Mircea Dorin Istrate - Dorință sfântă-n prag de iană

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

*

Dorință sfântă-n prag de iană

Motto

Se trec mereu prin al meu gând,

Trecute vremi, eu, lăcrimând,

Le retrăiesc din când în când

Că mă-nfioară ,rând la rând.

 

*

E-o toamnă tristă, frig și ploi,

În vânt îmi tremur plopii goi,

În sobă, două-trei surcele

Îmbie gândurile mele,

În vis frumos să mi se-așeze,

Iar noaptea-n drag să le păstreze

Rămâie veșnic, amintiri,

De dor și tainice

 iubiri.

 

Au fost mai toate-nflăcărări,

Din preasfioase sărutări,

Și-nfiorări din vremi ce-s duse,

Și-acum în gând îmi stau ascunse,

Să-mi fie leac în nopți lungite,

Ce le petrec neadormite,

Când peste noi se cern din nori

Vii amintiri, roi de

ninsori.

 

 

E-o toamnă-acum, întârziată,

Ca mâine dânsa mi se gată,

Ne dă Tu Doamne, că-i dorită,

O iarnă lungă, troienită,

Albească-mi totu-n juru-mi roată

Și schimbă păcătoasa soartă

Ce Tu ne-ai dat-o pentru noi,

Și-adu-ne iară înapoi,

Cea vreme care-mi place mie,

Minunea de copilărie

Și-n ea mă uită, pe

 Vecie

 

27.10.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Din inimă îndemn

 

Când trăitoarea viață ți-a fost și iad și rai,

Și iarnă viforoasă și flori din luna Mai,

El, locul de născare, alint  ți-a fost mereu,

Cu tine-n bucurie, cu tine la cel greu.

 

Acolo tu-nvățat-ai că banii și averea

Nu-s totu-n astă viață, nu ele dau puterea,

Ci buna rânduială și pacea și onoarea

Și vorba cea ținută, ce îți ridic valoarea,

 

Și cea învățătură ce-ai tăi părinți ți-au dat,

Să încinstești tot omul, sărac ori împărat,

La sat să-i fii într-una smerit și-n mulțumire

Că el om te făcut-a, să fii pe veșnicire.

 

Iar dacă-n astă viață, bogat mi te-ai făcut,

Mereu tu amintește-ți de unde-ai început,

Și-o rugă de iertare să-i faci în lăcrimare

Că el mi te făcut-a să fii azi, un om mare.

*

Păcat că satul cela,  de noi mereu știut,

Încet, încet îmi piere, uitat i-a lui trecut,

Azi nu mai are cine să ducă mai departe,

Nici datina străbună, că-i plin de dulci păcate,

 

Iar cele obiceiuri ce i-au ținut menirea,

Tradiția străbună, ce ne-a-ntărit unirea,

Azi nu mai au nici viață, nici sfânta cea trăire,

Sunt doar o apă chioară, mereu în sărăcire.

*

Treziți la viață satul, cum fosta-mi altădată,

Și dați-i nouă viață mai până nu se gată,

Trăirea și menirea ce-a dus-o în trecut,

Să nască iar mari oameni, pe vatra lui de lut.

 

28.10.2025

 Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Mă cert cu toamna-n fiecare zi

Motto

Peste sat și peste lunci,

Se coboară cețuri lungi,

Sunt iar semne că e toamnă

Și de-acol’ vom trece-n iarnă

 

*

Te laudă poeții toți câți sunt,

Pe tine toamnă, anotimp preasfânt,

Eu cred că mulți din ei te lingușesc,

 Să te-mbunezi, când nopțile îți cresc,

Când îmbrumezi cu cuiburi, lunca, dealul ,

Livezile cu poame dulci, hotarul,

Și ploi și vânt aduci în fapt de seară,

Și-aici le ții uitate iar și iară,

Mai până-n buza iernii când te duci,

Ca hoțul furișat, prin văi

și lunci.

 

Eu, nu mă tem și-ți spun de la obraz

C-adeseori îmi vii cu mult necaz,

Că ne-ntristezi clipita vieții scurte,

Cu-atâtea mărunțișuri ce-s urâte,

Că nu-i mai loc de bucurii ce-odată

Făcutu-ne-au cea viață înstelată,

Cu clipe vii , dorite și trăite

Să fi-apoi de-apururi încă  pomenite,

Cu vii culese cu băndașii roată,

Cu pivnițile pline ca odată,

Cu fân în șură pân’ la primăvară,

Cu carne și cârnaț până în vară,

Cu nunți ținute până-n zori de zi,

Și câte Doamne încă ar

 mai fi.

*

Acuma nici vecinii nu te cată,

Pustie-i crâșma, nu-i mai ca odată,

Nu-i clacă și nici joc la popa-n șură,

Mai nimeni nu mai știe-o strâgătură,

Nu se mai fură porți în miez de noapte,

În schimb la fete ce-s nemăritate,

Cea stână n-are-n ea bob de vecie,

Că turma îmi miroase-a sărăcie,

Nu mai sunt vaci să-mi de-a un strop de lapte,

Nu-mi latră câini până-n miez de noapte,

E-o liniște prea grea, apăsătoare,

De-auzi cum satul tău, de-acuma

moare.

 

Ești trisă toamnă, ca și-a noastre zile,

Iar bucurii ne dai tot mai puține,

Tu nu îmi vezi cum tot mai mulți te-njură

Că-i tot mai scump ce dai de-mbucătură?

Că nu mai vii cu zilele-ți domoale,

În schimb ai cețuri sure-n rotocoale?

Și-mi arămești devreme frumzele pe-alei,

Și tot flămănzi mi-i ții pe greierei?

Așa că hai te du, tu sândăcoasă

Și-mi lasă vie iarna, cea

 frumoasă.

 

29.10.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Cu gândul iar la ceea vară

 

Peste sat și peste lunci,

Trecde-acum în stoluri lungi,

Rândunele și cocoare

Săgetând larga

cea zare

 

Și se duc frumos pe rând

Urmărite de-al meu gând,

Și de lacrima-ntristată

Pe-a mea pleoapă picurată,

Semn că iar i-aici cea toamnă,

Sândăcoasa, reua

doamnă.

 

Eu, ca alții ce-s ca mine,

Nu-mi prea pică iară bine,

C-ai venit cu frig și ceață

Și că mâine dimineață,

M-oi trezi în zgribulit,

După vara, ce-a 

pierit.

 

Acum stai dac-ai venit

Și-ncă iar m-ai păcălit,

Că-mi vei pune greu în spate,

Încu-n un an pe mai departe

Să-l tot duc, să mă aplece,

Gârbovindu-mă cât

zece.

 

Dar să știi, că nu-mi ești dragă,

Nici cât un pahar de bragă,

Că luatu-mi-ai din vară

Și mă pui în iarnă iară,

Să visez, la primăvară,

La plăpânzii ghiocei

Și la florile de

 Tei.

 

30.10.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Vremelnicie

 

Tu, val din apa mărilor,

Te naști din geana zorilor

Și-apoi pornești la drumu-ți lung,

De multe zile nu-ți ajung,

Și-n nopți de stele alintat,

Ajungi la malul,

 celălalt.

 

Acol’, întins, pe cald nisip

 Îți torci clipita de-mplinit,

Și-apoi te-ntorci din drum ’napoi

Să-nfrunți furtuni și vânt și ploi,

S-ajungi de unde ai plecat,

Și-așa mereu, neîncetat,

Ești poezie, vis și dor

Și val de-apururi,

călător.

 

Ești nesfârșitul ne-mplinit,

Ești zbaterea dintr-un iubit,

Ești  dorul într-o noapte prins,

 Într-o clipită dintr-u vis,

Ești rugă după un păcat

Ce se tot cere-a fi iertat,

Ești vrerea cea neîmplinită,

Morgană dulce,

neoprită.

*

 

Ești val de-o clipă, trecător,

La nimenea nu-i fi dator,

Sămânță ce se vrea vecie,

Dar mai mereu,

Vremelnicie.

 

1.11.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Sfânta dreptate

 

E lumea toată astăzi prinsă,

În hora vremii ce-i cuprinsă,

De ură, de trădări, de jale,

De bunăstare-n ale sale,

Și vrerea-n gând la fiecare,

Să fie dânsul, cel mai mare,

Doar el să-mi aibă-averi, putere

Și toți să facă, a lui

vrere.

 

Pomană nu-i, iertări deloc,

Pentru acei, ce-n nenoroc

Își duc amarul vieți-n greu,

Cum știe numai Dumnezeu,

Dar mulțumiți și-așa îmi sunt

Că-i ține Domnul, pe pământ,

Să-și ducă traiul cum o fi,

Mai bun, mai rău, în

 orice zi.

 

 

Bogați, săraci și răi și buni,

Mari înțelepți, dar și nebuni,

De-o seamă-s toți de la născare,

Doar unul are, altul n-are,

Și-mbelșugare și avere,

Și sărăcie și durere,

Doar unu-ajunge numa-n rai,

Cel cu credința care-o ai,

Mâncând amara-i, neagra-i pâine

Și azi și ieri și poate mâinem

Sub umbra ceea de Credință,

Ce-n veci ne da-va,

biruință.

 

2.11.2025

 Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Un rău cu-n bun

 

Venim pe lume pentr-o clipă, cât o bătaie de aripă,

Mai învățăm, mai și iubim și cu un pic ne și-nmulțim,

Facem și rele, dar și bune și-apoi ne ducem de pe lume,

De parcă nici n-am fost vre-o dată, c-apoi, în viața ceealaltă,

Să stam vecii după vecie, cât viață-n lume o fi să fie,

Să tot ne scază din păcate și-apoi mai noi să fim,

 în toate.

 

Prea multă zarvă, multă sfarmă, doar pentru-n bob micuț de treabă,

Venim pe lume stăm un pic, plecăm de-aicea cu nimic,

Ne uită toți în săptămână, lăsând pe alți la rând să vină,

Să fac-un pas pe-al vieții drum, greșit, ori poate-o fi mai bun,

Și asta-n mii și mii de ani, mult zgomot, pierdere de bani,

Și pentru ce? Un mers ’nainte mult prea încet și prea

cuminte.

 

De ce nu ne-ai făcut Mărite, frumoși, smeriți și-n toate sfinte?

Să nu mai pierzi din vremea Ta, cu noi, niște nerozi sadea,

Pe care-n veci mi-i tot educi și de aici tot proști mi-i duci

În lumea Ta, unde-n vecie, la ei tot cureți ca să-mi fie,

Noi suflete de re-ncarnat, la cei născuți, ce mi-au plecat,

Și ei străbat-al vieții drum, cu griji, păcate, rău și

bun.

 

Când oare-om fi fără cusur, la fel ca totu-n jur-prejur?

Eu cred că n-o fi niciodată un om să fie fără pată,

Că n-om avea ce compara, măcar așa, cu-n cineva,

Așa că până la sfârșit, în cazul ăsta, infinit,

Un rău cu-n bun mi se-ncunună și-n veci trăi-vor,

  împreună.

 

4.11.2025

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Ce vremuri fostu-mi-au odată

 

Ce vremuri, ce visări au fost odată,

Păcat că lumea ceea azi se gată.,

Aș da oricât s-o pot chema ‘napoi,

Să stea pe urma veche a unui car cu boi,

În care eu, pruncuțul adormit

Și cu un roi de stele coperit,

În seri de vară caldă și frumoasă,

Vă vin de pe hotare către casă,

Cu-ai mei părinți, cu Moșu și cu Buna

C-am fost la sapă, de trii zâle-ntr-una.

 

În fugă îmbucam, vorbind în șoapte,

Un boț de mămăligă, cu un dărab de coaste

Și-apoi la urmă lapte cald de vacă,

Să hodinim în noaptea cea buimacă,

În șură, pe un braț de fân cosit,

Să fiu ca nime-n lume, fericit.

*

Așa mă văd, pruncuț smerit de-o șchioapă,

În osteneli de zi, de vară coaptă,

Mic truditor să țină și el rândul,

La cât îl duce mâna, mintea și-apoi gândul,

Să fie și el de folos o leacă,

Să știe mersul lumii, mai târziu să-l facă.

**

N-a fost pe lume rai și bucurie,

Cum fost-atuncea-n vremea cea să fie,

De-aceea-o țin în minte, de-o s-apuc,

Atunci când, din lumeaasta-m să mă duc.

 

5.11.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Chemare

 

Din întunecoase vremuri ce se pierd în amintire,

Din a cronicilor file, ce făcutu-s-au psaltire,

Învățații lumii noastre ne-au lăsat înțelepciune,

Ca să fie lungă vreme, rânduială-n astă lume.

 

De-asta-n Datini și-Obiceiuri și-n Tradiții vechi, bătrâne,

Ce-au rămas din străvchime, de la-ntâiul nost’ Tătâne,

Înălțăm la sfinte ceruri mulțumiri și rugăciune,

Că sub umbră de credință, reușesc să ne adune,

 

Ca să facem lucruri bune în iubire și-n iertare,

Și-ncă fală țării ăstei, neamului la fiecare,

Să-ntărim Voința noastră, că atât ne-a mai rămas,

Ca să nu se pustiască, țara asta, fără glas.

*

Îndemnați-vă copiii, ducă-n vremuri mai departe

Călindarul  sfânt al țării, pus în filele de carte,

A Istoriei bătrâne, și a Limbii învechite,

Ce încetul cu încetul,  mi-s de-acuma, pe sfârșite.

 

Ne-a rămas numai Credința, reazăm țării, căpătâi,

Neamului acesta care fost-a odată, cel dintâi

Mii de ani și veacuri multe, ocrotit de nalt’ ceresc,

Pentru noi, cei păcătoșii, din ’tinatul cel lumesc.

**

Să-mi treziți în voi strămoșii, dacii cei nemuritori,

Mircea, Ștefan și Mihaiul, de minuni ei făcători,

Să-mi aprindeți vâlvătaia dorului de libertate,

Că prietenii din juru-mi, ni-s dușmani în tot și-n toate.

 

Faceți dar ce-a fost odată țara asta, bună, mare,

Îmbrăcați sfințite mantii de Crediță și Onoare,

Și-adunați-mi românimea din-prejururi laolaltă,

Frați să-mi fie în durere și-n iubire, ca odată.

***

Dacă asta acum mi-ți face, pentru noi și pentru ei,

Morții semănați pe glie, voi îmi fi-veți pui de lei,

Înălțați în mii Columne, veacuri ce-or veni la rând,

Însfințiți în vii icoane, pe altarele de gând.

 

 

~*~

 

6.11.2025

Mircea Dorin Istrate

 

 ***

&