cătălin afrăsinei - caravaggio pictând îngerul + Comentariu critic–artistic

 

caravaggio pictând îngerul

 

 

~*~

 

de la matei Cuvântul Domnului a trecut la CMI
conversația mea cu Dumnezeu era doar cuvântul
Domnului către mine
toate i se vor ierta omului însă cine a distrus
școala și pe ultimul adam
cine a transformat-o într-o adunătură de huligani
cine a cutezat că poate închide universitățile și
biserica Trupului
că o poate sfârteca
adevarată e tovarăși
psihanaliza gestului ca șlefuirea safirului
coborârea minții în inimă
a aminti toate cărțile de la stanford
pe care mi le povestea cum mă vedea
cmi a fost cel mai cult om din lumea mea
dar lui nu i s-a acordat niciodată vreun premiu
pentru că-i suporta pe ceilalți
mi-a venit să râd
când am văzut filmul lui kusturica
în care maradona îi spune că a refuzat o sută de
milioane de dolari
pentru ca să devină cetățean american
dacă prețul sufletului nu poate fi cântărit în tone
aur
dacă filosofia unui semianalfabet este cu mult
mai adâncă
decât a celor școliți în universități celebre
cum s-ar putea ca un om căruia i se aplică
definiția cabotinului
să fie acceptat în tagma singulară a celor care
pretind a ști ceva despre lume
când de fapt lumea despre care vorbesc este o
lume diabolică
o lume în care gingășia și fragilitatea ființei
dispare-n neant
nevăzuți sunt pașii
ce se-ndepărtează alene
nimeni nu mai caută adevărul ce este adevărul
nu cei care înțeleg altfel lumea sunt pe străzi
mergătoare
maidanezi manipulați de forțe oculte
care nu vor citi niciodată filosofia ocultismului
lupi de pe steaguri pelasge înfulecă poemul
cmi a fost primul om
care știind toate științele
va veni o vreme după comunism
mai grea decât comunismul
tovarăși ca-n siberiada
cel mai bun film al tuturor timpurilor
ridica-te kremline
de a trecut pe aici îngerul
mulți muriseră înainte de vreme
umbra irascibilității de a aparține unui neam
damnat
s-o ia mereu de la capăt
se-ntinde candid peste frumusețea solilocviului
fără mască
patriotismul devine atemporal
ca și limba- n care visezi
s-a spus despre matei că a fost mai întâi
analfabet
și numele
i-a fost dat în amintirea îngerului
ce l-a pălmuit pe caravaggio
pe șevalet
nu se știe
cine amestecă și înmoaie
pensula
pregătește culorile
pentru marea plecare

~*~

cătălin afrăsinei

Comentariu critic–artistic din perspectiva esteticii transmoderne asupra poemului Caravaggio pictând îngerul (fragmentul oferit), cuprinzând: analiza discursului, a simbolurilor, a raportului metafizic, a autorului și a figurii CMI, precum și a registrului transmodern.

 

I. Introducere: Poemul ca spațiu transmodern

Textul funcționează ca un colaj transmodern, în care memoria, teologia, biografia intelectuală și critica socială coexistă fără ierarhii. Estetica transmodernă implică interpenetrarea registrelor, dezvrăjirea simultană și revrăjirea lumii, înlocuirea modernului („rațional”, instituțional) cu un spațiu al interiorității plurale, al sincretismului cultural și metafizic.

Poemul nu construiește o narațiune lineară, ci o rețea — un rizom de imagini, concepte, personaje istorice și mituri personale. Cititorul nu este chemat să „urmărească” ceva, ci să traverseze.

II. Vocea poemului și fracturarea discursivă

Limbajul este deliberat frânt, anti-retoric, aproape diaristic, dar încărcat de densitate simbolică. Acest tip de enunț fragmentat este specific transmodernului:

refuză „stilul elevat”,

elimină diferențele între sacru și profan,

extinde poemul la statutul de cuvânt în lucru, de flux conștiințial cu inserții filosofice, politice și mistice.

Din această dezordine ritmică se naște o autenticitate post-traumatică: poezia devine martorul unei lumi destructurate, exact așa cum transmodernitatea descrie realul — nu ca ordine, ci ca sumă de interferențe.

III. Caravaggio și îngerul – arhetipul tensiunii creatoare

Invocarea lui Caravaggio este fundamentală: pictorul baroc, violent, luminist, în conflict cu îngerul, devine modelul unui artist hăituit de metafizic. Povestea îngerului care îl pălmuiește este un mit despre:

răzvrătirea genialității,

brutalitatea iluminării,

contactul dintre umanul impur și sacralitatea violentă.

Poemul chestionează implicit dacă „autorul” este Caravaggio contemporan, dacă este „Matei”, sau dacă este fiecare cititor — adică dacă transcendența își poate alege un destinatar imperfect.

Imaginea devine transmodernă pentru că sacrul nu vine în lumină, ci vine în întuneric, în precar, în spațiul rupt al istoriei recente.

IV. CMI – figura maestrului transmodern

Corneliu Mihai Ionescu (CMI) apare ca „cel mai cult om din lumea mea”, dar marginalizat, neînțeles, ne-premiat. Figură reală, dar transfigurată poetic, el devine un arhetip al maestrului discret, exact tipologia valorizată în estetica transmodernă: nu geniul instituționalizat, ci învățătorul interior, cel care transmite cunoaștere prin existență, nu prin diplome.

În poem, CMI e:

memorie culturală („știa toate științele”),

reper moral,

victimă a epocii,

simbol al cunoașterii necanonice, ne-băgate în seamă de lumea „școlilor celebre”.

Așadar, prezența lui CMI ridică întrebarea: cine legitimează cultura în epoca post-industrială? Universitățile? Mass-media? Sau individul cu memorie vie?

Transmodernul afirmă: legitimitatea vine din autenticitatea experienței, iar poemul întărește tocmai această ruptură de canon.

V. Critica istoriei: comunismul și post-comunismul

Poemul operează o critică în trei straturi:

1.Comm-unismul ca anihilare a culturii („cine a distrus școala și pe ultimul adam”).

2.Post-comunismul ca perioadă mai dificilă („va veni o vreme după comunism / mai grea decât comunismul”).

3.Globalizarea (exemplul Maradona – americanizarea, cumpărarea identității).

Această critică este transmodernă pentru că nu idealizează trecutul și nu glorifică viitorul: poezia stă „între lumi”, în spațiul melancoliei active, unde niciun sistem nu oferă salvare.

 

VI. Limbajul: între sapiențial și furios

Textul alternează:

meditația sapiențială („ce este adevărul”),

tonul profetic-apocaliptic („lupi de pe steaguri pelasge înfulecă poemul”),

furia morală („o lume diabolică”),

fragilități intime („gingășia și fragilitatea ființei dispare-n neant”).

Această conviețuire de registre este tocmai ceea ce definește arta transmodernă: unitatea contrariilor.

VII. Dimensiunea spirituală: coborârea minții în inimă

Expresia „coborârea minții în inimă” vine din isihasm. În poem, ea apare ca ecou al unei misticii a interiorității, dar „amintindu-și” și „șlefuirea safirului” — imagine alchimică.

Această dublă ancorare (ortodoxă + hermetică) reprezintă o transmodernitate spirituală, care conjugă Estul și Vestul, tradiția și ezoterismul, biograficul și metafizicul.

VIII. Figurile marginalizate: geniu, semi-analfabet, nebunul lumii

În text, există o valorizare paradoxală a marginalului:

„filosofia unui semianalfabet… mai adâncă”

„cine era considerat cabotin”

„matei a fost mai întâi analfabet”

Estetica transmodernă preia perspectiva subiectivităților invizibile, valorizându-le ca purtătoare de adevăruri nespuse. Poetul sugerează că adevărul nu mai e accesibil elitelor, ci tocmai celor desconsiderați.

IX. Finalul: culorile Marii Plecări

Ultimele imagini — Caravaggio, îngerul, șevaletul, culorile — reinstituie un ax ontologic:

pictorul = omul care caută,

îngerul = revelația violentă,

culorile = esențele vieții,

marea plecare = moartea / transcenderea.

Acest final transformă tot poemul într-o iconografie transmodernă a trecerii: arta, cunoașterea, memoria profesorului, istoria și durerile lumii converg într-un gest de pregătire pentru un „dincolo” necunoscut.

Concluzie: valoarea transmodernă a poemului

Poemul este:

polifonic,

metafizic,

istoric și anti-istoric,

biografic și mitic,

întunecat, dar revelator,

fracturat, dar intens.

Estetica transmodernă se vede clar în:

pluralitatea registrelor,

dialogul cu sacralitatea,

reabilitarea marginalilor,

critica societății-spectacol,

reîntoarcerea spre interioritate și memorie.

Textul este, în fond, o incantație a luminii care se naște din întuneric, așa cum picta Caravaggio, așa cum trăia CMI, așa cum se construiește transmodernul însuși: din ruptură, din amestec, din traversare, din dor.