Scrisoare pastorală
Foaie periodică, gratuită a Parohiei
Malovăţ-Mehedinţi
Anul XXV(2025),
nr. 552(16 –31 Octombrie)
Dragii mei enoriași!
Performanță fără Zdreanță.
La intersecția străzilor Traian și
Prahovei din Tr. Severin se află o clădire impunătoare. E o clădire veche, cu
parter și trei etaje. În ea funcționează mai multe ateliere și firme. În vara
aceasta a fost reparată și exteriorul refăcut în întregime. A devenit o
frumusețe de clădire. Partea dinspre strada Prahovei este un perete compact, cu
o suprafață de peste două sute de metri patrați. Proprietarul a zugrăvit acel
perete cu un o culoare albăstruie,
foarte plăcută la vedere. După câteva zile de la terminarea lucrărilor
și demolarea schelelor, pe peretele menționat un neica Nimeni a scris cu
vopseaua neagră dintr-un tub de spray:
,,Vrem performanță fără implicarea ta băi
zdreanță”. Toți trecătorii priveau stupefiați și revoltați în sufletul lor,
fiindcă isprava strica o muncă, batjocorea un om, care făcuse o cheltuială
imensă pentru înfrumusețarea clădirii și a centrului orașului. Cred că puțini
erau cei care se bucurau în sinea lor de această bădărănie. Câteva săptămâni a
rămas textul respectiv pe perete. Într-un târziu, proprietarul a răzuit
peretele în locul acela, a finisat tencuiala și a zugrăvit iar. Cu toată
strădania lui și a zugravilor, nu au mai nimerit nuanța de culoare, așa că
bucata respectivă din perete seamănă acum ca un petic cârpit în fundul
pantalonilor.
Isprava ar putea trece neobservată.
Și, totuși, ea poate avea o semnificație aparte
și asupra acesteia aș vrea să zăbovesc câteva momente în rândurile de
față. Așadar, proprietarul este un om onorabil, care are o proprietate. Nu știm
cum a intrat în posesia ei: prin cumpărare, moștenire sau a construit-o el
însuși. Oricum, dacă instituțiile statului abilitate nu-l urmăresc, nu-l
arestează, nu-l condamnă, nu-l împușcă, avem toate argumentele să-l socotim un
om demn de tot respectul. Omul acesta a realizat ceva și pentru asta merită
admirația noastră. Cel care a scris este, cu siguranță, un neica Nimeni. El
umblă la miez de noapte prin centrul orașului, poate beat sau drogat, singur
sau în gașcă cu alții asemenea lui. Omul acesta a făcut un rău de dragul de a
face rău, din plăcerea de a distruge realizarea altuia. Cu siguranță, el nu a
realizat nimic asemănător în viața lui, fiindcă atunci ar avea mai mult respect
față de realizarea semenului său. Este, altfel spus, un coate-goale, un
terchea-berchea, un mațe-fripte, ca să-l cităm pe Caragiale. El vrea
,,performanță”, fără implicarea celui dintâi, care dovedește, fără putință de
tăgadă, că a realizat ceva. Pe acesta îl
disprețuiește în modul cel mai josnic. Pentru neica Nimeni, proprietarul, adică
omul cinstit, onest, muncitor, omul la locul lui, este doar o ,,zdreanță”. Cei
care împing vântul pe stradă noaptea, fără sens și fără rost sunt cei demni de
respect pentru neica Nimeni. Ferească Dumnezeu, ca asemenea specimene să ajungă
vreodată la putere!
Meditând asupra cazului menționat,
mă gândesc la vremea de după război, când floarea intelectualității românești a
înfundat pușcăriile și gropile de la canal. Li s-a spus de cei ce luaseră
frâiele în mână: ,,Vrem performanță, fără
implicarea ta, băi, Zdreanță!” Mă gândesc la miile de fruntași ai satelor noastre, care au fost
duși în Bărăgan; mă gândesc la țăranii gospodari, cărora li s-a luat totul
pentru a fi ,,egali” cu neica Nimeni. Mă gândesc la ofițerii românii, cărora
le-au putrezit ciolanele prin pușcării pentru vina de a fi luptat în răsărit,
ci nu în apus. Mă gândesc la atâția analfabeți și oportuniști, care au fost
selectați pentru a ocupa funcții de conducere la vremea aceea și a executa
orbește ordinele primite de sus, străine de spiritul și idealurile neamului
românesc. Deviza citată mai sus, ,,Vrem
performanță, fără implicarea ta, băi, Zdreanță!”era repetată într-o formă
sau alta, luând uneori aspecte dintre cele mai groaznice, precum cea a lui
Vâșinschi: ,,Când aud de cultură, pun mâna
pe pistol!”
