Viața
prin lentila codurilor legislative
Sofia Răduinea, de
formație juridică, ajun gând la funcția de Judecător, este la prima apariție
editorială, dar texul a fost pregătit pe etape în minte încă din 2008, când a
început a trece și la formu la scrisă. După structura fluentă a episoadelor, se
înțelege că, volumul s-a conturat în ani, fiind trăit, purtat în gând și
suflet. Deși intră în discuție partea afectivă, textul nu este o mărturie
melodramatică, lacrimogenă păstrând un ton veridic și nu patetic al rememorării
in cele 340 de pagini. Dimpotrivă, se uzitează o luciditate ascuțită care
conturează un traseu greu, o viață plină de neprevăzute răutăți și nedreptăți,
pe fondul unei societăți diforme. Și asta, chiar în sistemul judiciar. Aici
este punctul definitoriu al cărții. Acesta am putea spune că susține unicitatea
sa.
Volumul debutează cu
mărturia autoarei notată în Prefață. O putem lua ca pe o decriptare a
posibilei întrebări de ce să scrii o carte de memorii? În cazul de față,
motivul este perfect plauzibil. Pentru că, în atenție se află o viață, un
destin tulburător. Datorat unor conjuncturi nedrepte dintr-un sistem strâmb.
Sau, greșit înțeles. Și, nu e lipsit de interes a cunoaște aspecte ale
imixtiunii factorului social în existența noastră.
Despre structura cărții,
putem afirma fără dubiu că Sofia Răduinea, (în contextul divers al modurilor de
scriere a textelor meorialistice în literatura contemporană), ne pro pune o lectură
poliedrică. Cititorul nu se poate plictisi, nu sunt secvențe inutile,
irelevante. Trăirile descrise, au areal de întindere cât memoria afectivă a
autoarei. Acest vector dă și nota de particularitate a cărții. Întâmplările
descrise/trăite, se petrec intempestiv, dinamic, bulversant cu neașteptate
întorsături ale intențiilor, acțiunilor, personajului principal, de fapt, ale
autoarei. Totul se petrece în ritm de avalanșă. De aici, un summum de trăiri la
cote f ierbinți. Trăiri la limita imaginabilului. Situațiile sunt posibile,
determinate chiar de stuctura socio-politică în derivă. Acest context nu este
doar un areal de desfășurare al rememoră rilor ci, intră în țesătura epică a
cărții, o condiționează ca o plasă foarte încurcat structurată de situații
imprevizibile în care autoarea, personaj principal, judecătoare, este împinsă
în vâltoarea multor întâmplări injuste, dictate de interese meschine, sfidată
de deziluzii în lanț. Aici ar fi una dintre coordonatele cărții. Lectura impune
acceptarea faptul că, avem de luat în seamă și coordonatele unei scrieri cu
caracter social, politic. Legile sunt aplicate după interesele unor șefi,
nedreptățile se țin lanț. Personajul principal este o structură onestă,
respectă legea și o apără, dar, ea însăși cade victima nedreptății nefiind pe
placul celor care aveau criteriu de viață, interesul personal, căpătuiala.
Nivelul prozei
psihologice este o altă direcționare a lecturii. Avalanșa de întâmplări
ivite dintr-un sistem social strâmb, cum am mai precizat, plin de minciună, de
interese meschine, năpustite asupra personajului feminin, o ființă fragilă
fizic, fără nici o susținere, nu vrea decât ocuparea unui loc de muncă pe
măsura studiilor și a criteriilor de legalitate. Nimic dintre acestea nu se pot
împlini. Deși, face audiențe la toate ușile mai marilor în justiție, e refuzată,
mințită că totul va fi rezolvat. În aceste condiții ne-am aștepta să fie
învinsă, derutată iremediabil, să se piardă cu firea, să clacheze. Nu se va
întâmpla. Dimpotrivă, vom asista la o luptă psihologică, o îndârjită voință de
nu fi înfrântă, încât, desfășurarea epică a volumului capătă o tensiune
interioară ca un seismograf dereglat. O altă direcție a lecturii este impusă de
tonul confesiv. De la primele pagini, suntem atrași de modul deschis
unei comunicări directe lăsând loc tentației să devii tu însuți, din cititor,
părtaș la caruselul de situații aiuritoare care nu respectă nici logica
legislativă, nici una morală. Veridicitatea vine de la sine. Totul fiind redat,
privit, trăit, prin lentila unor coduri juridice clare la care personajul
principal ține foarte mult. Accentul pus pe trăirea cu demnitate a tot ce i
se întâmplă conferă cărții o notă în plus la capitolul particularitate.
Potrivită în contextul tipului de scriere, adesea întâlnim în literatura
memorialistică, de altfel, bine cotată astăzi de publicul din lume largă,
iubitor de lectură.
Așadar, volumul poate fi
lecturat nu doar ca și roman autobiografic, ceea ce și este în mod definitoriu,
dar și ca o frescă socială din zona judiciară. Frescă reală, nu rodul unei
fantazări.
Personajul principal,
este foarte pregnant conturat, fără dantelării, după reguli clare, aparținând
structurii psihologice a autoarei. Nu jeluiri, nu gânduri rele, de răzbunare
din partea sa. Doar observații acute, și o nedisimulată atitudine de luptă. În
numele corectitudinii, a onoarei profesionale, a adevărului.
Suferința
devine o forță, umilința o armură.
Parcursul existențial pe
care jurista, apoi, cu funcție în magistratură, devenită acum personaj de carte
îl are de străbătut, este absolut impresionant. Volumul debutează cu momentul
Decembrie ”89, nu cu mărturii din copilărie precum se întâmplă în general când
este vorba de texte memorialistice. Momentul de început al cărții, este o
stare. Determinată de schimbarea de direcție socio=politică după revoluție. ,,A
perceput totul brusc, până să se dumirească încotro mergea noua ordine socială,
democrația propagată, a trebuit să înfrunte prima deziluzie. Oamenii se arătau
cu totul altfel. Nici urmă de empatie, de înțelegerea sau practicarea unor
principii, morale, oneste, legale. Juristă fiind la o Cooperativă socialistă,
cunoscută ca fire care nu acceptă compromisurile, este propusă de angajații, (care
nu aspirau la funcții înalte), să devină Președinta acelei instituții.
Lucrurile nu iau deloc traiectoria dorită de cei mulți. Acum începe șirul de
”peripeții” dezolante, pe care nu le voi derula, să nu ating dorința de a
descoperi totul prin lectură ci, mă voi referi la stările încercate de
personaj. O femeie cu trei copii, pe care trebuia să-i crească singură, se
pomenește înconjurată și atacată de ariviști, incompetenți care înțeleg
libertatea și democrația nou instituită, ca pe o cale de câștig rapid,
fraudulos. Se dezlănțuie egoismul, ranchiuna, indiferența. (Notez doar faptul
că, jurista, la primul Crăciun sărbătorit în libertate, nu le-a putut oferi
copiilor nici un cadou pentru că, tocmai fusese destituită, și nu avea loc de
muncă). Unde era omenia, binele visat în libertate, noul concept intrat în
discursurile celor ajunși la conducerea vechii Cooperative? Ea avea
libertatea de a fi învinsă. Dar, nu, nu fusese niciodată o fire slabă de
înger, ușor de manevrat. Doar un om slab abandonează. Cartea este plină de
situații exemplare întru susținerea ideii de onoare versus excrocherie,
speranță versus dezolare. Optimism și luptă pentru supraviețuire dar nu
oricum. Între interese și abuzuri, ea preferă valori principiale:
corectitudine, dreptate, omenie, adevăr. Între exigența sa și superficialitatea
din jur, nu se pot face conexiuni limpezi. Când i se desface pe nedrept
contractul de muncă, înțelege din nou că omenia este diluată într-un hățiș de
interese meschine. Se angajează fiice sau ne poți fără studii, fără a candida
la examene. Lupta continuă. Între falsificări și abuzuri este din nou
fără nici un sprijin. De una singură. Așa cum arată, fără încifrare, chiar
titlul volumului. De reținut o frază din text: ”Fiți oameni! Nu doar Doamne și
Domni!”
Pledoaria din subtextul
trăirilor personajului împătimit de litera legii, convins că, justiția este
coloana vertebrală a unei societăți, continuă să găsească puterea de-a se opune,
de-a bate la ușile mai marilor din sistemul judiciar, observând nereguli și
chiar încălcări flagrante, de la furtul, de către un om al legii care condamna
pe cineva care își însușea un porumb sau strugure, el cărând însă căruțe pline
cu struguri din producția cooperativei, până la intervenții ale unor sus puși
în rezolvarea favorabilă a unor dosare penale. Au vrut să o atragă în această
cursă a nedreptății. Nu au reușit însă.
Ajunse totuși în
magistratură, ca judecător, după opreliști care au dus la eșecuri în lanț, dar,
nu și-a abandonat principiile. Chiar cu prețul altor suferințe. Perseverența
admirabilă de a nu ceda intruziunilor, de a nu se da bătută au determinat-o să
înțeleagă, să accepte asprimea unui alt adevăr: A gândi liber însemna și de
astă dată a fi diferit. Fapt pentru care, ea, omul legii a fost mereu
„pedepsită”.
Sub haina de magistrat a
fost nevoită să poarte și pe cea a durerii provocate de umilințe, nedreptăți, hărțuiri,
(de pildă, i se face pierdută diploma de facultate când participa la un concurs
de intrare în magistratură).
Totul a fost îndurat cu o
luciditate dureroasă. Ar fi putut să plece capul, să accepte
compromisuri. Ar fi putut să fie indiferentă dacă dreptatea avea gâtul frânt
sau privirea deformată. Nu s-a lăsat învinsă. A salvat-o credința în forța
legii adevărului. Traume sufletești nenumărate au fost puse în balanță cu
importanța unei virgule din textul de lege. Nici aceasta nu putea fi ignorată.
Riscul de a fi un om din rândul meschinilor, al interesaților, era prea mare.
Sistemul care a vrut să o învingă, a
transformat-o însă, într-o neînfricată apărătoare a dreptății.
Veronica Balaj
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu