Cuvinte
printre lacrimi pentru Iulia Haşdeu
Dan
Mihai Bârliba
12
noiembrie 2025
Într-una din deplasările familiei mele spre Staţiunea
“Pârâul Rece” ne-am abătut de la drumul naţional, ajungând în Câmpina pentru a
vizita Castelul Iuliei Haşdeu. Acum am scris câteva rânduri despre tânăra
româncă ce uimise prin personalitatea ei un întreg continent.
Iulia Haşdeu s-a născut la 14 noiembrie 1869 la
Bucureşti, tatăl ei fiind marele lingvist, scriitor şi istoric Bogdan
Petriceicu Haşdeu. Copila a fost botezată cu acelaşi prenume ca al mamei – un
semn al supremului omagiu adus soţiei. Fetiţa alintată “Lilica” vorbea deja la
vârsta de 2 ani limba franceză, iar la împlinirea a 4 ani ea începuse să scrie.
La 7 ani compunea naraţiuni precum Mihai Vodă Viteazul şi poeme ca Domnia lui
Ţepeş Vodă şi Oasele lui Ţepeş Vodă. Când avea 8 ani, în 1877 ea a dat examenul
cumulat pentru clasele I-IV la “Şcoala Primară de Băieţi” nr. 2, primind în
acelaşi an, la 27 septembrie un “atestat de clasele primare pentru băieţi”. Tot
atunci Iulia reunea povestirile sale scrise parţial în limba franceză şi
parţial în limba română într-un ciclu intitulat Istorioare pentru amicele mele
şi pentru toate copilele de la zece până la douăzeci de ani. La vârsta de 11
ani ea a scris tragedia în trei acte Dama de circ, comedia Amorul e scânteie,
piesele de teatru într-un act (în franceză) Adieu et Bonne Arrive şi Les
enfants ne jugeant pas, povestirile Trandafirul moşului şi Étoile et celeste.
În anul şcolar 1877 a fost înscrisă în clasa I la Liceul “Sfântul Sava” din
Bucureşti (tot de băieţi) ca particulară, absolvind acea instituţie în vara
anului 1881 cu calificative excelente. Se spune că dorinţa tatălui ei era
următoarea: tot ceea ce îi fusese inaccesibil acestuia în copilărie (muzica,
pictura, artele înrudite) să îi devină accesibil scumpei sale fiice. Iată cum o
îndemna pe fiica sa celebrul tată: “Toţi se interesează de studiile şi
succesele tale şi au dreptate, căci tu, basarabo-munteancă-ardeleancă – eşti un
fel de esenţă a întregului neam românesc.”. Având o voce extraordinară, Iulia a
terminat “Conservatorul din Bucureşti” la secţiile de canto şi pian.
Însoţită de mama sa, adolescenta a plecat în
septembrie 1881 la Paris, fiind înscrisă la Colegiul “Sévigné”, unde a obţinut
bacalaureatul în 1886; în acelaşi an ea se înscrie la “Facultatea de Litere şi
Filosofie” de la Sorbona şi participă simultan la cursurile de la “École de
Hautes Études” din Capitala Franţei. La Sorbona ea a susţinut două conferinţe
publice: Logica ipotezei şi A doua carte a lui Herodot. Era îndrăgostită de
cultura şi civilizaţia franceză, fiind impresionată de trei mari personalităţi:
Napoleon Bonaparte; Victor Hugo; Ferdinand de Lesseps (diplomat şi antreprenor,
coordonator al lucrărilor de execuţie a “Canalului de Suez” şi “Canalului
Panama”). Tânăra începe pregătirea tezei de doctorat cu tema Filosofia populară
la români: logica, filosofia, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea
(doctrină filosofico-religioasă iniţiată de Leibniz – n.n.).
Destinul a fost potrivnic în scurta viaţă a Iuliei
Haşdeu. În 1887 dânsa se îmbolnăveşte grav, dar ignoră primele semne ale bolii
din dorinţa de a-şi continua studiile; medicii sunt nevoiţi să dea un verdict
nemilos: avea tuberculoză. Ea vine într-o scurtă vizită la Curtea de Argeş şi
se întoarce la Paris; în aprilie 1888 este obligată din raţiuni de sănătate ca
să-şi întrerupă studiile, iar cu o lună înainte scrie cu ultimele ei puteri
poezia Moartea – o tristă premoniţie a ceea ce avea să se întâmple: se stingea
din viaţă la 29 septembrie 1888 la Bucureşti după un ultim tratament la
Montreux, Elveţia care nu a dat rezultate. Redau cele câteva versuri ale acelei
poezii: “Eu nu urăsc viaţa, de moarte nu mi-e teamă,/Că ea este lumina
puternică şi caldă./Chiar muribundul – care în pacea ei îl cheamă -/Sub pleoape
obosite privelişti noi îşi scaldă./Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta
lume/Şi-n alte corpuri trece, când poate şti să ierte;/Aşa din cupa sacră cu
toţii bem, anume,/Şi niciodată, nimeni, nu poate s-o deşarte.”.Am reţinut, de
asemenea, poezia Iuliei Haşdeu, O, Doamne! pe aceeaşi temă: “O, Doamne, cer
iertare, aş vrea acum să mor!/N-am şaisprezece ani! Dar viaţa mea-i amară/Şi
inima mi-e tristă, speranţele nu cobor/Şi fără de prieteni, ruina mă-mpresoară!/Mai
bine e să mor, nici nu mai pot să plâng/Şi lacrimile au un farmec
ne-ntrecut./Când nu mai pot de-o vreme nici lacrimi să mai strâng,/Vreau
moartea să-mi aducă odihna ei de lut.”.
Imediat după moartea Iuliei, în filele “Revistei Noi”
al cărei director era B.P. Haşdeu au fost publicate câteva din poeziile fiicei
sale; un număr al revistei a fost expediat la Paris către colegul şi amicul
Michel Bréal care i-a confirmat că proiectul publicării operelor Iuliei în
Capitala Franţei fusese primit cu mare simpatie. Casele de editură “Hachette”
şi “Socec” au încredinţat tiparului în anul 1889 cele trei volume ale colecţiei
“Oeuvres posthumes” de Iulia B.P. Haşdeu. Michel Bréal scria la 20 aprilie 1889
aceste rânduri: “Fiindcă a iubit atât de mult Franţa, ea merită ca noi să îi
păstrăm totdeauna numele în onoare şi dragoste.”.
În martie 1890 Bogdan Petriceicu Haşdeu relata faptul
că primise un semn de la scumpa lui fiică: “Trecuseră şase luni de la moartea
fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o
seară umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru.
De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea (un pachet – n.n.) de hârtie şi mai
multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea
lua un creion şi-i rezema luciul de vârful hârtiei. Începui a simţi la tâmpla
stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-ânsa
un aparat telegrafic. Deodată mâna mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr.
Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre
degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem.
Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je
t’aime; nous nous reverrons;cela doit te sufire. Julie Haşdeu.» (Sunt fericită;
te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să îţi fie îndeajuns.). Era scris şi
iscălit cu slova fiicei mele.”. După acest semn divin neaşteptat Haşdeu şi-a
asumat scopul de a face orice pentru a regăsi spiritul fiicei pierdute. El s-a
refugiat în lumea spiritismului, a construit un mic templu la Cimitirul “Bellu”
din Bucureşti şi în anul 1893 a decis să ridice Castelul de la Câmpina.
Vizitându-l, am rămas impresionaţi de arhitectura
inspirată din Evul Mediu având o înfăţişare de fortăreaţă. Intrarea principală
era străjuită de două mari jilţuri din piatră, aşezate fiecare pe câte şapte
lespezi ce simbolizează trecerea sufletului omenesc prin cele “şapte vămi ale
văzduhului” din credinţa populară; lângă jilţuri sunt sculptate săgeţile care
reflectă procesul reversibil al reîncarnării. Se crede că în acest spaţiu
miraculos Haşdeu ar fi compus, pe baza sugestiilor fiicei sale Iulia, primul
volum de spiritism din literatura română, intitulat Sic Cogito. Aflată pe patul
de moarte, Iulia F. Haşdeu îşi amintise hotărârea luată împreună cu soţul său:
donarea acelui castel “Academiei Române”; acolo puteau locui vizitatorii din
toate provinciile româneşti, fără a plăti chirie pentru câteva zile. Părinţii
Iuliei au murit la o distanţă temporală de cinci ani: mama la 2 iulie 1902 şi
tatăl la 25 august 1907. În fiecare an începând din 2 iulie la acel Castel are
loc “Sărbătoarea celor două Iulii”.
Am ajuns şi la mormântul Iuliei Haşdeu din Cimitirul
bucureştean “Bellu”. Acesta este înconjurat de garduri, iar cavoul ei este
închis cu lanţuri. Totuşi, gardurile şi lanţurile de fier nu au putut şi nu vor
putea opri niciodată zborul minunatei tinere talentate şi poliglote din
România, care a uimit Europa. La Paris, pe Rue Saint-Sulpice nr. 27 la 20
decembrie 1993 a fost amplasată o placă amintind că acolo a locuit Iulia
Haşdeu, poeta româncă de expresie franceză. Poetul şi eseistul Sully Prudhomme
(1839-1907), primul laureat al “Premiului Nobel pentru Literatură”, scria
următoarele: “Tinerii români sunt remarcabil de dotaţi, aşa după cum cel puţin
mi-a fost dat să cunosc în Franţa prin dialogurile cu ei şi prin scrierile lor;
sunt foarte uimit de înalta lor cultură literară şi de seriozitatea spiritului
lor. Domnişoara Haşdeu a făcut în ţara noastră (Franţa – n.n.) cea mai mare
onoare ţării sale.”.
Iulia Hasdeu Foto: 1886 -
http://www.muzeulhasdeu.ro/imagini/img051.jpg, Public Domain,
https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=37181385
din
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu