român și valah
Citez
un mesaj primit de la colaboratorul nostru domnul Nicu Cohen:
Român este un statut social, inseamna șerb, adică
servitor, iobag. Romania înseamnă țara iobagilor, adică mai clar a subiecților
imperiului Romei , metamorfozat in Vatican , Biserica Romană, centrul principal
de putere mondial. Nu știu ce părere aveți de Funar, dar și-a exprimat părerea
că așa este. Trecerea de la valahi la români, a fost o campanie de
denaturalizare a nativilor. Deci limba valahă e corect , nu limba română…Sună
absurd limba iobagilor, deși juridic se poate și așa , cu condiția să îți accepți
statutul de iobag.
Și fac de la bun început precizarea esențială:
cuvîntul valah este necunoscut în limba română
populară, este un cuvînt savant! În schimb cuvîntul român aparține
limbii române în toate variantele acesteia, prezentând o familie de
cuvinte relativ bogată: românesc, românește, românie, România, a
româniza etc. În ceea ce privește polisemia lui român,
preluăm, din DEX, următorul comentariu:
Termenul „român” se referă la o persoană care
aparține populației de bază a României sau este originară din această țară. În
limbajul popular, poate fi folosit pentru a desemna un țăran, un bărbat sau un
om în general. De asemenea, în evul mediu, termenul „rumân” (o formă arhaică)
denumea țăranul dependent de stăpânii feudali din Țara Românească.
- Populație: O
persoană care locuiește în România sau este originară de acolo.
- Sens
popular: Poate fi folosit pentru a
desemna un țăran, un bărbat sau un om.
- Termen
istoric: „Rumân” era denumirea țăranilor
dependenți de marii proprietari feudali în Țara Românească în evul
mediu.
Aș mai adăuga sensul „soț”: „Unde ți-e românul?” Ca și
sensul „creștin”.
În ce privește sensul „iobag”, trebuie precizat că
este întâlnit numai în Țara Românească, adică în Muntenia, ceea ce pare
straniu. Ce a fost în mintea celor ce au folosit cuvîntul român într-un
sens antonimic cu boier?! Cum să faci dintr-un astfel de
cuvînt, din cuvîntul „iobag”, numele țării?!
Constantin Giurescu are o carte cu acest subiect, în
care publică primele documente în care apare cuvîntul român cu
sens de „iobag”. Sunt documente de pe vremea lui Mihai Viteazu. Din aceste
documente eu am înțeles că mulți țărani români, pentru a păcăli „fiscul” din
acea vreme treceau Dunărea devenind supuși ai PORȚII OTOMANE și plătind dări
mai mici. Mihai Viteazu avea de întreținut o armată de mercenari și pentru asta
ridicase obligațiile contribuabililor, inclusiv ale țăranilor care nu mai
participau la efortul militar. Acești țărani „transfugi” trebuiau readuși la
starea lor de români, adică să redevină români, supuși legilor și obligațiilor
din Țara Românească. În termeni moderni, recăpătau cetățenia română. Acesta
este sensul cuvîntului român din documentele
respective.
Revin la valah al dlui
Nicu Cohen? Ce derivate are acesta, ce polisemie? Faptul că nu are o familie de
derivate dovedește că valah este un cuvînt care
nu a intrat propriu zis în limba română comună, populară. Desigur, este un
cuvînt bine cunoscut, dar numai la un anumit nivel de cultură. Aș zice că este
un neologism! Un termen savant!!! Sic!
Ion Coja
Pun la dispoziția cititorilor un text mai vechi pe
acest subiect
Român, românie, România
27 februarie 2023|Doctrină naţionalistă, Lingvistică
Român – românie – România
30 noiembrie 2018|Doctrină naţionalistă, Lingvistică
În Șeitanii, roman în care am vrut să fac personaj literar
din limba română (sic!), fac câteva observații legate de cuvîntul România,
într-un comentariu cum nu s-a mai făcut de către colegii mei filologi. Iată-le:
Numele România are o
caracteristică specifică, prin care se deosebește de celelalte nume de țări:
Ungaria, Bulgaria, Grecia, Anglia, Serbia, Croația, Rusia etc… Cititorii
acestei fraze sunt invitați să identifice care este detaliul lingvistic prin
care numele țării noastre se deosebește de celelalte nume de țări. Îi invit să
zăbovească asupra listei de nume proprii de mai sus și să încerce să identifice
prin ce se deosebesc de numele țării noastre. Dacă, așa cum bănuiesc, nu
remarcă nimic deosebit, le spun eu:
este vorba de poziția accentului. Toate numele de țări
sunt accentuate pe o silabă din rădăcina numelui, pe ultima silabă din
rădăcină, dacă rădăcina are mai multe silabe. Vezi Croația, Portugalia,
Brazilia. (Am în vedere îndeosebi numele de țară terminate în -ia, derivate de
la un etnonim.) Cuvîntul România în schimb, se
accentuează pe prima vocală din sufixul -ia. Acest sufix
este de fapt sufixul -ie, accentuat -ia.
Avem oare/așadar sufixul -ie în
numele țării, nume care nu derivă de la român, ci de
la românie, devenit prin articulare numele propriu România?
Există în limba română cuvîntul românie?
Firește că există. Substantivul comun românie este
chiar mai vechi decât numele propriu România, care apare
prima dată abia pe la începutul secolului al XIX-lea.
Ce înseamnă românie? Ca derivat cu
sufixul abstract -ie, cunoscut oricărui român din perechile
de cuvinte prieten-prietenie, mândru-mândrie, vesel-veselie, cioban-ciobănie,
slugarnic-slugărnicie etc., cuvîntul românie ar denumi
„atitudinea de român, o manifestare a calitității de român, trăirea spirituală
a faptului că ești român”. Ai putea spune despre cineva că „nutrește o românie
indiscutabilă sau precară ori de paradă”. În puținele texte vechi în care apare
cuvîntul românie, acesta este legat ca înțeles de limba
română: pe românie, adică românește, pe românește. La
Eminescu: „pe românie ticluită.”
La Alecu Russo găsim secvența „dovezi ale româniei”
unde, cel mai probabil, avem de-a face cu sensul cel mai abstract: „afirmarea
calității de român”. Așadar, românia, ca nume comun, este un
substantiv abstract, derivat de la adjectivul român. Cuvînt
vechi așadar, românie ar fi sinonim cu neologismele românism, românitate. A fi
român presupunea o anumită calitate, complexă, denumită prin acest cuvânt,
român, care a fost dintotdeauna un etnonim, dar a dezvoltat și alte înțelesuri
de-a lungul secolelor, sensuri mai mult sau mai puțin uitate după ce s-a
folosit tot mai des sensul de etnonim. Alte sensuri ale cuvîntului român sunt:
soț, bărbat, creștin, om în general, persoană, țăran.
La un moment dat, la sfârșitul secolului 17, în Țara
Românească, zic mulți istorici, cuvîntul român ajunge
să poarte înțelesul de „iobag”! Iar a români sensul de
„a aduce în stare de iobăgie”. Pentru mine pare un non-sens ca în țara care se
numește Țara Românească, cuvînul român să decadă atât de jos. Am încercat să mă
lămuresc asupra subiectului, citind primele texte unde este înregistrat acest sens.
N-am făcut o cercetare exhaustivă, ci am mers numai pe textele publicate de
Constantin Giurescu într-o carte al cărei titlu l-am uitat, dar trimitea la
subiectul acesta. Și ce am înțeles din acele documente?
Pe vremea lui Mihai Viteazu taxele și dările la care
erau supuși țăranii români, din Țara Românească, ajunseseră greu de suportat,
probabil din pricina marilor cheltuieli pe care le impuneau războaiele în care
se angajase marele voievod. O armată cu mulți mercenari se ține cu multă
cheltuială. Țăranii nu mai erau buni de armată, nefiind înarmați cu noile arme
de foc. Cu coase și cu topoare ei nu mai aveau nicio eficiență pe un câmp de
luptă. Contribuția lor la apărarea gliei străbune rămânea să fie una financiară,
deloc plăcută. Drept care țăranii încercau să se sustragă acestei obligații
renunțând la statutul de cetățeni ai Țării Românești. Anume treceau Dunărea
unde, la marginea imperiului otoman, sarcinile fiscale erau mult mai mici.
Mihai a conceput o politică de aducere înapoi a acestor „transfugi”,
obligându-i să se facă la loc români! Cu sensul de a trăi în Țara Românească,
cu obligațiile pe care le presupunea această condiție. În mod deosebit să-și
plătească sarcinile fiscale de români!… Acesta se pare că a fost contextul în
care cuvîntul român a căpătat și sensul de „persoană
legată de pământ”, iobag!… Cred că se impune o cercetare atentă a textelor
originale, din epocă. Din câte texte am citit eu, în cartea lui Giurescu, am
rămas cu impresia că este vorba de un abuz al istoricilor moderni, o
interpretare pripită a acestora…
Invit pe onor cititorii acestui site să facă un efort
și să încerce să-și imagineze ce ar putea să însemne cuvîntul românie,
ca derivat abstract de la adjectivul român, așa cum de
la prieten avem derivatul prietenie, și
celelalte: veselie, măreție, feciorie, zburdălnicie, trăinicie,
veșnicie…
Cuvîntul românie nu trebuie lăsat să moară, trebuie
resuscitat, recuperat și valorificat ca pe o moștenire din neatenție ignorată.
Din România nu poate lipsi românia noastră cea fără de leac!
Dixi et salvavi animam meam!
ion coja
30 noiembrie 2018
*
NR 2023 – Am căutat în DEX. Cuvîntul românie nu
este înregistrat ca abstract de la român.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu