăm la Tine, în cuvinte rostitoare,

De smerit, de-evalaviere, chemătoare, de iertare,

Pentru toate cât păcate am făcut pe pământesc,

Și acum am vrea iertarea, de la Tine, Domn ceresc.

 

Ele-n noi își au cuibarul, în gândire și-n dorire,

Că acolo li-i sălașul cel de ură și iubire,

Ni-i prea slabă cea credință, când păcatul ne-ndulcește

Nu putem scăpa de dânsul, că ne prinde ca-ntr-un clește.

 

Suntem orbi și surzi și încă nici gândim cum e mai bine,

Credem tot ce e minciună, de  oriunde asta vine,

N-avem drag de neam și țară, de strămoșii jertfitori,

Nu luat-am nimic din lături,  dar la toți suntem datori.

*

Doamne, de-am avea acuma un Mihai ce să poftească

Să adune laolaltă tot cei viță românescă.

Un Ștefan în jilțul țării să ne apere hotarul,

Ori un Cuza, cu dreptatea-i, să ne stâmpere amarul,

Și un Mircea, zid ne facă, la puhoaiele flămânde,

Ce toți vor  pământul nostru și pe noi de ori și unde,

Robi ne facă, pentru dânși, să lucrăm pe brânci și-n coate,

Să ne ia ce Domnul da-ta, bogății s-avem de toate,

 

Am fi iară, cum mai fost-am, fericiți și-n bună stare,

Nu ne-ar mai pleca copiii până dincolo de zare,

Am lipi la trupul țării, pe-ai noști frați nefericiți,

Și-am fi toți în raiul care, e-n cerescul plin de sfinți.

**

Pân-atunci mai e o vreme, să ne hotărâm de-acum,

Care cale o alegem pentru viitorul  drum,

Megem înspre dulci păcate? către iad și cea genune?

Ori alegem îndreptarea, cu iertări și -ntoate bune ?

 

8.09.2025

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Să nu-mi uitați

 

Pășiți încet, să nu treziți clipita,

Aceea care va-ndulcit ispita,

Să îmi iubiți codane fără vină

Că voi sunteți de-acuma, o ruină,

De vechi moșnegi îmbrumăriți de vreme,

De care gândul vostru mi se teme,

Că veți pleca de-acuma spre ceresc,

Lăsând în urma voastră-n pământesc,

Doar amintiri ce-au fast cândva, odată,

Un rai dumnezeiesc în vremea dată,

Vă facă tinerețea,

fermecată.

*

Și mai luați cu voi în ultima clipită,

Divinul cel trăit iubind în pripă,

Codana ce a ars ca lumânarea

Când a topito-ncet îmbrățișarea

Și cel sărut ce-atunci v-a-nfiorat,

Gustând plăceri dintâiul vost,

păcat.

**

Și-apoi cu toate astea vă-ngânați vecie,

Pân’ la sfărșitul cela, ce-o să

vie.

 

9.o9.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***