Où
sont ...
Geografii și istorii cu aer exotic altădată – la
vremea cînd lumea nu era un du-te-vino necontenit –, astăzi aproape comune,
inserturi din fabuloase cărți ale copilăriei, un covor dens de imagini
mise-en-abyme, cu iubiri d’antant, infuzînd spaime și temeri imediate, dar și un
remarcabil joc lexico-semantic, între o autarhică speranță și realitatea
necosmetizată, discretă însă, par să străbată acest volum de poeme al Dorinei
Măgărin, a doua apariție de gen după un debut „îndatorat” pretențioșilor „jurați”
ai Concursului de debut inițiat de Editura Castrum de Thymes (2024; distins cu
Premiul de debut „Marin Ifrim”, Buzău, în același an).
Sub un titlu – al volumului și al primei secvențe (Erraticire)
–, care ne-ar putea face pe noi, cititorii, responsabili și de o posibilă
(necesară?) erată, și de „haosul” ori „rătăcirea” în ceea ce, totuși, rămîne
gestul/ drumul curajos, al (supra)viețuirii prin scris/ citit, volumul se
desfășoară pe trei paliere tematice prezente și în volumul anterior, dar mai cu
seamă în proza Dorinei Măgărin, în cele trei cărți (2019, 2020, 2022) ale rememorării,
călătoriei (intra și extra muros) și iubirii, evident ca teme dominante, nu
exclusive însă. Sentimentul filial, o permanență în tema rememorării, și cel
matern(al), al drumului în prezentul nu doar poetic, se împletesc și țes, împreună,
tabloul de peste vreme, interogativ atunci cînd, într-o lume abracadabrantă
(„Circuri, bâlciuri, iarmaroace, posturi, quarci, geofagie”), pune în act o
scenă marianică și, deopotrivă, o imperativă nevoie de vis/ visare și doruri – „duioase
zâne, sprințare”. Pe drumuri bătute, străbătute de alte mame, alți copii, în
geografii regognoscibile („Am dat cu banu’ și-am ales Milano”), fiul („Copilul
e un Sfânt trimis de Dumnezeu”) ordonează lumea mamei de azi („– Să nu faci de
vorbe risipă”) și statutul femeii în luptă cu amintirea și aspirația mereu
între Eros și Thanatos, cu „exerciții spirituale ținute/ oblatelor Benedictine”
(sl. aut.), amulete „din Valea Liniștii și Dorului”, ori relicve ale unui
„cândva” (cînd) „eram copii” și neiertătoare metamorfoze („Astăzi ... suntem
doi străini/ ce-ncearcă să dea totul uitării” – într-un poem, Metamorfoză,
lipsit, în finalul citat, de orice „podoabă” stilistică, singular oarecum în
peisajul unui volum ce abundă în „figuri” poetice și referințe livrești inedite).
Peisajul, sub semnul apei/ curgerii, amalgamează prozodii din lirica populară
(„Izvoraș cu apă lină ...”) și cea (ușor ironică) a poeziei culte („Indiferent
ce formă are,/ apa îndrăznește să spună ce gândește”), ori, într-un alt moment,
părînd din galeria „misterelor”, cu barochiza(n)ta lor expansiune: „Lună albă,
lună plină, raze de lumină,/modele şi structuri de limbaje, baraje,/ iubire
nespusă, indusă de noapte în şoapte/ ce dispar în eter, de parcă lerui-ler/ nu
ar fi existat niciodată/ pentru-o maică preacurată (Capriciile tinerei).
Reflexe ale lumii „de azi” aduc, apoi, în pagină, nenumărate damnări („... mama
s-a prostituat/ pentru o bucată de pâine/ fiica și-a luat lumea în cap”, ori,
justițiar, fără drept de apel, în poemul intitulat chiar Damnare, citabil
integral sub acest „impuls” de viziune socială, angajată a poetei).
Dedicat „mamei” înainte de toate ( dar și „bunicii”), cel
de-al doilea ciclu al cărții, Efemeride, devine și o „panoplie” a virtuților
stilistice ale autoarei, marcînd un „model generativ” al viziunii sale poetice
(și existențiale?), cu un nexus niciodată finit, în care reapare, discret,
infra-ordonatorul „apa” („Mamă, mă trezesc în noapte gândindu-mă la tine/ Ţi-o
fi rău, ţi-o fi bine, poate ai ce mânca, poate ba,/ poate te odihneşti pe-o
saltea şi priveşti înspre apă,(...)// Nu ştiu de trăieşti într-o zi nesfârşită/
sau într-o noapte cătrănită, dar ştiu că Ochiul tău magic/ mă priveşte în
noapte şi mă încălzeşte şi mă alintă”). Nu lipsește, ca într-o litanie, puiul
„abandonat” și mama „inculpată”, regăsim și o „romanță” pentru tatăl pierdut
ori, în (aproape) halucinante scene, „cântecele rătăcirii, revenirii,
ristorante, badante” din peregrinări pe meridiane și printre cărți („numărând
direcţiile, proiecţiile/ Also sprach Zaratustra/ Conchista, chimista”), martore
ale unei „iubiri călătoare” abil disimulată în parodice interpretări ale
„depășirii globale”. Revenirea la tema erosului, contorsionată între presupunere
și o de-neîmplinit-realitate („fiindcă e grea viaţa şi-n doi.”), cu rugi ninse,
sub o baghetă dătătoare de ritm, dar nu și de auto-iertare („Dar chiar şi-aşa,
chiar întinzându-mi mâna,/ pe tin’ să te urmez, eu nu am îndrăznit,/ ningea
frenetic peste ruga noastră, în sunetul enearmonic sib,/ de la Sibila, mare
preoteasă, care voia auftaktul să dea ritm”), pare să fie una a definitivei „înstrăinări”
și auto-zidiri, dincolo de un oraș (Oravița) al „viselor deșarte” („Noi doi
ne-am omorât singurătatea,/ mâncând în tihnă şi cu-atât alean/ anafura
Mănăstirii Cernica,/ zidită-n noi la fiecare hram”). Ca, prăbușită în „ziua de
mâine”, dezabuzată, ființa fragilă să descopere „minciuna” și, simultan,
imposibilitatea de a mai crede în adevărul-adevărat, cel care „lovește” mai
abitir decît generalizata, benefica uneori, minciună („Câteodată ai nevoie de
miciuni,/ doar de minciuni/ ca să poţi să mergi mai departe/ şi-atunci, când
te-ai înconjurat/ numai de minciuni,/ Cum poţi să crezi în vorbe adevărate?”).
Poeme lungi, ori foarte scurte, cu note muzicale și accente
cromatice, adunînd limbi și limbaje de peste mări și țări, „vorbind codificat”
despre plecări ale bărbatului „de care m-am îndrăgostit” (care) „nu mai este/ a
plecat în Țara lui Soare-Răsare”, ori despre „viața la mezat”, cu o uzurpatoare
„cealaltă”, despre o Canadă îndurerată („Plânge Canada după tine, spunea
Magda”), toate se subsumează, în finalul ciclului, unei singure dorințe, simplu
denunțate, a rătăcitorului din totdeauna: „Şi acum mă gândesc/ să găsesc din
trecut/ ce-am pierdut// Un pas, o cale, / aşa voi afla ce doresc!”
Ciclul final, Alter ego, un „joc de copii” aparent, recompune
universul cu „doi arici” și năzdrăvăniile lor nemaiîntîlnite („în cămara cu
migdale”), dar și cu „uitări” contemporane, ale copiilor „ce-au plecat în lumea
lată,/ au uitat dorul de tată,/ au uitat c-au fost copii,/ că le făceam jucării”,
ale anilor inevitabil trecători și inevitabil nostalgici („Îţi aminteşti
caisule, rotatule,/ când mai ieri veneam în braţele tale/ şi mă strângeai suav
la sân,/ blagoslovindu-mă cu pricomigdale?), ori cu o cosmogeneză sui-generis,
cu mama-lună și păcatul ei „cel mare/ de a mă iubi cu divinul soare”. Nu mai
puțin cu deloc ingenue „Fantasme” („într-un multilingvism general”), mituri
răsturnate „pe malul românesc”, și îndelung-ingenioase construcții „în salturi”
ori pe seama unor mari intervaluri ale semnificatului citit pe spațiul întreg
al aserțiunilor, alter ego-ul nu se desparte cîtuși de puțin nu doar de
„dorurile” de anțărț, ci, mai ales, subliminal, de „iubirea fără de prihană”,
contaminantă, înțelegem, prin de-neînțelesul „dor” și raportarea sa la... mereu
„în dilemă” Lysistrata: „Altă zi fără de tine, gânduri vor veni la mine/
amintind de Lysistrata, de unire suntem gata/ căci greşind înveţi ce-i viaţa,
dragostea, durerea, dorul/ce se-ntinde ca mohorul”.
Undeva, însă, într-o „firidă”, așa cum se întîmplă în toate
cărțile de pînă acum ale Dorinei Măgărin, stă și se dezvăluie, de fiecare dată
doar parțial, momentul „Rusalii ’51”, pe care l-aș crede germenul scrisului
său. În acest volum, într-un tablou al tuturor controverselor (Grădina Iamului),
cînd Nedeia satului părintesc a luat calea Bărăganului „într-un camion
albastru”, însoțit de jocul „cu salbe/ plumburiu de albe”, al țigăncilor
satului și, într-un timp al preadolescenței autoarei, mărginit de „bujorii roz”
ai neuitării.
Fundamental tablou al geografiilor și istoriilor literaturii
din partea aceasta de țară.
Ada D. Cruceanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu