Ben Todică - Regula de trei simplă a ROSTULUI meu pe Pământ

 

Regula de trei simplă a ROSTULUI meu pe Pământ

(Dovadă că Dumnezeu e matematician)

 

Rostul omului într-o lume care ne scapă din mâini

Trăim într-o epocă în care libertatea pare tot mai mult un slogan, iar controlul devine realitate. Nu mai avem dictatori vizibili, ci sisteme invizibile: bani, tehnologie, algoritmi. E o dominație discretă, dar cu atât mai puternică.

Societatea modernă ne-a convins că suntem independenți, dar în realitate ne-a izolat. Fiecare pentru sine, fiecare alergând în gol. În loc de comunități, am devenit o populație de indivizi singuratici, ușor de modelat prin frică și oboseală.

Tehnologia a simplificat viața, dar ne-a complicat sufletul. Ne-a făcut să credem că știm totul, când de fapt am încetat să punem întrebările importante: Cine suntem? Ce vrem de la viață? Ce înseamnă să fim oameni?

Poate că salvarea începe prin a redescoperi infinitul din noi: curiozitatea, iubirea, conștiința. Atâta timp cât acestea rămân vii, nicio putere — fie ea financiară, politică sau digitală — nu ne poate lua cu adevărat libertatea.

 

 

Condiția omului în era controlului invizibil

În modernitatea târzie, libertatea și controlul au devenit două fețe ale aceleiași monede. Omenirea a ieșit din totalitarismele politice doar pentru a intra, aproape fără să-și dea seama, într-un totalitarism al eficienței, al tehnologiei și al capitalului. Puterea nu se mai exprimă prin forță brută, ci prin dependență: dependența de confort, de viteză, de sisteme digitale care ne cunosc mai bine decât ne cunoaștem noi înșine.

În acest context, rostul omului se estompează. Societatea contemporană, obsedată de măsurare și performanță, a înlocuit întrebarea „cine sunt?” cu întrebarea „ce produc?”. Dar omul nu este un instrument. El este o ființă deschisă către infinit — un infinit al conștiinței, al cunoașterii, al iubirii.

Când ne reducem existența la ceea ce poate fi cuantificat, sufletul este primul care se subțiază. Iar acolo unde sufletul moare, orice civilizație intră în declin.

Acest declin nu este inevitabil. El devine însă ireversibil atunci când ne obișnuim cu el. De aceea, salvarea spirituală a omului modern începe cu reîntoarcerea la întrebările fundamentale și cu refuzul interior de a accepta mediocritatea conștiinței programate.

Libertatea autentică nu este absența constrângerilor, ci prezența sensului. Iar sensul nu ne poate fi dat de economie sau tehnologie, ci doar de propria noastră capacitate de a ne transcende fricile.

 

 

Omul între libertate și algoritm

O trăsătură esențială a lumii contemporane este discrepanța dintre aparență și realitate. Aparent, trăim în cea mai liberă epocă din istorie; în realitate, forme subtile de control ne înconjoară pretutindeni. Totalitarismul politicului a fost înlocuit cu totalitarismul eficienței, al capitalului și al tehnologiei.

Modernitatea exaltează individul, dar îl și izolează. În numele libertății, l-a desprins de comunitate, iar această rupere a creat omul slab, singuratic, calculabil. Iar ceea ce este calculabil devine predictibil; ceea ce este predictibil devine manipulabil.

Problema fundamentală a epocii noastre nu este abuzul tehnologic, ci absența unei viziuni asupra omului. Reducerea ființei la simplă funcționalitate ignoră dimensiunea ei infinită: sufletul, conștiința, întrebarea.

Fără aceste elemente, libertatea devine o simplă iluzie administrativă.

În fața acestor transformări, soluția nu este respingerea progresului, ci regăsirea unei verticalități interioare. Omul trebuie să refuze să fie o piesă în mecanism și să-și reamintească faptul că adevărata libertate vine din capacitatea de a gândi, a iubi, a imagina și a transcende.

Atât timp cât păstrăm vie această deschidere către infinit, niciun algoritm nu ne poate defini cu adevărat.

 

Ben Todică

 

PS Prima notă de 10 dată mie de domnul profesor Abâd, in clasa a 10-a seral, a Liceului Realist din Oravița, la lecția de 3 simplă.