Istrate Mircea Dorin - Aici îmi e de-acuma toamna

 

Istrate Mircea Dorin

Poezii de sâmbăta seara

*

Aici îmi e de-acuma toamna

 

 

~*~

 

Jertfitoare frunză

 

Mă tot uit la tine frunză dragă,

Cum mereu în  toamne tu te ofilești,

Tu, în gând îmi ești o jertfitoare

Pentru pomul care, încă-l ocrotești.

 

Ești nepoata lui, a câte oare?

An de an, a câta tu mi te jertfești,

Viața lui sunt anii adunați sub soare,

Ce prim a ta muncă tu să mi-l hrănești,

 

Si-l păzești de toate, si-l îmbraci în floare,

Falnic să se facă, fie lăudat,

Fie-mi loc de cuiburi pentru zburătoare,

Și umbrar în vară, loc de adăstat.

*

Vezi cum fără tine, mai nimic se face

Frunză-ngălbenite-n toamnele sub vânt,

Tu îți torci viața, liniștită-n pace,

Și-apoi iar în toame mi te faci...pământ,

 

Să-ți hrănești bunicul, colo-n primăvară,

Când o altă fi-vei, ce-o veni la rând,

Ea o fi și dânsa, dulcea lui povară,

Clipă lăcrimată  ce îi fi în gând,

 

De-aia, dacă astăzi mi te văd în tină,

Eu, nimicul lumii, mi te fac vecie.

Frunză jertfitoare, pură, fără vină

Te-oi mări de-acuma într-o poezie,

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Dulce nostalgie

 

De ieri, un vânt subțire, amirosind a toamnă,

Înfiorează iarba și florile din luncă,

E vremea în schimbare și asta îmi înseamnă

Că de acum ‘nanite, cea vară e pe ducă.

 

Grăbită mi-e albina să-adune mierea florii,

Să aibă-n lunga iarnă, destul pentru mâncare,

De-acuma păsăretul, la urm-apoi cocorii,

Încep să se gândească, le marea lor plecare.

 

Hârciogul, veverița, cu grijă-ncep s-adune

Din ce pe câmp și dealuri de-acuma prisosește,

Doar greierul, poznașuț, ciupește-n zor la strune

La nunți, botezuri, chefuri, la fel ca și-n poveste.

De-ajuns-a de poveste.

 

De-aceea aveți grijă, că vreme-ai răcoroasă

În dimineți cu soare , când vântul îmi ciupește,

Abia pe la amiază, cea rază luminoasă

Cu dărnicie dânsa, mai încă încălzește.

*

Mi s-a mai dus o vară, din câte-au fost să fie,

Cu mine deșirate în viața ăstui loc,

Pe vatra asta care, va fi mereu vecie,

Trăită de urmași-mi, sub umbră de noroc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Așa e toamna

 

De mâine-i toamnă-adevărată, cu stat de plată și sâmbrie,

Cu codrul meu ca de aramă, așa cum încă-mi place mie,

Cu mere grele înroșite ca și obrazul de codană,

Cu  pere moi și îndulcite ca un sărut de fetișcană,

Cu struguri atârnând ciorchine în via galbenă-mbrumată,

Cu prune ce vor fi o țuică gălbuie toată, mărgelată,

Și cu gutui tronând ferestre amirosind a toamnă iară,

Mai toate astea-ntr-o poveste, ce niciodată n-o să piară.

 

Așa e toamna de când lumea, cu soare-n zi ce-abea mângâie,

Cu-n cuib de brumă-n noaptea rece, cu dimineți care dârdâie,

Cu văl de ceață peste gârlă și cu covor de frunze moarte,

Melancolie și visare, că ea la toți, le face parte,

Să n-o hulească pârâcioșii, că dă cu ploi și vânturi reci,

Cu muncă multă ca să umplem încăpătorul nostru beci,

Să aibă gura nesătulă să treacă iarna cea geroasă,

Să aibă de îmbucătură, să-nfrunte vremea viforoasă.

*

Acum e bine, cald l-amiază, în seară e de zgribulit,

Căldura veri ce-a fost lungă, pe toți de-acum ne-a moleșit,

Nu mai e mult și ne trezi-va o brumă rece, înghețată,

Să știm că nu-i departe iarna, ce de acum e așteptată.

 

Poeții încă mai visează la struguri dulci și mură coaptă

Cu care i-a-nșelat cea toamnă, vorbindu-le frumos, în șoaptă,

Mi s-or trezi în scurtă vreme, cu brumă groasă la picioare

Și-atunci în cor cu toți vor zice: Măi fraților, e cam ..nasoale!

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Anotimpuri

 

Toamna-i la amiază, și pe-a mele dealuri

Se-ndulcește pruna-n razele de sore,

Mura, zmeurișul, pe părău, în valuri,

Te îmbie iară, când pe cer cocoare

Săgetează zarea până-n depărtări,

Unde o s-ajungă-n, alte calde țări.

 

Știu că de acuma rău o să ne pară,

C-a rămas în urmă vara cea de foc,

Că de-aici n-ainte, când o fi în seară,

Ne-o c-am strânge frigul nopți-n nenoroc,

Iar pe deal s-or face cuiburi largi de brumă,

Chiar de-n miez de ziuă, mai e vreme bună.

 

Iar de iarna care, după toamnă vine,

Să vorbesc de-acuma chiar mă trec fiori,

Că îmi zise mie, ieri, un nuștiucine,

Că mi-o ține dânsa mult în mari răcori,

Iară  primăvara cam prin Mai îmi vine

Să ne încălzească, poate-un pic mai bine.

 

*

Ăsta-i mersul lumii, n-avem că să facem,

Timpul mi se cerne-n cele anotimpuri,

Iarna îngheța-vom, vara iar ne coacem,

Primăvara, toamna îmi sunt alte chipuri,

Una ne-nfioară, alta ne-ntristează,

Să le știm pe toate, mintea fie-mi trează.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Stăpâna toamnă

 

De-acuma, peste tot și toate, 

cea toamnă-i singura stăpână,

Dă ordine din zi în noapte

din vale până sus la stână,

În vii, cei struguri să se strângă,

să se zdrobească, să se stoarcă,

Din teascuri mustul să îmi plângă

și în butoaie să-mi petreacă,

Mai până-n iarnă, la Crăciun,

c-atuncea numai mustul ăsta,

Va fi un vin, din cel mai bun.

 

Și tot de-acuma, e de muncă

la cel cules de cucuruze,

La încuiată ceia nucă,

ce se ascunde pe sub frunze,

La prunele ce-s îmbrumate

de frigul nopții friguroase,

La pere dulci și parfumate,

la mere-mpărătești, gustoase,

La ce mai e prin cea grădină,

ca iarna poate-apoi, să vină.

 

Așa-i de când e lumea asta,

cu muncă multă, neodihnă,

N-ai timp nici să-ți iubești nevasta,

că-i de cules de prin grădină,

O fi la iarnă-n lunga noapte

când tulburelul fi-va vin,

Mai dup-o nuntă cu de toate

ce-atuncea multe se cuvin,

Și-apoie ce-o mai fi pe lume

Om mai vedea.

Acum amin!

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Adunând toamne cu toamne

 

Până când Mărite Doamne,

Adunând toamne cu toamne,

Tot scurtezi a noastră viață

Înșirată ca pe ață,

Cu necaz și bucurii,

Cu tristeți și veselii?

*

Toamna-i dulce anotimp,

Scurtă clipă, un răstimp,

Între început de viață

Deșirat mosor de ață,

Și sfârșitul cel din urmă

Când ne-ntoarcem iar în humă

Să fim oale și ulcele,

Veșnicire-n cer cu stele.

**

Să fim clipă de plecare

Înspre-a cerului urcare,

Oaia Domnului din turmă,

Schimb de loc, pe astă humă

Cu un nou de-acum născut

Ce va fi un început,

Clipă din a Ta vecie,

Sorocită ca să fie

Astăzi om în ăst’ lumesc,

Mâine-n Raiul Tău, ceresc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

Într-o toamnă mohorâtă

motto

La o cantă cu vin fiert,

Într-o toamnă îmbrumată,

Adunat-am ca să-i iert

Tot ce au făcut odată,

Ai mei prietenii, mulți, puțini,

Ce de-o viață ne tot știm.

*

La o cantă cu vin fiert,

cum făceau și altădată,

Adunați ca la priveghi

prietenașii laolaltă,

Am venit să ne-amintim

că-mbrumați de-acum de soartă,

Toți vom fi la altă poară,

în umbrosul țintirim,

Într-o ziuă ce n-o știm,

ce va fi cândva, odată.

 

Și-nșirând la amintiri

 din trăirile de-o viață,

Fericiți ne-om omenii

tot sperând că-n dimineață,

Vii cu toții, ne-om trezi.

*

Și atunci vom mulțumi,

Lui Tătânele ceresc,

Cum, cu voia Dumnealui

ne mai ține-n ast’lumesc.

 

De-asta ridicăm azi cupa

 cu îmbietorul vin,

Să putem uita o clipă,

viața asta, de pelin.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

În țintirim, pe Coastă-n deal. 

Motto

Pășește-ncet, cu grijă mare,

Prin țintirimul nostru-n care,

Vecia-și doarme somn prelung

Sub ochi, ce pe ascuns îmi plâng.

 

Ca buni creștini, în aste zile, închinăciuni în țintirime

Îmi faceți voi creștini din neamul cel smerit, umil, cuminte,

Si încă rugi adevărate, cu drag, cu dor, înlăcrimate,

Spre Domnul fie îndreptate, cu rugă sfântă de iertare,

De dragoste și de-mpăcare cu cei ce veșnicesc în humă,

Să fim cum fost-am împreună, cu ceva timp, rămas în urmă.

*

E zi de toamnă îmbrumată și-n țintirimul cu melini,

Tot rând la rând îmi vine satul, dar și necunoscuți străini,

Plecați demult din cuibul ăsta să se domnească-n astă lume,

Să-și uite tagma țărănească, pe-acol’ să-și facă un renume,

Și-acum, mustrați de conștiință, de ziua morților se-ntorc,

Să vadă lumea că pe-acolo, le fost-a steaua cu noroc.

*

E plânset mult, închis în oameni, e geană grea, înlăcrimată,

E vie-aducere aminte de draga mamă și de tată,

De Moșul, Buna, duși de-acuma, ființe dragi acelea care,

Duceau istoria în spate, bătrâna limbă fiecare,

Sfânta credință strămoșească, înțelepciunea lor adâncă,

Cu care-au fost în lunga vreme, pumnul de fier și tarea stâncă,

Atâtea datini, obiceiuri și preafrumoasele tradiții,

Cu care-n clipe de răgazuri erau a lumii, fericiții.

 

Acuma mi-s țărână sfântă, ulcele, oale mai apoi,

Un nume ce l-om ști o vreme și dat uitării chiar de noi,

Și-ncet încet, uitarea lumii, peste mormânt mi s-o așterne,

Și timpuri lungi de-adâncă pace, pe țintirim, mi se așterne.

 

**

Așa e dară soarta lumii, să-și țină minte mult mai bine,

Pe cei tirani ce transformat-au atâtea țări în mari ruine,

Iară pe noi, cei jertfitorii, ce dus-am lumea în spinare,

Ne uite-n două generații, tot rând la rând, pe fiecare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Mofturoasa toamnă

 

Ne pare rău, că vara-i dusă, deși ne-a ars ca-ntr-un cuptor,

Acuma toamna stă la pândă, să-i ieie locu-ncet, ușor,

Să vină dânsa-n lăfăială, cu mere, pere și gutui,

Să stâmpere arsura verii, vânturi să bată iar hai-hui,

Să îmi micească clipa zilei și să lungească ceea noapte,

Și-apoi, momească-ne întruna cu struguri dulci și prune coapte,

Iar mai încolo, înspre iarnă, când lasă totu-n a ei urmă,

Prin câmpuri largi și prin ponoare, îmi facă iară, cuib de brumă.

*

Așa e ea de când e lumea, bătrână hâdă, mofturoasă,

Când vrea e largă mult la pungă, zgârcită când e furioasă,

Ne tot zorește ziua-ntreagă, ne dă a nopții cea visare,

Să adunăm în pragul iernii, de ale gurii câte-mi are,

Că vine mâine iar Crăciunul și-apoi cea vreme de nuntit,

Cu cozonaci și cu sarmale, cu cel colind, cu veselit,

Cu case-ascunse sub troiene, cu drumuri ninse la-nserat,

Și cu copii ce ziua toată, sunt sus pe deal, la săniat.

**

Lăsați-mi toamna, facă-și vrerea, că pân’ la urmă iar se duce,

C-așa e legea lumii noastre, aibă-mi amar și-un pic de dulce,

Să știm de toate cât pe lume, vom fi mai încă trăitori,

Să nu lăsăm necaz în urmă și nici la nimenea datori,

Ca să muncim, cât ține ziua, să săturăm flămânda gură,

Chiar dacă încă pe ascunsuri, pe toamna asta, mulți mi-onjură.

 

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Vis în plină toamnă

 

Pân’ mă duc din lume, ochii las să-mi vadă,

Preafrumosul ăste-i sfinte guri de rai,

Ce-nceput își are colo-n luna Mai,

Și pe care unii, nici nu pot s-o creadă,

 

Înverzește totul ce-i pe pământesc,

Și-apoi înflorește roată-njur-prejur,

Totul e culoare, roșu, galben, pur,

De îmi zici c-aicea-i, Raiul din ceresc.

 

Totul este reavă, mirosind divin,

Dulci arome parcă, mi te cheamă-n luncă,

Se trezește-n tine, dorul cel de ducă,

Să-ți încânte ochi, floarea de melin,

 

Si-mi mai vezi albine hărnicind prin floare,

Și-ncă rândunele săgetând văzduhul,

Cum îmi crește iarba, înverzind pământul,

Aibă-mi ce să pască, turme de mioare.

 

Codrul se umbrește, ascunzând cărări,

Stânele prind viață sus, pe Continit,

Omul și natura s-au dezlănțuit,

Totul este viață-n cele patru zări.

*

Ici, la mime-acuma-i toamnă îmbrumată,

Plouă mocănește sub un rece vânt,

Eu, închis în casă, mă-ndulcesc în gând,

Că-s în primăvara, ceea, înflorată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Într-o țandără de gând

Motto

Un moșneag, ca orișicare, toamna, în amiaza mare,

Toarce firul unui gând din visare, mângâind

Vremi de rai, din tinerețe, când iubiri-i da binețe

 

Moșule, ce stai pe prispă, toropit de sfântul soare,

În amiaza unei toamne plină toată de răcoare,

Te-a momit de-acuma visul îndulcit cu amintiri

Din frumoasa tinerețe, cu trecutele-ți iubrti

Tăinuite-n a ta minte într-o țandără de gând,

Ce le depeni pe-ndelete din cea geană lăcrimând.

 

Acum vezi, c-atuncea fost-a, raiul vieții-n pământesc,

Iar clipita vieții tale drumețea prin cel ceresc,

Când strângeai cu drag în brațe, bobocel plăpând de fată,

Și-i dădeai un car de stele, pentr-o gură sărutată,

Când credeai că ești alesul cerului pe-acest pământ,

Să împarți cum crezi mai bine, fericire, rând la rând.

 

N-ai crezut că vremea ceea, vine, stă, apoi îmi trece,

Și, nimic nu poți a face ca s-o ții, să nu mai plece,

Ea apare doar odata, și-ntr-o zi când vrea se duce,

Și te lasă-n drum cu toate, chiar de-i raiul cela dulce,

Tu, rămâi cu amintirea unui timp ce-a fost de aur,

Și-unde tu mi-ai fost odată, cel înnobilat cu laur.

*

Azi, tot depeni amintirea cea frumoasă și curată

Și, sub blândul cela soare, de sub geana-ți tremurată,

Se preling pe-obraz la vale, picuri calzi de lăcrimare,

Ce se-adună-n a ta barbă, să îmi treacă în uitare.

**

Asta-i tot din câte viața îți lăsat-a ca plăcere,

Restul, fost-au mestecate, mult amar, puțină miere,

Tu de-acuma îmi ții minte raiul cel din pământesc,

Dar de-o vreme gându-ți zboară, și-n spre cela, din ceresc,

Unde tot îți faci socoată, de-i întra, de nu-i intra,

Dar, oriunde-i fi vre-odată, nicidecum, nu-l vei uita.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

&