Varianta
paranoică şi delirantă a holocaustului
Ion
coja
22
septembrie 2025
-o-
Varianta
paranoică şi delirantă a holocaustului
Holocaustul a produs un fond documentar impresionant.
Lipsesc însă – aşa cum arată unii istorici, lipsesc actele oficiale care să
dovedească, direct şi pozitiv, deci indubitabil, funcţionarea unei politici, a
unei strategii naziste a genocidului anti-evreiesc. Poate că şi din această
cauză fondul documentar al Holocaustului este alcătuit preponderent din
mărturii. Mărturii ale victimelor Holocaustului, cu privire la evenimente
nemijlocit cunoscute în calitate de participanţi, de victime, sau mărturii ale
celor care au preluat, iar unii au mai şi prelucrat, mărturia şi relatările
unor persoane care au fost martori oculari, dar n-au mai apucat să-şi depună
mărturia proprie, s-o facă publică. Din păcate (sau din fericire!), o bună
parte dintre aceste mărturii „catastrofice”, care ilustrează posibilităţile
nelimitate ale bestialităţii omeneşti, ale decăderii umane, s-au dovedit a fi
invenţii, scenarii imaginare ale unor indivizi de rea credinţă sau prea marcaţi
emoţional de alte relatări fabulatorii. Fiind greu să distingem între
mercenarii minciunii neruşinate, scelerate, şi cazurile patologice, îi vom pune
pe toţi la un loc, în aceeaşi categorie, a autorilor de la care ne-a rămas
varianta paranoică şi delirantă a Holocaustului.
Poate că folosim un termen prea dur, dar nu avem
încotro. Suntem prea conştienţi de răul imens pe care îl aduc aceşti indivizi
iresponsabili, suntem conştienţi de riscul că luându-i în serios, iar mai
devreme sau mai târziu descoperindu-se minciuna şi falsul comis (vezi săpunul
din trupurile evreilor gazaţi), această descoperire va diminua drastic
gravitatea Holocaustului, îl va deforma şi falsifica în sens invers,
coborîndu-l în derizoriu chiar. La nivelul anecdoticii populare (inclusiv
evreieşti) acest fenomen este deja înregistrat!
Credem că asemenea regretabile mutaţii pe care le
suferă imaginea publică a Holocaustului sunt consecinţa cea mai directă a
faptului că ne lipseşte varianta oficială a Holocaustului, acreditată până la
detaliu de concluziile justiţiei şi ale cercetării istorice academice, şi
asumată de autorităţile evreieşti în mod oficial şi încărcată astfel cu
autoritatea morală a celor mai legitimi moştenitori ai victimelor
Holocaustului. În lipsa acestei versiuni, feluriţi autori se întrec între ei şi
cu propria imaginaţie pentru a pune în circulaţie – hârtia tipărită rabdă
orice! – episoade şi scene de o cruzime şi o bestialitate într-adevăr unică,
fără pereche în istoria fantasmelor care au bântuit vreodată mentalul
comunitar. Din fericire, de cele mai multe ori aceste texte nu rezistă la o
lectură sumar critică, lucidă, iar dacă mai pot fi şi confruntate cu alte
surse, textele respective îşi arată imediat, oricui, arama minciunii morbide şi
stupide. În acest sens, vom pune pe două coloane, faţă în faţă, doi autori care
(pretind că) au trecut prin experienţa Auschwitz-ului, relatată în lucrări
relativ bine cunoscute în bibliografia Holocaustului: Rudolph Hrba & Alain
Bestic, Je me suis évadé d’Auschwitz, ed. Ramsay, 1988 şi Wieslaw Kielar, Anus
Mundi, 1980 (publicată în România în 1984, sub titlul Cinci ani la Auschwitz).
Amândouă cărţile descriu, la un moment dat, vizita lui Himmler, marele lider
nazist, la Auschwitz. Cele două versiuni sunt radical diferite. Iată mai întâi
versiunea lui Rudolph Hrba: „În ianuarie 1943, Heinrich Himmler a revenit la
Auschwitz. […] Scopul principal al vizitei sale era să vadă cu ochii lui […]
punerea în funcţiune a primei uzine de ucidere pe bandă rulantă, unică în lume;
inaugurarea ultimei jucării a comandantului Hoss, cuptoarele crematoriului.
Acesta era într-adevăr un lucru făcut ca lumea: o sută de metri în lungime,
şaizeci în lăţime, cincisprezece cuptoare care puteau arde fiecare câte trei
corpuri deodată în douăzeci de minute, un monument de beton care i-a adus
gloria constructorului său Herr Walter Dejaco.
[…]
El (Himmler) a asistat la o impresionantă
demonstraţie, umbrită doar de orarul care ar fi cauzat probleme chiar şi într-o
mare gară germană. Nerăbdător să provoace admiraţia cu noua sa jucărie,
comandantul Hoss prevăzuse pentru acea zi sosirea unui transport special de
trei mii de evrei polonezi şi masacrarea lor după ultima modă nazistă.
Himmler a sosit la ora opt, iar spectacolul trebuia să
înceapă o oră mai târziu. La nouă fără un sfert, noile camere de gazare, cu
simulacrele de duşuri şi cu inscripţiile „Fiţi curaţi!”, „Rămâneţi calmi!” erau
pline până la refuz. Paznicii SS se asiguraseră, trăgând focuri de armă la
intrare, că nu se pierdea nici măcar un milimetru pătrat: cei care erau deja
înăuntru se îndepărtau de uşi, făcând loc altor victime. Apoi, bebeluşi şi
copii mici au fost aruncaţi pe deasupra capetelor oamenilor, iar porţile au
fost închise ermetic. Un SS-ist purtând masca de gaz reglementară stătea pe
acoperişul camerei de gazare, gata să arunce granulele de Zyklon B care degajau
acidul cianhidric. În acea zi era un post de onoare, ocazia de a avea
spectatori atât de „distinşi” se ivea rar, iar el era cu siguranţă la fel de
crispat ca şi când ar fi trebuit să dea startul la derby-ul din Epsom.
La ora 8:55, tensiunea devenise aproape de nesuportat.
Omul cu casca de gaz nu înceta să se joace nervos cu cutiile cu granule;
dedesubt, publicul era foarte atent.
Nici un semn de la Reichsfuhrer, care plecase să ia
masa cu comandantul Hoss. Un telefon a început să sune undeva. Toate capetele
s-au întors în direcţia sa. […] Mesajul era următorul: „Reichsfuhrer-ul nu şi-a
terminat încă micul dejun”.
[…] În interiorul camerei de gazare, bărbaţi şi femei,
cu toţii înnebuniţi de groază, înţelegând în sfârşit ce însemna un duş la
Auschwitz, au început să strige, să urle, să bată cu pumnii în uşi: nimeni de
afară nu i-a auzit. Noile camere de gaz erau şi antifonate, nu doar etanşe
pentru gaz.
[…]
La ora 11, cu o întârziere de exact două ore, a sosit
o maşină. Himmler şi Hoss au coborât şi au discutat cu ofiţerii superiori
prezenţi. Himmler le-a ascultat cu atenţie explicaţiile detaliate privind
operaţiunea în curs de desfăşurare. Se îndreptă cu paşi calmi spre uşa închisă
ermetic şi aruncă o privire prin vizetă asupra fiinţelor care urmau să îndure
supliciul.
A revenit pentru a le adresa subalternilor noi
întrebări. În sfârşit, totul era gata, se putea începe.
Ceea ce văzuse a părut să-l mulţumească şi să-l
binedispună. Deşi fumător de ocazie, a acceptat o ţigară de la un ofiţer şi, în
timp ce trăgea câteva fumuri stângace, râdea şi glumea. Această pauză de
destindere nu trebuia să însemne îndepărtarea de faptele esenţiale. Şi-a
părăsit de mai multe ori anturajul pentru a observa procesul letal prin vizetă,
şi atunci când toate victimele au murit, a devenit foarte interesat de
continuarea operaţiei.
Corpurile au fost duse în cărucioare la crematoriu,
dar arderea nu a început imediat. Se smulgeau dinţii de aur, se tăia părul
femeilor, care urma să asigure etanşeitatea ogivelor şi torpilelor. Cadavrele
evreilor bogaţi, remarcaţi dinainte datorită aspectului lor, urmau să fie
disecate. Poate câţiva dintre ei, şireţi, înghiţiseră bijuterii, poate chiar
diamante!
Aşa cum se poate vedea, nu era o treabă simplă; cu
toate acestea, maşinăria s-a dovedit extrem de performantă în mâinile unui
personal calificat. Himmler a aşteptat până când fumul de deasupra coşurilor a
devenit gros, apoi s-a uitat la ceas.
Era ora unu, ora mesei de prânz. […]”
Am luat acest lung citat din cartea Holocaustul de
Jurgen Graf, pag. 31-32, carte publicată în România la celebra editură
Samizdat. Autorul cărţii, în comentariul acestui citat, enumără şase motive (de
ordin tehnic, ştiinţific şi logic) pentru care este imposibil de acceptat
mărturia lui Rudolph Hrba. Ca simpli cititori, sesizăm uşor bunul simţ care îl
inspiră pe Jurgen Graf, a cărui contestaţie credem că se confirmă prin mărturia
celuilalt supravieţuitor de la Auschwitz. Iat-o:
„În primăvară a vizitat lagărul Himmler. Lagărul
strălucea de curăţenie. Musulmanii au fost ascunşi undeva. Prin lagăr se
învârteau doar deţinuţii bine hrăniţi şi curat îmbrăcaţi. Revier-ul nostru
căpătase înfăţişarea unui spital adevărat. Cel puţin pe dinafară. Bolnavii
stăteau întinşi câte unul într-un pat, pe cearşafuri, şi erau acoperiţi cu
pături curate. Sub paturi erau bazine, raţe şi oale de nopte. Diätkuche
pregătea supă de lapte pentru cei bolnavi de stomac, supă fără sare pentru cei
bolnavi de rinichi şi pâine albă pentru cei care ţineau regim. Leichenträger-ii
trebuiau să lucreze pe ascuns.
Vizita lui Himmler a avut părţile ei bune. O parte din
binefacerile de paradă au rămas. Ceea ce nu s-a schimbat era mortalitatea, ba
chiar a şi crescut. Moartea nu ierta pe nimeni, inclusiv personalul spitalului.
Au început să se răspândească epidemiile. Revier-ul nostru avea o faimă din ce
în ce mai proastă printre deţinuţii din lagăr. Din nefericire, această faimă
era cât se poate de întemeiată. Majoritatea pacienţilor spitalului nu se mai
întorcea în lagăr. Din spital erau duse, de câteva ori pe zi, partide întregi
la crematoriu. Căci ce putea să realizeze chiar şi cea mai bună îngrijire
medicală, dacă nu erau medicamente. Alifie neagră pentru Krätze sau „calmante”
erau suficiente, ca şi tanalbină, cărbune sau „bolus alba”. Dar cu astea încă
nimeni nu fusese vindecat. Puţini au ieşit din spital vindecaţi, ei erau
excepţii. Nu e, deci, de mirare că deţinuţii ocoleau spitalul pe cât le stătea
în putinţă.”
Îi las pe cititori să-şi aleagă versiunea pe care s-o
ia în serios. Personal, mă număr printre cititorii care îl vor considera pe
Wieslaw Kielar mai credibil, mai corect, fiind mult mai plauzibil ca lucrurile
să se fi petrecut aşa cum le descrie W.K. Chiar dacă în felul acesta ne trezim
în faţa unui Himmler care vizitează Auschwitzul pentru a se încredinţa că
deţinuţii au parte de un regim de viaţă şi de o îngrijire medicală conform
normelor civilizaţiei! Vizita lui Himmler declanşează printre responsabilii
lagărului o veritabilă potemkiniadă, pentru a nu se abate de la ceea ce Himmler
se aştepta şi dorea să constate că se întâmplă la Auschwitz. Să ne ierte
Dumnezeu dacă greşim, dar acest Auschwitz al lui Himmler nu are nimic de-a face
cu un lagăr de exterminare, cu degradarea fiinţei umane, cu asasinatele în
masă, cu Holocaustul, în definitiv! Dimpotrivă!…
Fireşte! Îi las pe cititori să decidă… Le dau câteva
explicaţii terminologice: în jargonul de la Auschwitz, porecla musulmani era
pentru „deţinuţii epuizaţi de muncă şi de foame, aflaţi într-o stare de
istovire totală a organismului; musulmanii se caracterizau, de asemenea,
printr-o stare psihică tot atât de precară” (p. 398). Revier-ul este spitalul
lagărului, iar Leichenträger-ii „deţinuţi care transportau cadavrele; lucrători
la morga lagărului”(p.397). Aşadar, lui Himmler nu i-ar fi făcut plăcere să afle
că la Auschwitz deţinuţii mai şi mor! Drept care, se făceau eforturi
surprinzătoare pentru sănătatea deţinuţilor, punându-li-se acestora la
dispoziţie chiar şi o Diätkuche, adică o bucătărie dietetică ce „pregătea supă
de lapte pentru cei bolnavi de stomac, supă fără sare pentru cei bolnavi de
rinichi şi pâine albă pentru cei care ţineau regim”! (De parcă – ne vine să
comentăm, naziştii n-ar fi conceput să trimită la gazare decât persoane perfect
sănătoase!)
Numesc „surprinzătoare” aceste eforturi ale
administraţiei naziste prin raportare la imaginea Auschwitz-ului şi a altor
lagăre naziste de concentrare, imagine sinonimă cu „iadul pe pământ”. Aşa am
fost obişnuiţi să ne gândim la ce a însemnat regimul de detenţie din aceste
lagăre. Zeci de filme, sute de cărţi, piese de teatru, reportaje etc. ne-au
indus o anumită viziune despre ce au însemnat aceste lagăre, viziune contrazisă
chiar de titlul pe care cartea lui Wieslaw Kielar l-a primit în ediţia românească:
a fost posibil ca la Auschwitz, într-un lagăr de exterminare deci, cineva să
supravieţuiască cinci ani?!…
Evident, cu această viziune nu rimează nici ideea că,
înainte de a fi gazaţi, deţinuţii de la Auschwitz erau trataţi şi vindecaţi de
ulcer şi alte boli! Logica, extrem de rafinată a acestui comportament, totuşi
criminal, ne scapă.
Cartea lui Wieslaw Kielar nici vorbă să nege
Holocaustul. Ea conţine dese referinţe la arderea în crematoriu a cadavrelor
rezultate din gazarea a mii de deţinuţi, dar, pentru orice meseriaş al
scrisului (şi al cititului), aceste relatări par a fi „lipite”, exterioare
reconstituirii propriu-zise, afectând prea puţin evoluţia personajului
principal. Fără să ne propunem o lectură şi o analiză detaliată a acestei
cărţi, o considerăm totuşi din categoria acelor texte care spun mai mult şi
câteodată cu totul altceva decât autorul ar fi vrut să spună. Şi asta pentru că
relatarea fiind de cele mai multe ori onestă, lasă să „scape” în text detalii
şi aprecieri, fapte aşadar, care contrazic teza cărţii. Teza cărţii fiind aceea
că la Auschwitz a fost anus mundi, adică locul cel mai murdar şi mai abject al
lumii, al umanităţii. Iată numai câteva din întâmplările şi situaţiile descrise
care infirmă nu numai teza din titlul cărţii, ci şi întreaga literatură a
Holocaustului, infirmă imaginea „standard” a Holocaustului, imaginea
hollywoodiană a acestuia:
– deţinuţii primeau fără restricţii scrisori şi
pachete de la familie şi de la orice altă persoană;
– un deţinut „cânta în orchestra lagărului la
tamburină şi la tobă”. Alt deţinut „şi-a aranjat în cameră un fel de atelier cu
şevalete, cadre şi alte accesorii pentru pictură, unde se dedica cu pasiune
artei în orele libere”. Pe scurt, „Fiecare făcea ce ştia. (Mai mulţi deţinuţi)
pregăteau o comedioară sau ceva în genul ăsta. De obicei veneau după masă, când
nimeni nu-i deranja: Lagerarzt-ul (medicul de lagăr, SS-ist) lipsea
întotdeauna, iar SDG-ul (SS-istul din serviciul sanitar) se evapora şi el undeva,
iar autorităţile din lagăr îi tratau cu indulgenţă”(p. 62 şi 96);
– la Auschwitz s-au înfiripat o mulţime de idile,
deoarece „o dată cu trecerea timpului şi stabilizarea, într-un anumit sens, a
condiţiilor din lagăr, în relaţiile cu femeile a început să predomine alt
element, de natură mai intimă, şi anume cel sexual, care izvora din imbolduri
mai terestre, dar cât se poate de naturale”(p.111);
– citat:”Pe Lagerstrasse era o înghesuială ca pe Corso
într-un oraş mare. Toţi se grăbeau să ajungă la concertul de lângă bucătăria
lagărului, aflată în apropierea gardului de sârmă care despărţea lagărul de
bărbaţi de cel de femei.[…] Tocmai în acest loc deschis cei înţeleşi îşi aveau
punctul de întâlnire. Orchestra lagărului cânta valsuri. Am căutat-o cu
privirea pe Halina.”(p.210);
– „E drept, foamea nu mă ameninţa. Primeam multe
pachete cu alimente de acasă”(p.281); „Pe noi nu ne interesau aceste chestiuni.
În perioada aceea nu sufeream de foame şi aveam alte probleme de
rezolvat”(p.279);
– „Andrzej, un hoţ, beţiv şi zănatic, nu trăise în
viaţa lui atât de bine ca aici în lagăr. De ce ar fi evadat?”(p. 260);
– de evadat de la Auschwitz nu era prea greu. Autorul
nostru a avut nenumărate ocazii. Iată una: „Doamna Zommer mi-a dat clar de
înţeles că aş putea să evadez. Aş primi îmbrăcăminte, o bicicletă şi aş fi
ajutat să ajung până la graniţa Generalgouvernement-ului. Deşi nu o dată
fusesem tentat să plec, nu am acceptat acest proiect atât de ispititor.”(p.135
şi altele);
– „De atunci, evadările au devenit tot mai frecvente.
Cel mai des evadau ruşii şi polonezii. Încet-încet, autorităţile lagărului s-au
obişnuit cu această situaţie. Cu timpul s-a renunţat chiar şi la apelurile
prelungite.”(p. 270);
– deţinuţii primeu bani de acasă şi-şi puteau face
cumpărături la bufetele din lagăr (p.232);
– „Am primit un pachet mare cu alimente. M-am mirat:
chiar alaltăieri primisem altul de acasă. Numele expeditorului a lămurit totul:
pachetul îl trimisese Tosia, fiica bătrânului. Ce surpriză plăcută![…]
Alimentele primite nu le mâncam singur, le împărţeam cu ei, iar ei îmi dădeau
sardele sau alte conserve.”(p.225) Sunt nenumărate relatările din care rezultă
că alimentaţia deţinuţilor era convenabilă, iar posibilităţile de a o
îmbunătăţi se ţineau lanţ.
– la Auschwitz a funcţionat şi un Familienlager (lagăr
pentru familii);
– deţinuţii care aveau păduchi şi nu declarau aceasta
spre a fi despăducheaţi erau pedepsiţi luându-li-se pâinea din meniu;
– „Sărbătorile au fost bogate. Am avut carne, şuncă,
salam, votcă. Era o atmosferă de parcă ne-am fi aflat în libertate. Stomacul
plin şi alcoolul generau optimism.”(p.250);
– „Cel mai rău era duminica, ziua în care nu se lucra.
După amiaza avea loc obligatoriu Lausenkontrolle (controlul păduchilor), iar
apoi o oră de Bettruhe (odihnă). E adevărat, Lausenkontrolle nu ameliora prea
mult condiţiile de igienă din lagăr, dar cel puţin îi obliga pe anumiţi jegoşi
să se spele o dată pe săptămână şi să-şi schimbe lenjeria cu alta mai curată.
Şi „odihna” obligatorie de o oră duminica după-amiaza, la sfârşitul unei
săptămâni cu douăsprezece ore de muncă pe zi, nu era altceva decât tot o
şicană: blocarea pentru un timp a mişcărilor şi a contactelor dintre deţinuţii
din diferite blocuri. […] Eu notam numerele celor deosebit de murdari şi
păduchioşi, care mai târziu urmau să fie duşi de Stubendienst (şeful de sală)
la despăduchere, operaţiune deosebit de dezagreabilă deţinuţilor.”(p. 247);
– deţinuţii care erau prinşi că s-au ascuns ca să nu
plece la muncă erau pedepsiţi cu cinci lovituri la fund (p.242-243);
– „Percheziţia s-ar fi sfârşit aici, dacă nu ar fi
scos de sub pat două pachete mari cu alimente.[…] Hans a scos pe rând tot
conţinutul şi l-a pus pe masă. Helmersohn s-a făcut verde de furie: – Soldaţii
noştri mor de foame pe front, iar aici „ăştia” au de toate?![…] Scandalul mare
a început abia după deschiderea dulăpiorului din care cădea lenjerie de mătase.
Foloseam lenjerie de mătase pentru că în ea păduchii nu rezistau atât de bine
ca în lenjeria de bumbac. Nu-mi fusese greu să fac rost de ea…”(p.239);
– Când au început bombardamentele aliaţilor asupra
Germaniei, paznicii aveau mare grijă să-i pună pe deţinuţi la adăpost, adică se
străduiau să evite exterminarea celor deportaţi într-un lagăr mai târziu
declarat lagăr de exterminare!
– la Auschwitz naziştii au întocmit un „registru al
decedaţilor” (Totenbuch) „care trebuia ţinut la zi, căci altfel apelurile
ieşeau prost”(p. 155). Un prim comentariu: unde sunt azi aceste registre?
Cuprind ele 4.000.000 de nume? În plus, fiecare deces făcea obiectul unui
raport de deces, în care se făcea „un istoric al bolii”(p. 195). S-a produs
astfel o arhivă bogată şi explicită, care ne-ar permite o inventariere exactă a
victimelor nazismului. De ce nu s-a făcut până azi?
– ca să ucidă un deţinut, fie el şi evreu, bunul plac
al SS-istului nazist nu era destul, nu era acoperitor, ci trebuia să însceneze
un motiv, de regulă tentativa de evadare, cu declaraţii ale unor martori etc.,
ceea ce nu era uşor (p. 123 ş.u.);
Cele de mai sus sunt suficient de edificatoare pentru
ca mărturia autorului să intre, fără voia acestuia, în contradicţie netă cu
ceea ce s-ar putea numi imaginea standard sau hollywoodiană a Auschwitzului
nazist. Starea de perplexitate pe care o produc aceste detalii în conştiinţa
oricărui cititor sensibil şi inteligent atinge o cotă foarte înaltă (cea mai
înaltă, în cazul subsemnatului) atunci când aflăm ce se întâmpla cu cenuşa
deţinuţilor arşi în cuptoarele, în celebrele cuptoare de la crematoriile din Auschwitz.
Aflăm de la Wieslaw Kielar că vestita cenuşă era expediată de autorităţile
lagărului familiei celui incinerat! Repet: cenuşa deţinuţilor decedaţi la
Auschwitz era trimisă familiei acestora!… Iată citatul care, la o lectură
atentă, spune atât de mult despre adevăratul Auschwitz:
„Bolnavii mutaţi la Birkenau n-au fost gazaţi. Dar
soarta lor a fost pecetluită. În următoarele câteva zile, lăsaţi fără
supraveghere şi ajutor medical în condiţiile îngrozitoare ale lagărului
Brzezinka care de-abia se organiza, au murit acolo aproape toţi. Cadavrele lor
au fost incinerate în crematoriul nostru, încărcându-se într-un cuptor câte
patru cadavre odată. Procesul de incinerare a fost şi el scurtat, şi, drept
urmare, cadavrele nu se transformau complet în cenuşă. Oasele nearse erau
sfărâmate cu un pisălog de lemn şi dacă, la cererea familiei, urna cu
rămăşiţele pământeşti ale defunctului urma să fie trimisă acesteia, (s.n.)
atunci cenuşa se mai trecea o dată prin sită unde erau amestecate rămăşiţele
tuturor morţilor. Nu era de ajuns că familia nu primea rămăşiţele pământeşti
autentice ale celui drag, chinuit în lagăr, dar trebuia să mai şi plătească un
preţ pipărat pentru trimiterea urnei. Cinismul şi obtuza neomenie hitleristă
îşi sărbătoreau triumful conform principiului Pecunia non olet…” (p. 106)
În mod evident, Wieslaw Kielar nu este un profesionist
al scrisului şi, deci, nici al minciunii. Cartea sa este, în chip evident
tezist, o carte anti-nazistă. În citatul de mai sus, sincer în anti-nazismul
său, Kielar este indignat – pe drept cuvânt – de lipsa de respect arătată de
autorităţile lagărului faţă de deţinuţii decedaţi şi faţă de familiile
acestora. Cinismul naziştilor, împins până la „preţul pipărat” perceput pentru
trimiterea urnei, este, într-adevăr, neomenos. Dar, cum toate pe lumea aceasta sunt
relative, şi neomenia acestor autorităţi, a gestului relatat de Wieslaw Kielar,
este o mărime fluctuantă în funcţie de reperele puse în joc. Raportând gestul
respectiv la o lume a normalităţii, ne însuşim punctul de vedere al autorului.