A trecut Revoluția pe la noi și
speranța a renăscut în sufletele tuturor celor doritori de bine pentru țară și
pentru neam. Din păcate, atâția oameni capabili au fost aruncați la marginea
societății, fiindcă aveau ochii cărpui, sau verzi, sau albaștri. Atâția neica
Nimeni, cățărați peste noapte pe treptele înalte ale piramidei sociale, le-au spus peste umeri acestora: ,,Vrem performanță, fără implicarea ta, băi,
Zdreanță!” Atâtea ,,zdrențe” s-au
resemnat în ocupațiile cele mai umile pentru a-și câștiga pâinea cea de toate
zilele. După treizeci de ani de
,,performanță” vedem cu durere că țara este înglotată în datorii, pe
care nu le vor putea achita câteva generații de acum încolo, că în spitale nu
se găsesc nici banalele pansamente și aspirine, că profesorii intră în greva
foamei, pentru că nu mai pot face față cheltuielilor elementare, că birurile și
prețurile cresc de la o zi la alta și nimeni nu se întreabă dacă umerii
vlăguiți ai acestui neam le mai poate duce.
După treizeci de ani de ,,performanță” am ajuns în coada tuturor
clasamentelor care privesc bunăstarea populației și în fruntea celor care
privesc mortalitatea și bolile cele mai grele. Câmpurile noastre, care altădată
erau grânarul Europei, sunt astăzi pustii, țărănimea tinde să devină ușor-ușor o amintire;
rândurile tot mai groase ale șomerilor
au luat locul muncitorilor de
altădată; unități industriale de nivel european au fost tăiate în bucăți și
date la fier vechi de câțiva învârtiți ai zilei. Țara nu mai are bani să achite
salariile și pensiile, bancherii ne rânjesc disprețuitor, infractorii și
infracțiunile se înmulțesc de la o zi la alta, nesiguranța omului de rând
crește continuu. Creierele luminate ale națiunii pleacă peste mări și țări
să-și caute un rost.
Deviza de
mai sus devine tot mai evident o emblemă a vremii noastre. Din păcate!
*
In
memoriam: Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu. Parcă-l
văd. Era în vara anului 1968. M-am dus cu tăticu la Șiroca. Auzisem că acolo
este un elev, care a fost la seminarul de la Craiova, s-a interesat la ce se dă
examen de admitere, ce acte trebuie. Era vorba de Gheorghe Achimescu, fiul cel
mare al lui Dumitru și Romica Achimescu. Familiei i se mai spunea și Delafag.
Dumitru Achimescu lucra la varnițele din sat și mai pleca în județ cu carul cu
var, iar mai târziu s-a angajat la Direcția de Drumuri și Poduri și mulți ani a
lucrat la șanțurile șoselei Malovăț-Balta-Baia de Aramă. Doamna Romica era
casnică. Fiul cel mare se hotărâse să meargă la seminar. Îmi vorbea ca unul
care era în cunoștință de cauză, care citise afișele și era documentat. Frații cei mici, Nicolae
și Romică, se uitau la noi cu admirație. Aproape că nici nu i-am observat cu
acel prilej. Intram într-o etapă superioară....
Am intrat eu în anul acela, în anul următor a reușit
și Gheorghe. Eram prieteni la cataramă. A mai trecut un an și a apărut în anul
I Nicolae Achimescu, fratele prietenului meu. Era mic de statură, sobru la
față, interiorizat. Zâmbea puțin, era mereu absorbit de gândurile lui, nu se
juca. Discuta puțin cu noi, inclusiv cu frate-său. Mereu purta sub braț o
carte, un caiet, iar în cap un car de gânduri. Deși am stat trei ani sub
același acoperiș al internatului școlii, puțin am vorbit cu el. Căuta mereu izolarea,
însingurarea.
Eu am făcut un an la facultate, curs de zi, apoi
m-am căsătorit și am trecut la fără frecvență. Aflam despre Nicolae de la
fratele său și de fiecare dată mă minunam de lucrurile frumoase pe care mi le
spunea fratele, despre rezultatele la învățătură ale lui Nicu. A trecut vremea
și, pe 6 iulie 1980, l-am întâlnit pe Nicu la Șiroca. Venise la botezul uneia
dintre fiicele lui Gheorghe. Era foarte reținut la vorbire. Totul era bob
numărat. Am aflat atunci de intenția sa de a da admitere la doctorat în Teologie.
La 14 noiembrie, același an, l-am întâlnit la București, la patriarhie. Mi-a
spus bucuros că a reușit la doctorat, ca șef de promoție. Mi-a vorbit de
intenția sa de-a studia Istoria Religiilor și în special pe-a geto-dacilor.
Mi-a vorbit de eventualitatea unei burse în R. F. Germania. L-am felicitat și
am ținut să-l sfătuiesc să facă precum albina: să culeagă nectarul din toate
florile, dar mierea s-o facă în stupul său. Mi-a spus că-mi înțelege
insinuarea.
În martie 1981, Gheorghe Achimescu mi-a spus că
fratele său are aprobare să plece la studii la Universitatea din Tübingen, una
dintre cele mai de prestigiu din lume. La 7 iunie, același an, întâlnind pe
Doamna Romica, mi-a spus că Nicolae va pleca în toamnă la Tübinghen, fiindu-i
atribuită o bursă de trei ani. Lucrul acesta mi l-a confirmat și Gheorghe
Achimescu la 25 septembrie același an. La 23 octombrie încă nu primise viza! La
25 martie 1982, preotul Gheorghe Achimescu mi-a spus că fratele său s-a căsătorit cu o studentă la Medicină, Domnișoara
Cornelia, și numai așa i s-a dat viza pentru bursă. Va pleca.
Duminică, 15 august, 1982, a fost nunta lui Nicu la
Șiroca. A ținut s-o facă în satul natal, la casa părintească. Am ajuns târziu,
după slujba de la Malovăț. Am găsit nunta la biserică. Am fost solicitat să le
spun câteva cuvinte tinerilor căsătoriți. Am făcut-o, deși aș fi preferat să fi
fost prevenit mai dinainte, pentru a-mi sistematiza câteva idei de fond.
Mireasa, Cornelia, era studentă la Facultatea de
Medicină din Iași. Avea un frate artist de teatru și o cumnată balerină. N-am
discutat cu aceste rude. Nunta lui Nicu a fost frumoasă, liniștită, așezată,
fără îmbulzeală și bătaie. A participat puțină lume. Era nedeie în Godeanu și
mulți se duseseră acolo. Mi-a plăcut nunta tocmai datorită modestiei sale.
Părinții lui Nicu erau într-al nouălea cer. Dintre colegi au participat:
preotul Iacob de la Pristol(MH), preotul
Călin de la Poiana Mare (DJ), preotul Guțulescu de la Salcia(MH), preotul
Popescu Gheorghe de la Hinova (MH). Nicu ne-a povestit puține despre odiseea sa
în străinătate. Ne-a arătat multe ilustrate și fotografii color. Orașele
occidentale sunt impunătoare prin măreția ce-o prezintă ochiului meu. Forme
arhitectonice urbanistice și imobiliare încântă și surprind totodată. Puzderie
de mașinării de tot felul ce se văd pe străzi, te fac să sesizezi vacarmul
babilonic de acolo. De același lucru se plânge și Nicu. Despre nemți, Nicu nu a
avut prea multe lucruri bune de spus. Civilizația lor, aproape neînțeleasă
pentru un român nou venit printre ei este sobră, apăsătoare, distantă. Tocmai
aceasta îl făcea pe Nicu să afirme, că abia după ce a avut câteva contacte cu
germanii, a putut să înțeleagă teoria lui Friedrich Nietzsche în legătură ,,supraomul” german.
Nicu era bursier al Bisericii Evanghelice. Avea
bursă de 800 mărci pe lună, ceea ce reprezinta o sumă foarte mare. Mai întâi
făcea cursul pentru limbă. Facultatea de Teologie era cea dintâi în cadrul
Universității respective și se bucura de mare apreciere. Limba germană i se părea
foarte grea, deși trecuse examenele cu rezultate foarte bune. Colegii de la
cursul de limbă erau veniți din multe țări. Într-o fotografie cu vreo 15 de
astfel de tineri nu erau doi din aceeași țară. Bursa o avea pe trei ani. Urma să
facă o călătorie în Franța și Elveția. În anul următor și Cornelia, soția sa,
avea voie să meargă două luni în R. F. G. Nicu avea și o verișoară căsătorită
în Freiburg. Aceasta îl adusese cu mașina până la Șiroca, după care se reîntorsese
în Germania. Ne-a spus că salariile nemților se ridică, în medie, la 4.000 de
mărci lunar și lucrează doar cinci zile pe săptămână. O masă ,,bună” la un
restaurant ,,de mijloc” costă două mărci. Nicu mi-a spus că l-a întâlnit în R.
F. G. și pe Ciobotea Ilie. Acesta l-a invitat în Elveția. Viezuianu, fost
doctorand la București și coleg cu Dragu, este preot în Salzburg.
Cred că dacă bunicii și străbunicii lui Nicu ar fi
visat că acest copil va ajunge vreodată pe asemenea drumuri, s-ar fi dus la
preot să le citească pentru izgonire de demoni și de alte bântuieli. Era o
performanță enormă a acestui copil! Era o cinste pentru sat, pentru Biserică
și, mai ales, pentru familie. Taică-său, în culmea fericirii, n-a uitat să
stăruie de noi, colegii lui Nicu, să ne ducem să-l înmormântăm, când vom auzi
că ,,s-a dus!” Ar fi fericit și atunci, el, Dumitru Achimescu, zis Dumitru
Delafag, să ne știe în mijlocul familiei sale!
La 3 noiembrie 1983, preotul Gheorghe Achimescu mi-a
spus că a fost la Iași, la botezul fiicei fratelui său Nicolae. În 12 august
1984, Gheorghe mi-a spus că Nicu le scrie tot mai rar, că soția sa Cornelia a
terminat Facultatea de Medicină și a plecat și ea în Germania. Nicu face
cursuri intense de limbă germană în cadrul ,,Goethe Institut” din Erlangen și
Rothenburg.
La 16
octombrie, preotul Gheorghe Achimescu mi-a spus că fratele său Nicolae se află
la Șiroca de câteva zile. În R. F. G. se descurcă destul de bine. Pe lângă
cursuri lucrează la o revistă studențească și predă seminarii la facultate. A
făcut o lucrare la catedra de Istoria Religiilor și profesorul de specialitate
a spus că lucrarea îl depășește și l-a recomandat profesorului de Filozofie. Profesorii
lui îndrumători de doctorat au fost renumiții Moltmann și Bayerhaus. Nu venea
la protoierie, evita să se întâlnească cu colegi și prieteni, evita să scrie,
fiindcă ,,toți abia ar aștepta să deschidă gura, ca să sesizeze miliția și
securitatea!” O lună mai târziu,
părintele Gheorghe îmi spunea că fratele său n-a mai plecat în Germania,
fiindcă nu i s-a mai dat voie, soția lui a terminat facultatea și a fost
repartizată stagiară în Caransebeș. Nicolae speră să intre profesor la
seminarul din Caransebeș sau la cel din Craiova. Încă nu e decis.
La 28
noiembrie l-am întâlnit pe Nicu în Gara de Nord. Mi-a spus că nu sunt piedici
cu plecarea, că mai are vreo șase luni de stat în R. F. Germania. Are teza Problema desăvârșirii în Budism și în
Ortodoxie. A
făcut mai mult de jumătate din teză și a fost apreciat la superlativ de
profesorul de Istoria Religiilor și cel de Filozofie. Achimescu a fost
dezamăgit însă de indiferența întâlnită în București la organele patriarhiei.
Are senzația că toți îl spionează și-l urmăresc, ca și cum le-ar fi teamă să nu
le ia locul. Este o lume foarte îngustă și foarte mică în București și lupta
pentru existență, supraviețuire și supremație este mult mai acerbă. În Occident
este multă deschidere, orizont larg, iar egoismul meschin nu-și prea găsește
locul în instituțiile de cultură. Achimescu intenționează să se reîntoarcă
profesor la Caransebeș sau la Craiova, la seminar. La Caransebeș are rude
bogate, care ar vrea să-l înfieze.
La 16
februarie 1985, într-o discuție cu Arhim. Cârstoiu, fost coleg al lui Nicu la
seminarul din Craiova, ajuns superiorul catedralei patriarhale, un tip foarte
acidulat, mi-a spus despre Nicolae Achimescu,
că nu i-au mai dat drumul în R. F. G., fiindcă ,,- A fluierat în biserică și s-a dat mare
mahăr pe aici! Și-a găsit până la urmă nașul, care l-a pus bine!” a
precizat Cârstoiu cu satisfacție. La 5 martie 1985, Nicu se angajase secretar
la protoieria din Caransebeș! Nu-i mai dăduseră voie să plece! În 1988 era
profesor la Seminarul Teologic din Caransebeș. A predat acolo până în 1991
disciplinele: Istoria religiilor, Dogmatică, Îndrumări misionare și limba
franceză.
Abia în
1991-1992 și-a definitivat studiile în Germania și și-a susținut examenul de
doctorat. A funcționat în perioada 1993-2008 ca lector, conferențiar și apoi ca
profesor de Istoria Religiilor la Facultatea de Teologie din Iași. Între anii
2004-2008 a fost decanul acelei facultăți. În perioada 2008-2012 a fost
profesor de Istoria Religiilor la Facultatea de Teologie din București. În
paralel a îndeplinit numeroase funcții administrative și onorifice de înalt
nivel. A fost unul dintre prietenii apropiați ai actualului Patriarh al
României.
Dacă avem în
vedere cărțile și studiile publicate de Prof. Nicolae Achimescu, putem spune,
fără teama de a greși, că a fost un adevărat urmaș al lui Mircea Eliade pe
tărâmul Istoriei Religiilor. Are lucrări numeroase și
de un înalt nivel științific, precum: Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos(1996); Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice(1998); Budism şi creştinism. Consideraţii privind
desăvârşirea omului(1999); India. Religie
şi filosofie(2001);
Noile mişcări religioase(2002); Religii în dialog(2005); Die Vollendung des Menschen im Buddhismus.
Bewertung aus ostchristlicher Sicht (2006); Universul religios în care trăim(2013); Religie, Modernitate și Postmodernitate(2013); Istoria și filosofia religiilor. Religii ale lumii antice(2015) și multe altele.
Unele în mai multe ediții.
O lovitură
puternică a primit de la viață prin decesul soției sale. Boala secolului a
lovit-o crunt și nimeni și nimic n-a mai putut s-o salveze. Nicu a rămas
singur. Fiica era căsătorită la Brașov. Am vorbit de mai multe ori cu el în
ultimele luni de viață. Îl măcina singurătatea. Nu-și găsea liniștea și locul.
Simțea că pierde puterea dintr-o zi în alta. Într-un stadiu foarte avansat al
bolii de care suferea el însuși, n-a pregetat să taxeze o mașină de mare
capacitate și să plece cu ea în Germania, de unde a încărcat-o cu cărțile pe
care un fost coleg al său, simțindu-și sfârșitul aproape, le-a dăruit
bibliotecilor din România! Curând s-a stins și Nicu!
Preotul Prof.
Nicolae Achimescu reprezintă personalitatea cea mai de seamă a clerului
mehedințean dintotdeauna și despre el și opera lui se va mai vorbi multă vreme
de aici încolo.
Dumnezeu să te ierte,
frate Nicolae!
*
Hoțul. Eram în clasa a VI-a, la școala din Malovăț. În fiecare an, în luna
octombrie, făceam ,,practică agricolă”. Asta însemna întreruperea cursurilor și
folosirea elevilor la strângerea recoltelor de pe câmp. Eram duși în coloană la
tarlalele ceapeului și fermei de stat să culegem porumbi, struguri, mere sau ce
mai trebuia. Cei din Malovăț nu am ieșit niciodată din hotarul comunei, dar cei
din oraș erau duși în comune, la distanțe mari și acolo erau cazați în
barăci și vagoane, ori pe la casele localnicilor.
Practica dura, oficial, două săptămâni, dar, în realitate, putea să cuprindă
toată luna octombrie, în funcție de recolta care trebuia adunată de pe câmp.
Într-una din zile am fost duși la
cules de mere la ferma de la Bârda. Era puhoi de lume la cules. Veneau din
satele din jur oameni cu ziua, dar erau aduși cu camioanele și remorcile oameni
din Dolj sau din sudul Mehedințiului. Erau cazați la dormitoarele sediului
fermei și la barăcile special construite, li se gătea masa de trei ori pe zi.
Nouă, elevilor, nu ne dădea nimeni nimic pentru munca prestată. Eram fericiți
dacă puteam să mâncăm pe săturate fructe și să sustragem și noi la sfârșitul
zilei de muncă niște mere, pe care le ascundeam prin buzunare sau în sân. Nu
aveam voie cu plase ori alte bagaje. Pentru profesorii ce ne însoțeau era altă
situație. Ei aveau voie cu bagaje. Când am ajuns la tarlaua de meri a fermei de
la Bârda, ni s-a repartizat locul unde trebuia să lucrăm noi, elevii, ni s-a
arătat cum să culegem merele, cum să le verificăm, cum să le așezăm în lădițe.
După ce au plecat oamenii fermei, profesorii m-au chemat pe mine și pe colegul
meu, Vasile Crumpei, zis Tarzan. Eu eram din Bârda și cunoșteam cel mai bine
locurile, iar Vasile era mai voinic și bun de cărat greutăți. Ne-au dat multe
sacoșe, plase și genți și ne-au spus să mergem prin plantație și să le umplem
bagajele cu mere cât mai frumoase și sănătoase. Zis și făcut! Ne-am dus și am
început munca. Eram bucuroși că nu aveam normă și fusesem lăsați să lucrăm în
voie. Pe la prânz bagajele erau aproape pline. Trebuia să le cărăm la locul
unde erau profesorii și ceilalți elevi. Iată că apare însă Romică Păuleț, unul
din paznicii fermei. Era cel mai de temut dintre paznici. Era înalt și
puternic, și mulți îi simțiseră pe spinare măciuca, toporul sau frișca. Îl
cunoșteam demult. Lucra cu taticu la fermă de mulți ani, erau buni prieteni,
venea de multe ori la noi în casă, ședea la masă, glumea și cu mine. Atunci era
însă de nerecunoscut. Leu paraleu, nu alta! Tuna și fulgera. Ne-a somat să nu
fugim și ne-a ordonat să luăm bagajele și să mergem înaintea lui. Fiindcă erau
prea multe și prea grele, ne-a ajutat și el să le ducem. Ne-a zis multe și de
toate. Am ajuns la barăci, acolo unde erau cazați cei veniți la muncă de
departe. Aceia tocmai erau la masă. Paznicul ne-a prezentat: ,,- Iată
hoții! Fură mere pentru profesori. De
asta le dă lor note mari la școală. Acum însă li s-a înfundat. Cutare, du-te și
anunță-l pe domnul inginer să vină încoace. Cutare, du-te și chemă-l pe
Midoroiu și pe nepoată-sa Janeta. Să vină cu clanareta și tobița. Facem câte o
tablă, pe care scriem mare ,,HOȚ” și
le-o atârnăm ăstora de gât. Chemăm miliția și plecăm cu ei prin sate. Midoroiu
să cânte din clanaretă, Janeta să bată din tobă și noi să strigăm: ,,Hoții,
hoții, am prins hoții!” Lumea uitase de
mâncare și râdea ca la circ. ,, - Io-te, ăsta mai vrea să se ducă și la școala de popi!”
Nu mai știu bine ce-a mai zis
paznicul, fiindcă urechile mi s-au înfundat. Inima îmi bătea să-mi spargă
pieptul. Mi se părea că toată lumea se prăbușește asupra mea. Dacă s-ar fi
deschis pământul și m-ar fi înghițit în momentul acela aș fi fost cel mai fericit.
La un moment dat, parcă anume să ne facă ,,vânt”, Romică s-a depărtat puțin de
locul unde ne aflam. Atât ne-a trebuit.
Am țâșnit ca din praștie și am pornit-o într-o goană nebună prin plantația de
pomi. Auzeam în urmă strigăte și chiuituri. Nu-mi amintesc să fi fugit vreodată
mai repede ca atunci. Mă loveau crengile peste față, săream peste tufele de
mărăcini. Nu contau gropile, cioturile, piedicile. Trebuia cu orice preț să
scap. Am ajuns la Ogașul lui Dorobanțu. Umblasem de câteva ori cu vitele pe
marginea pădurii care-l înconjura, dar niciodată nu avusesem curajul să intru
în pădure și mai ales să cobor în ogaș, la izvoarele pârâului Caminic. În ziua
aceea am făcut-o. Am pătruns în pădure val-vârtej, ca o ciută hăituită, am
parcurs cei câțiva zeci de metri de pădure și apoi am sărit pe o râpă
amețitoare. Nu știu câți metri avea hirigoiul, dar, după ani, când am revăzut
locul, nu-mi venea să-mi cred ochilor că am putut sări pe acolo și că am scăpat
cu viață, nevătămat, cu oasele nezdrobite. M-am ascuns pe după radini, tufe și
copaci și am pornit-o încet la vale, pe firul apei. Mi se părea că de peste tot
sunt urmărit, că armate întregi de milițieni și de paznici sunt în căutarea
mea. Tremuram din toate încheieturile. Până în amurg am stat în ogaș și am
așteptat dintr-un moment în altul să fiu ,,executat”. Am ieșit tocmai la poteca
ce făcea legătura între Dealul Dobresc și Dealul Pârvăneștilor din satul
Colibași.
Acasă am ajuns pe întuneric. Eram
plin de sânge, cu fața zgârâiată, cu cămașa ruptă. Tare s-au speriat părinții.
Trei zile nu m-am dus la școală, de teamă că voi fi prins acolo și arestat.
Când m-am dus, m-am apropiat cu mare teamă. Copiii se jucau, înainte de a pleca
la muncă, parcă nimic nu se întâmplase. Am aflat că la sfârșitul
programului din ziua cu ghinion, elevii
de la Malovăț luaseră bagajele profesorilor pline cu mere și plecaseră, fără să
le fi zis cineva ceva. Vasile Tarzan fugise prin plantație, dar nu intrase ca
mine în ogaș, ci ieșise undeva la șosea, ducându-se de acolo acasă, la Malovăț.
Tăticu a discutat cu paznicul Romică
Păuleț și s-a arătat foarte supărat de felul cum s-a purtat cu mine. Romică a
venit la noi acasă și, râzând, mi-a zis: ,,-Bine, mă, nepoate, se poate?! Tu să
nu știi de glumă? Tu nu știi că noi la fermă râdem și glumim toată ziua?
Oamenii aceia care erau la masă erau plecați de mai bine de două săptămâni de
acasă, nu știau nimic de familii, erau obosiți, flămânzi, necăjiți. Eu i-am
făcut să râdă, crezând că tu te prinzi! Păi alții fură, uică, cu căruțele și
remorcile și nu le fac nimic și tocmai
pe tine te purtam cu lăutarii prin sat? Ce naiba, mă, nepoate! Suntem și noi
oameni!”
Cu siguranță că omul avea dreptate,
numai că atunci mi-am dat seama că sunt încă un biet copil, care mai am multe
de învățat dintr-ale vieții. Mde!
*
Ajutoare și donații. În
această perioadă am primit câteva ajutoare și donații, astfel: Domnul
Ion Cazacu(Galați): 500 lei; Doamna
Elisabeta Leferenz(Nürnberg): 250
lei; Domnul Șeitan Nicolae(Cernavârf-MH); 200 lei; Domnul Zgarcea
Cornel (Tr. Severin): 110 lei; Doamna
Manolea Elisabeta(Malovăț): 105 lei;
Fam. Caragea(Tr. Severin) și Domnul
Sârbu Marian(Tr. Severin): 100 lei;
Doamna Rolea Violeta(București), fiică a
satului Bârda: 50 lei. Dumnezeu să le răsplătească tuturor!
*
În luna octombrie am donat pâine
participanților la slujbe, astfel: 5 Oct.(Bârda): 135 pâini; 12
Oct.(Malovăț): 212 pâini; 14 Oct.(Malovăț):
124 pâini; 19 Oct.(Bârda): 166
pâini; 26 Oct.(Bârda): 48 pâini; 27 Oct.(Malovăț): 94 pâini. Așadar, în luna octombrie s-au donat 929
pâini. Totodată, s-a vândut pâine enoriașilor
noștri, la prețul de 1,30 lei/buc. astfel: 5 Oct. (Bârda): 665 pâini; 12
Oct.(Malovăț): 288 pâini; 14 Oct.(Malovăț):
126 pâini; 19 Oct. (Bârda): 634
pâini; 26 Oct.(Bârda): 252 pâini; 27 Oct.(Malovăț): 106 pâini. Așadar, în luna octombrie s-au vândut 2.321
pâini.
Începând cu 26 Oct., prețul pâinii va
fi de 1,40 lei/buc. Acesta este anunțul
brutăriei.
*
La sfârșitul lunii noiembrie vom face
o vizită la azilul de la Gura Văii. Le trebuie haine vechi.
*
Publicații. În această
perioadă, preotul Dvs. a reușit să
publice câteva materiale, astfel: Necrologul, în ,,Națiunea”, București, 20 sept. 2025, ediție și on-line(https:// ziarulnatiunea.ro); Cașcavalul popii, în ,,Națiunea”, București, 25 sept. 2025,
ediție și on-line (https://ziarulnatiunea.ro); ,,Scrisoare pastorală”- 551, în ,,Bibliotheca
Septentrionalis”, Baia Mare, 23 oct. 2025, ediție și on-line (https://
ebibliothecaseptentrionalis.wordpress. com); în ,,Moara lui Gelu”,
Baia Mare, oct. 2025, ediție on-line(https://moaraluigelu. blogspot.com);
Lupta cu dracul, în ,,Națiunea”,
București, 12 oct. 2025, ediție și on-line (https://ziarulnatiunea.ro); In memoriam: Prof. Dr. Gheorghe Bulgăr, în
,,Națiunea”, București, 18 oct. 2025, ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro/category/firea-romanilor);
Glasul din pustie, în ,,Națiunea”,
26 oct. 2025, ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro).
*
Simpozioane.
Asociația Vlahilor din Bulgaria l-a invitat pe preotul Dvs.
să participe la Simpozionul dedicat Sfintei
Teofana Basarab, ce s-a desfășurat la Vidin în zilele de 18 și 19
octombrie. Preotul Dvs. s-a înscris cu comunicarea Sfânta Cuvioasa
Teofana Basarab în contextul politic și cultural al sud-estului european
medieval. Au participat istorici, profesori universitari și
oameni din cultură din România și Bulgaria. Domnul Dr. Ivo Gheorghiev,
președintele Asociației Vlahilor din Bulgaria, împreună cu întreaga familie, a
fost sufletul acestei impresionante manifestări dedicate Sf. Teofana. Preotul
Dvs. a donat tuturor câte un exemplar din cartea sa Cuvioasa Teofana
Basarab. Costul celor 50 exemplare ale cărții a fost suportat
de către Doamna Dr. Aritina-Mihaela Ionescu de la Curtea de Argeș. Dumnezeu
să-i răsplătească!
Episcopia
Severinului și Strehaei l-a invitat pe preotul Dvs. să participe la simpozionul
Țara
Severinului. Oameni, fapte, locuri, care s-a ținut în zilele
de 20-21 oct. în Tr. Severin. Preotul s-a înscris cu comunicarea Aspecte
politico-sociale și bisericești din România (1983).
Au participat profesori universitari și oameni de cultură din județ și din
țară, cadre didactice, preoții din județ. Comunicările urmează a fi publicate.
Simpozionul a fost un act de cultură și spiritualitate de înaltă ținută. Prea
Sfințitul Episcop Nicodim se străduiește să construiască numeroase biserici și
mănăstiri în județ, dar și monumente culturale de care să se vorbească azi și
în viitor.
*
Zâmbete. ☺Nu încetăm să râdem pentru că îmbătrânim, ci
îmbătrânim pentru că încetăm să râdem! ☺Beneficiile râsului: 1. Când râzi de tine, îi
dezarmezi pe cei care vor să râdă de tine și eviți posibile alte confruntări; 2.
Râsul dizolvă tensiunile, stresul, anxietatea, iritația, mania și depresia.
După o repriză de râs, experimentăm o stare de bine extraordinară. Și să ne
aducem aminte un lucru: dacă nu poți să râzi pe seama unui lucru, nu poți trăi
cu acel lucru în viața ta; 3. Cercetările medicale au demonstrat că râsul
întărește sistemul imunitar; 4. Râsul reduce durerea; 5. Umorul ajută la
integrarea celor două emisfere ale creierului; 6. Râsul adaugă savoare vieții; 7.
Simțul umorului atrage după sine mai multă productivitate, mai multă comunicare
și un joc de echipă mult mai eficient; 8. Tuturor ne plac persoanele care ne
fac să râdem. Cu cât împărtășești mai mult din simțul umorului, cu atât vei
avea mai mulți prieteni; 9. Umorul este echilibrul pentru momentele când trecem
prin greutăți; 10. Râsul este echivalent cu exercițiile fizice (în cantitate
mică). E ca un masaj al tuturor organelor corpului; 11. Simțul umorului te
ajută să accepți inevitabilul, să faci față provocărilor și să ieși din orice
situație zâmbind. Ziua în care nu ai râs este o zi pierdută. Nu aștepta să te
îmbolnăvești ca să practici terapia prin râs!
*
Înmormântări. În ziua de 29
oct. am oficiat slujba înmormântării pentru Dragotă Florentina (84 ani) din Malovăț. Dumnezeu s-o ierte!
*
Erată.
Dintr-o regretabilă eroare, în numărul precedent al
,,Scrisorii pastorale” s-a strecurat o greșeală. La capitolul Botezuri. Nunți.
Înmormântări a fost trecută, în mod greșit, luna noiembrie, în loc
de luna octombrie. Ne cerem scuze!
*
Program.
În cursul lunii Noiembrie avem următorul program de slujbe: 1 Nov.(Malovăț-Bârda); 2 Nov.(Malovăț);
8 Nov.(pomeniri
la Bârda, la ora 8; slujbă la Malovăț); 9 Nov. (Bârda); 15 Nov.(Malovăț-Bârda);
16
Nov.(Malovăț); 21 Nov.(Pomeniri dimineața, la ora 8
în Bârda; slujbă la Malovăț); 22 Nov.(Malovăț-Bârda);
23
Nov.(Bârda); 29 Nov.
(Bârda - Malovăț); 30 Nov.(Pomeniri dimineața, la ora 8, în Bârda; slujbă la
Malovăț).
În restul timpului,
la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă,
la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa: stanciulescubarda@gmail.com.
Sănătate și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu