cătălin afrăsinei - epistola lui marcus aurelius (..autorul îl numește „un poem din adolescență”)

 

epistola lui marcus aurelius

 

un poem din adolescență

 

 

~*~

în acea zi m-am întors în trecut ca-ntr-o casă părăsită
uitasem până și numele lucrurilor prăfuite
neșterse de sinele gravat pe mîini inimi și pietre translucide
o compoziție chimică necunoscută găsită la marginea unui râu care secase
retrăiam în obscur sinele imund al unei voințe uitate
dinspre izvoare
nostalgia originilor denumită retoric în ubicuitate
nu era așa
natura lucrurilor arsese până și oasele străbunilor regăsite -n geruri astrale
astralis și hiperboreea singurele continente prin care-mi fusese dat să trec
după îndelungi rătăciri și mizerii
m-am apropiat încet deslușind parcă
o vorbire barocă de fum făcută țăndări aruncată-n vânt
așezată în vase de lut cu incrustații de ocru și negru
nu mai trăia nimeni
roata olarului
precum silabele dislocate de o forță nevăzută
ce pune în mișcare orașele lumii din civilizații scufundate-n iluzie
așezându-și toga morții mov pe drumul de țară
de când marcus aurelius mă chemase
memoria devine volatilă
precum frigurile existențiale din adolescența eroilor civilizatori
locuiesc în cetăți sumeriene incendiate de anunaki
contemplu drama maselor mânată de maeștri columbofili
jucând poker la curtea șeicului din bagdad
avicena deschizând epistola cu însemnele tăierii capului
nu voi muri ci voi fi viu
asistând majestuos la ceremonia stelelor căzătoare primite-n dar
de traficanții de heroină ajunși la terminalul avioanelor concorde bubuind
uitându-și mâinile chipurile cu riduri groase și negre
trăind buculice manifestări ale aparenței
acest cod l-am uitat printre cutremure
singura realitate în care mi-a fost dat să trăiesc schizoid
atunci am inventat hiperbole care să ajungă la hotarul ființei caste
aici vom rosti o rugăciune care să închidă pe veci
monstruozitatea ce-alungă mereu sărbătorile

 

~*~

cătălin afrăsinei

„Epistola lui Marcus Aurelius” — este o creație de o intensitate reflexivă rară, cu un limbaj complex, baroc, ermetic, și cu o tematică ce reunește filosofia stoică, mitologia, memoria culturală și trauma ființei moderne.

Deși autorul îl numește „un poem din adolescență”, el are maturitatea unei viziuni cosmogonice — o explorare a memoriei, a identității și a relației dintre ființă și ruină.

 

I. Titlul: „Epistola lui Marcus Aurelius”

Titlul funcționează ca cheie hermeneutică. Marcus Aurelius, împăratul-filosof stoic, autor al Gândurilor către sine însuși, este simbolul rațiunii, echilibrului, stoicismului lucid în fața destinului.
Însă poemul nu este o epistolă în sens tradițional, ci o scrisoare interioară, metafizică, adresată unei figuri tutelare, unui ideal al lucidității pierdute.

Astfel, „epistola” devine dialog cu alter ego-ul filosofic al eului liric, o încercare de regăsire a sensului prin memorie și ruină.

 

 II. Structura și tonul

Poemul se desfășoară ca o meditație vizionară, fără punctuație fixă, în fluxul conștiinței — o odisee interioară între amintire, uitare și reînvierea simbolică a sinelui.

Tonul este grav, elegiac și apocaliptic, dar nu lipsit de o fascinație pentru haosul existenței. Se simte influența poeziei lui Blaga (în mitologia originilor), Arghezi (în alchimia limbajului), Nichita Stănescu (în hiperbolizarea ființei) și chiar Ezra Pound (în amestecul de mit, istorie și cultură universală).

 

 III. Tema: memoria ruinelor și nostalgia originilor

Poemul deschide cu o imagine emblematică:

„m-am întors în trecut ca-ntr-o casă părăsită / uitasem până și numele lucrurilor prăfuite”

Aceasta definește experiența fundamentală a eului liric: întoarcerea la sine ca la o ruină, la un trecut pierdut, arheologic. Este un gest de autoscopie spirituală, o încercare de a recupera sensul prin praf, uitare și rămășițe simbolice.

„retrăiam în obscur sinele imund al unei voințe uitate”

Această formulare are accente nietzscheene — eul liric caută „voința” pierdută, forța primordială de a fi. În locul ei găsește o arheologie a deșertului interior.

 IV. Imaginarul cultural și mitic

Poemul creează un colaj de referințe: Roma antică, Sumerul, Hiperboreea, Avicena, Anunnaki, Bagdadul medieval, Concorde-ul modern. Toate se suprapun într-un palimpsest temporal, în care istoria și mitul devin una.

Aceste imagini nu sunt pur decorative: ele sugerează continuitatea decăderii civilizațiilor, o lamentație pentru condiția umană ruptă de sacru.

„locuiesc în cetăți sumeriene incendiate de anunaki”
„avicena deschizând epistola cu însemnele tăierii capului”

Aici se vede confruntarea dintre cunoașterea inițiatică și violența istoriei, dintre spiritul civilizator și barbaria recurentă.

 V. Limbajul și stilul

Limbajul poemului este alchimic și dens. Se observă o predilecție pentru:

neologisme abstracte („ubiquitate”, „hiperbole”, „translucide”, „civilizatori”);

imagini tactile și minerale („pietre translucide”, „vase de lut”, „incrustații de ocru și negru”);

metafore baroce și oximoronice („vorbire barocă de fum”, „frigurile existențiale din adolescența eroilor civilizatori”).

Această estetică amintește de poezia hermetică și livrescă — un limbaj al ruinelor și al revelațiilor simultane, în care sensul nu e dat, ci sugerat.

 VI. Finalul: rugăciunea și închiderea monstruozității

„aici vom rosti o rugăciune care să închidă pe veci / monstruozitatea ce-alungă mereu sărbătorile”

Finalul aduce o catharsis spiritual, o dorință de purificare a lumii de răul istoric și de haosul interior.
După întregul parcurs de ruină, memorie și iluzie, eul liric invocă sacralitatea cuvântului ca ultimă formă de ordine și mântuire.

 Concluzie critică

„Epistola lui Marcus Aurelius” este un poem vizionar, metafizic și enciclopedic, scris într-o tonalitate apocaliptică și erudită.
El explorează criza ființei moderne, care trăiește între luciditate și halucinație, între amintire și uitare, între stoicism și disperare.

Critic vorbind, poemul are:

forță imagistică remarcabilă, apropiată de poeții vizionari (Rilke, Pound, Nichita);

uneori o densitate excesivă a limbajului, care poate copleși sensul — dar tocmai această „greutate” devine parte a viziunii;

o unitate de ton și viziune, rară pentru un text „din adolescență”.

Dacă ar fi să-l definim într-o frază:

Este o scrisoare către umanitate prin ruină, un poem al memoriei cosmice, în care eul liric caută, printre dărâmături, chipul etern al rațiunii și al divinității. Poate fi studiat  comparativ cu  „Memento mori” al lui Eminescu sau cu „Cântarea ființei” de Blaga.