Dar dacă raportăm acest text, acest citat, la sutele, la miile de texte în care
Auschwitz-ul este prezentat ca locul în care, zilnic, erau arse în crematorii
sute de cadavre, ale celor 4.000.000 (patru milioane) de victime transformate
în cenuşă – ceea ce, chipurile, explică de ce nu s-a mai găsit nici o urmă
materială a acestui carnagiu apocaliptic, dacă citim acest text reţinând
detaliul esenţial: urna cu rămăşiţele pământeşti ale deţinutului incinerat, la
cererea familiei, era trimisă acesteia, prin poştă şi contra cost, atunci se
cască în mintea noastră un imens semn de exclamare, de perplexitate. Îi lăsăm
pe cititorii noştri să trăiască fiecare cum poate această stare, acest moment.
Rezumându-ne la nivelul logic, raţional al comentariilor, vom spune doar că
dacă într-adevăr lucrurile stau aşa cum le descrie Wieslaw Kielar, dacă
într-adevăr a funcţionat la Auschwitz procedura deschisă mai sus – altminteri
perfect concordantă cu mentalitatea tipic nemţească, germană – atunci mitul
milioanelor de deţinuţi gazaţi şi arşi în crematoriile de la Auschwitz va
trebui supus unei reexaminări critice urgente, întemeiată strict pe documente
şi pe celelalte dovezi materiale la care putem apela, acordând toată atenţia şi
argumentelor invocate de autorii revizionişti, negaţionişti, care contestă nu
atât holocaustul, ca moment tragic din istoria lumii moderne, cât literatura
mincinoasă, indecent de delirantă, care a invadat bibliotecile lumii,
răspândind imaginea logic şi omeneşte vorbind imposibil de acceptat a unei
hecatombe în care ar urma să dispară nu numai cele şase milioane de evrei, ci
şi respectul de sine al umanităţii, nădejdea şi credinţa noastră în excelenţa
fiinţei umane.
Animaţi de sentimente dintre care nu lipsesc
preţuirea, compasiunea şi simpatia pentru neamul evreiesc, sperăm din toată
inima ca o asemenea reexaminare a dosarului suferinţelor evreieşti din anii
1939-1945 să infirme varianta Holocaustului acreditată de autori, evrei şi
ne-evrei, care au făcut de ruşine veacul nostru. Este reconfortant să afli că
autorităţile germane stabiliseră o regulă, potrivit căreia la Auschwitz, din
motive strict medicale, dar şi practice, deţinuţii decedaţi erau incineraţi,
iar cenuşa acestora era trimisă familiei, la cererea acesteia şi contra cost,
ceea ce presupune că decesul era comunicat familiei! Chiar dacă nu erau
întocmai respectate de cei desemnaţi să le aplice, toate aceste proceduri
naziste infirmă categoric ideea unui program de exterminare în masă, prin
gazare şi incinerare! Infirmă atât intenţia, cât şi fapta!
Wieslaw Kielar a fost convins că prin relatarea sa
demască „cinismul şi obtuza neomenie hitleristă”, rapacitatea regimului nazist!
De aceea putem fi siguri că Wieslaw Kielar a relatat cu sinceritate detaliul
esenţial: administraţia nazistă a Auschwitz-ului avea, prin lege sau prin
regulamentul interior de funcţionare, obligaţia de a anunţa familia deţinuţilor
decedaţi cu privire la producerea decesului, oferindu-se să expedieze, contra
cost, cenuşa decedatului, rezultată din incinerarea obligatorie a celor decedaţi
la Auschwitz. Aceasta este informaţia cea mai importantă pe care, fără să-şi
dea seama de importanţa, de semnificaţia ei, ne-o furnizează Wieslaw Kielar cu
oarecare candoare, căci o face împotriva tezei de care este însufleţită
scrierea cărţii. Iar semnificaţia acestei informaţii este una singură: în
condiţiile unei asemenea prevederi şi proceduri, la Auschwitz nu era posibilă
exterminarea pe bandă rulantă a sute de mii de deţinuţi! Şi nici nu s-a
încercat sau măcar intenţionat!
Precizăm: această concluzie se impune în condiţiile
amintitei proceduri, dacă şi numai dacă aceasta într-adevăr a figurat în
regulamentul sau legislaţia după care a funcţionat lagărul de concentrare, de
deportare, de exterminare sau ce alt nume i se va da lagărului de la Auschwitz.
Cartea lui Wieslaw Kielar s-a publicat în România în
anul 1984, la Editura Politică, o editură bine şi riguros controlată de evreii
din conducerea Partidului Comunist Român. Directorul editurii era Valter Roman,
ka acea dată. Lectura acestei cărţi nu a avut la vremea aceea efectul unei
revelaţii. Chestiunea Holocaustului nu avea nici o tangenţă directă cu noi,
românii. Decât cel mult pentru a ne oferi prilejul să constatăm, cu
satisfacţie, abţinerea românilor, în frunte cu Ion Antonescu, de a participa la
prigoana împotriva evreilor declanşată la sfârşitul anilor ’30.
Citită după 1990, cartea lui Wieslaw Kielar devine
însă foarte importantă publicul românesc. Şi asta din cel puţin două motive:
– după 1990 s-a declanşat o vastă campanie de acuzaţii
la adresa României şi a poporului român, pe ideea că „Holocaustul a început în
România” (teză lansată de Moses Rozen, preşedintele Federaţiei Comunităţilor
Evreieşti din România), românii fiind autorii asasinării în masă a peste
400.000 de evrei;
– după 1990 s-a publicat un număr însemnat, deşi încă
insuficient, de documente, memorii şi informaţii cu privire la închisorile
comuniste, la regimul penitenciar din acei ani, îndeosebi din perioada
1946-1964.
Raportând mărturia (şi amintirile) lui Wieslaw Kielar
la cele două „evenimente” post-decembriste, fiecare cititor român devine
interesat de toate informaţiile furnizate de autorul polonez pe care să le
poată utiliza pentru a respinge acuzaţia de Holocaust în România, acuzaţii
care, fără voia noastră, ne obligă să înregistrăm cu satisfacţie toate
elementele care, faute de mieux, dacă nu privesc propriu-zis „holocaustul din
România”, neagă sau diminuează cu severitate Holocaustul în general, ca parte
şi capitol din istoria veacului al XX-lea. Dacă nu se va dovedi că este
exagerată, mult pra exagerată cifra de 4.000.000 de victime evreieşti de la
Auschwitz, atunci va fi compromisă şi ideea că românii au produs 400.000 de
victime evreieşti, încurajându-ne astfel să ne facem pe plac şi să ne îndoim
din toată inima de aceste cifre, şi chiar de fapta în sine (vezi „progromul”
din ianuarie 1941).
Propunem însă şi o raportare a cărţii lui Wieslaw
Kielar la publicaţiile post-decembriste care au avut ca subiect universul
concentraţionar comunist din România: cărţi, reviste, filme documentare etc.
Comparaţia pune faţă în faţă regimul de detenţie din Auschwitz şi regimul de
detenţie de la Piteşti, Aiud, Gherla sau Canal! Nu mai lungim vorba şi punem
concluzia: Auschwitz-ul descris de Wieslaw Kielar este, în cele mai multe
privinţe, mai civilizat, mai uman, mai suportabil decât ceea ce a însemnat represiunea
comunistă din România anilor 1946-1964.
Fireşte, rămâne de stabilit la ce distanţă se află
Auschwitz-ul lui Wieslaw Kielar de Auschwitz-ul cel adevărat. Până la proba
contrarie consemnăm impresia noastră că oricum imaginea standard – am numit-o
„hollywoodiană” a Auschwitz-ului deformează adevărul mult mai mult decât o face
autorul de care ne-am ocupat.
*
Condiţiile în care au fost lipsiţi de libertate cei pe
care justiţia comunistă i-a considerat a fi nişte „duşmani ai poporului şi ai
regimului” alcătuiesc un capitol considerat şi definitoriu din ceea ce multă
lume numeşte a fi fost Holocaustul roşu. Majoritatea celor care au tratat acest
subiect şi această perioadă istorică (1917-1989) stabilesc, în termeni clari
sau mai voalaţi, răspunderea şi vinovăţia evreiască pentru instaurarea
comunismului bolşevic în Rusia şi pentru tot ce a urmat! Cele „două” holocausturi
tind tot mai mult să fie opuse unul celuilalt, în ideea că rolurile se
inversează: victimele Holocaustului nazist devin beneficiarii Holocaustului
comunist. Evident, sunt multe şi cărţile (lucrările) care alcătuiesc literatura
Holocaustului roşu! Cum era de aşteptat, în această literatură evreii sunt
prezentaţi ca agenţi ai Răului, ai ne-omeniei etc. Evident, şi-n această
literatură există mult adevăr, dar şi multă mistificare sau „numai” exagerare.
Încă puţin şi vom putea consemna şi aici o „variantă paranoică şi delirantă” a
Holocaustului roşu, care sfidează orice logică şi bunul simţ cel mai elementar.
O mostră din această literatură, ruşinoasă şi păguboasă în sine, ne-a oferit-o
recent cartea Ofensiva iudaismului asupra României, scrisă de dl. Cornel dan
Nicolae. Autorul este astfel la a doua carte pe acest subiect şi, personal, le
apreciez pe amândouă pentru informaţiile adunate, pentru onestitatea
comentatorului. Îl cunosc şi pe autor: o persoană modestă, deloc veleitară,
inteligentă, cu simţul înnăscut al dreptăţii, al justiţiei, care a avut ocazia
să cunoască în mod nemijlocit, ca victimă, mafia evreiască beneficiară a
aşa-zisei privatizări din România de după 1990. În realitate, această
privatizare a însemnat fie distrugerea economiei româneşti, fie înstrăinarea a
ceea ce nu s-a distrus. Iar printre străinii beneficiari ai acestei
„privatizări” cei mai mulţi şi mai generos răsplătiţi de guvernanţii români au
fost „investitorii” evrei. Bunăoară cei care au luat pe mai nimic hotelul
Bucureşti, unde lucru pe vremea aceea dl Cornel Dan Nicolae. Revoltat şi
înverşunat împotriva celor care l-au transformat în şomer, Cornel Dan Nicolae
s-a documentat de unul singur asupra subiectului („rolul investitorilor evrei
în privatizarea post-decembristă din România”) şi, în final, a ajuns să fie
preocupat de problema relaţiilor dintre români şi evrei de-a lungul unei
dictaturi bolşevice, când, precum se ştie şi se spune, evreii comunişti „au
ajuns să conducă România”. Asta în contextul est-european bolşevizat şi, în
consecinţă, controlat şi el de evrei, inclusiv Uniunea Sovietică! … Cam aceasta
este, în rezumat, teza implicării evreieşti în Holocaustul roşu!
Publicându-şi cea de-a doua carte, dl Cornel Dan
Nicolae a considerat de cuviinţă să convoace în sprijinul tezelor sale şi o
autoritate ştiinţifică, astfel că pe coperta a IV-a a cărţii a inserat
următorul citat, extras dintr-o carte a lui Dan Zamfirescu: „Există o
Securitate care nu va putea fi niciodată incriminată şi judecată şi care a
dominat până în 1964. Oameni care au ucis oameni. Profesorul Gălăşanu era în
bălţile Dunării şi şeful lagărului cerea 15 morţi pe zi. Când nu erau 15 morţi
în fiecare zi, făceau scandal. Criminalul trăieşte, dar aparţine unei
naţionalităţi care nu poate fi judecată pentru că intrăm în conflict
internaţional. Dacă acest caz îl înmulţim cu foarte mulţi alţii până la
faimosul Nicolski, aveţi bomba de care nu se atinge nimeni.”.
Decriptat – iar decriptarea e la îndemâna oricărei
cititor cât de cât avizat, textul citat ne informează că până în 1964,
Securitatea din România era condusă de evrei, evrei „care au ucis oameni”.
Bunăoară, deţinuţii (politici) duşi „la stuf” plăteau un tribut estimat de Dan
Zamfirescu la „15 morţi pe zi”. Criminalul de director, care pretindea cu
vehemenţă această recoltă zilnică, nu a fost niciodată tras la răspundere
pentru crimele sale pentru că era evreu, iar evreii nu dau niciodată socoteală
de faptele lor, decât cu riscul unui „conflict internaţional”, care este mai
bine să fie evitat! Dar nu numai deţinuţii de la stuf, din bălţile Dunării, au
avut director de puşcărie evreu, ci cam toate penitenciarele din anii 1946-1964
au avut directori evrei, cam toţi de teapa vestitului „criminal” Nicolski, iar
unii încă sunt în viaţă. Dan Zamfirescu ne sugerează şi un calcul: cei 15 morţi
pe zi îi înmulţim cu numărul închisorilor şi rezultă numărul celor care mureau
zilnic ca să le facă pe plac evreilor bolşevici, instalaţi la direcţia
penitenciarelor româneşti. Fireşte, înmulţim acest număr cu numărul zilelor din
perioada amintită (1946-1964) şi obţinem numărul de români care şi-au dat viaţa
ca victime ale opresiunii bolşevice, adică ale opresiunii evreieşti! Obţinem
astfel un număr care va depăşi binişor numărul evreilor ucişi de Ion Antonescu:
400.000 după unii autori, 750.000 după alţii! Nu putem preciza totuşi acest
număr căci asta ar însemna să declanşăm „bomba de care nu se atinge nimeni”!
Cam asta vrea să spună domnul Dan Zamfirescu. Şi alţii ca el!
Care este adevărul?
Ca şi în cazul „evreilor ucişi de Antonescu”, adevărul
nu este „undeva la mijloc”, ci exact la celălalt capăt. Adică, aşa cum
demonstra într-o intervenţie a sa domnul Boldur Lăţescu, fost deţinut politic
şi victimă a Holocaustului roşu, numărul victimelor celor două Holocausturi a
fost exagerat cam în aceeaşi proporţie de autorii statisticilor respectvie, cam
cu aceeaşi viziune delirantă asupra istoriei.
*
Departe de noi gândul că ştim cu exactitate care este
adevărul. Suntem siguri de un singur lucru: ne bucură orice dovadă că victimele
Holocaustului, nazist sau comunist, sunt mai puţine decât în cifrele fluturate
în ochii lumii întregi de activiştii, mercenarii sau numai voluntarii deliranţi
şi inconştienţi ai minciunii!
Ion Coja
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu