LIRA și SLOVA de AUR a SUFLETULUI ROMÂNESC
(partea I-a)
„Ca
vulturii, codrul bogat,/ ca râul, ca piscul de munte,
Sub vânt lasă-ți
lanul plecat,/ Dar Dacie, ridic-a ta frunte!”
(IULIA
HAȘDEU)
Cugetul
primordial protodac – pelasgo-traco-geto-dacoromân care își are
firul-fiorul-izvorul din Creație e eminamente religios, monoteist ce întrupează
pe linia lui firească, misiunea religioasă, vocația filosofiei, extazul artei,
sublimul muzicii și al poeziei, care unite prin Harul divin dau sensul
Ființei-Vieții: cel al MENIRII, DEVENIRII, PRIMENIRII, DĂINUIRII, NEMURIRII!
Așadar, Sufletul cult valah-românesc capătă toate
dimensiunile harice: de libertate, frumos, bine, adevăr, omenie, înțelepciune,
creație, dăruire, jertfă, iubire, liturghie, dragoste, care aduc o pătrundere
și o înțelegere muzicală a tuturor lucrurilor prin care se slăvește
Atotcreatorul!
Prototipul acestor virtuți supreme a fost
ȚĂRANUL – PATRIARH aflat permanent în comuniune cu TATĂL ceresc, cu Fiul
atotcreatorul a toate, cu Duhul Sfânt sfințitorul Cerului și al Pământului.
ȚĂRANUL – PATRIARH valah hărăzit cu firea sa
naturală, curat religioasă și-a înfipt prin focul inimii, rădăcinile adânc în
Glia străbună, iar prin dogoarea sufletului și-a rezemat menirea – sensul de
Cer, întrupând deopotrivă Fiii bravi Patriei sale și Aleși cucernici TATĂLUI
ceresc.
În VATRA noastră arhimilenară, încă din
Zorii Creației divine, ȚĂRANUL valah – stăpânul Moșiei străbune și tâlcuitorul
Tainei și Horoscopului ceresc a împlinit prin rugă, pricepere, semnul crucii și
înțelepciune toate cele pe care i le-a îngăduit Bunul Dumnezeu: cântare,
poezie, artă, știință, filosofie, cosmogonie, teologie, altfel spus: iubirea de
Moșie și dragostea de Cer!
Pe lângă aceste virtuți firești s-a
încununat însă și cu cele esențiale: răbdarea, bunătatea, curajul, iertarea,
lupta pentru demnitate lui Dumnezeu, a Neamului, a Patriei și a sa, iar în mod
suprafiresc: mărturisirea, eroismul, martiriul și sfințenia – spiritualitatea
traco-geto-daco-română – aristocrația națională - naționalismul ei în esență în
care se reflectă armonia cosmică!
Pe acest val-vad-izvor-curgere de tradiție
aristocrat pelasgă și princiar hristică, s-au sălășluit Mamele-Dascăli, Învățătorii, Geniile, Artiștii, Preoții, Ostași bravi, Profeții,
Filosofii, Eroii, Martirii, Sfinții și îndeosebi POEȚII harici, cei cu cunună de Sus, având misiunea de
a defini și redefini NAȚIUNEA lor pentru a o așeza în rândul de întâi
STĂTĂTOARE a omenirii!
Așa s-a născut sub cromatica miresmei
serafice imnul întregii Creștinătăți al Sfântului pelasg valah Niceta de
Remesiana, „PE TINE, DOAMNE, TE LĂUDĂM...”, ca o prelungire și o
străfulgerare întru sabia Cuvântului divin-Hristic, aflată în mâna Voievodului
Oștirilor cerești, Arhistrategul Dreptății – Arhanghelul Mihail, dăruită
nemuritorului Mihail Eminescu și miracolului păpădiei - Magdei Isanos, poeta „ce se scaldă în zi ca un copil în rîu”;
ca un respiro celest carpatin în amontele Vlahuțean al României pitorești al
temerarului basarabean Andrei Ciurunga, precum și în mistica iubirii Monahiei
Teodosia – Zorica Lațcu, a sacerdotului Demostene Andronescu ori a marelui
versificator al Bibliei, Traian Dorz.
În planul divin al spiritualității
daco-române LIRA și SLOVA sufletului românesc reapare ca o scânteie aprinsă din
cremenea lui Aron Cotruș, a lui Nichifor Crainic, a lui Ionel Zeana, în „Strigătul din urmă” al lui Petru C. Baciu
ori în rostuirea vremurilor „Vorbirea
Lucrurilor” maiorului Ion Gheorghian Ciubreag, ecouri și vibrații ce tind
înspre stârnirea de clopote în rugă de foc prin care pătrund „Zările și Zodiile – Poeziilor din
Închisoare ale lui Aurelian Bentoiu.
Ecoul dangătelor ce reverberează adânc în frica,
frustările și revoltele românilor aflați azi într-o vreme de REDEFINIRE și
REIDENTIFICARE a destinului nostru național s-a prelins din lacrima-slovei
rapsodului Anatol Covali, ori stigătele răstignite pe Crucea nădejdii
mântuitoare a Românilor României Tainice, care țin treaz duhul românesc în
istorie, în tradiție, în dreapta religie-credință, țâșnite din marile piepturi
lirice ale geniilor de excepție patriotică George Coșbuc, Alexandru Vlahuță,
Octavian Goga, Vasile Voiculescu, Ieroschimonahul Daniil Tudor, Iulia Hașdeu și
mai tânara Eliana Popa...
Cel dintâi cuvânt, expresie, psalm, sonet,
rugă, catehism se închină de către poet/poetă Frumuseții și Iubirii întrupate
absolut în Mântuitorul Hristos și Maria Mama Lui și Maica noastră.
„Te-ai
născut din Sfânta Ana și-ai călcat prin glodul humii,/ Dar ca Tine n-a fost
alta de la-ntemeierea lumii!/ Mai frumoasă ca frumosul, ce-aș putea spre
slavă-ați scrie?/ Când Te laudă toți sfinții, Prea Curată-n veci, Marie!” (Eliana Popa, „Îți închin un imn, Femeie!, vol. Ce-ai iubit în mine, Doamne? Ed. Grafix, Craiova – 2019)
TAINĂ
„În
ceasurile lungi de rugăciune,/ Când arde viața mea ca o făclie,/ Când mă topesc
în flacăra cea vie,/ Ca să plinesc a dragostei minune.// Stă sufletul tăcut și
nu mai știe/ De ce cuvintele îi par nebune;/ Și-n loc de stihuri nu mai poate
spune,/ Decât numele tău prea scump,Marie!” (Zorica Lațcu -Maica Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, București-2000)
DECENEU
„Pogoară către
vale bătrânul Deceneu;/ Pe umerii lui saltă în mers cojocul greu./ De-un veac
își duce traiul pe culme între cetini,/ Îi ling piciorul urșii și vulturii-s
prieteni./ Citește-n firul ierbii și-n cerul plin de stele,/ Tot viitorul
țării, închis în taine grele.// Coboară către vale încet bătrânul mag,/ Privind
în depărtare al stâncilor șirag,/ Cu vârfuri sclipitoare de nea către nămezi,/
Și-n vale-s ninși de floare toți merii din livezi.// Se uită lung bătrânul,
prelung, la țara Dacă/ Și genele cărunte pe ochii clari se pleacă.../ Privind
la munți, la șesuri, cu vechile poteci,/ Adoarme lin bătrânul în somnul cel de
veci...” (Zorica Lațcu Teodosia, Poezii,
op. cit.)
DECEBAL CĂTRE
POPOR
„Viața asta-i bun pierdut/ Când n-o trăiești cum ai fi
vrut!/ Și-acum ar vrea un neam călău/ S-arunce jug în gâtul tău:/ E rău destul
că ne-am născut,/ Mai vrem și-al doilea rău?// Din zei de-am fi scoborâtori,/
C-o moarte tot suntem datori!/ Totuna e dac-ai murit/ Flăcău ori moș
îngârbovit;/ Dar nu-i totuna leu să mori/ ori câne-nlănțuit.// Cei ce se luptă
murmurând,/ De s-ar lupta și-n primul rând,/ Ei tot atât de buni ne par/ Ca
orișicare laș fugar!/ Murmurul, azi și orișicând/ E plânset în zadar!// Iar a
tăcea și lașii știu!/ Toți morții tac! Dar cine-i viu/ Să râdă! Bunii râd și
cad!/ Să râdem, dar, viteaz răsad,/ Să
fie-un hohotit și-un chiu/ Din ceruri până-n iad!
De-ar curge
sângele pârău,/ Nebiruit e brațul tău/ Când morții-n față nu tresari!/ Și
însuți ție-un zeu îți pari/ Când râzi de ce se tem mai rău/ Dușmanii tăi cei
tari.// Ei sunt romani! Și ce mai sunt?/ Nu ei, ci de-ar veni Cel sfânt,/
Zamolxe, c-un întreg popor/ De zei, i-am întreba: ce vor?/ Și nu le-am da nici
lor pământ/ Căci ei au cerul lor!// Și-acum, bărbați, un fier și-un scut!/ E
rău desul că ne-am născut: Dar cui i-e frică de război/ E liber de-a pleca
napoi,/ Iar cine-i vânzător vândut/ Să iasă dintre noi!// Eu nu mai am nimic de
spus!/ Voi brațele jurând le-ați pus/ Pe scut! Puterea este-n voi/ Și-n zei!
Dar vă gândiți, eroi,/ Că zeii sunt departe, sus,/ Dușmanii lângă noi!” (George Coșbuc, Nunta Zamfirei, Ed. Ion Creangă,
București – 1989)
ROMÂNIA
„Tu, Muză care-mprăștii miresme abia
simțite,/ Vino, cununi de roze se cade a-ți găti,/ /părul tău negru lasă-l în
plete răvășite,/ Căci astăzi împreună un dulce cânt vom fi:/ Cânta-vom amândouă
plaiuri din țara mea,/ Cu grânele de aur, de Dunăre stropite,/ Cu dealuri unde
vița de struguri este grea.// Doar ce-a surâs Vecia și munții săi îi scoase:/
Bărbați frumoși, în truda câmpiilor mănoase;/ /și mândre, ca seninul, albastrul
firmament,/ Femeile torc lâna, cântând, pe la fântână,/ Pe-acest pământ ales
din Orient.
Cu aripi de
arginturi, Muză a mea stăpână,/ Tu, care-ajungi în locuri-lăcașe pentru zei,/
Aleargă! Zboară iute, și ale tale plete/ Să-nmiresmeze drumul. În ceruri să te
vrei,//și-acolo, din văzduhul preablând, ce ți se dete,/ Din multa înălțime,
privește-n lung și-n lat.// Jos, pe pământuri care aproape-s asfințite,/ Între
un mare fluviu, un fluviu împărat,/ Și piscuri cu păduri de taine năpădite/
Străluminat vedea-vei și-n înflorire plaiul,/ Și dacă-așa văzându-l vei spune:
„Este raiul,/ Țara lui Dumnezeu, blagoslovită glia”,/ O, Muză, drept vei
spune:/ căci este ROMÂNIA!” (Iulia Hașdeu, Scrieri Alese, Ed. Minerva,
București-1988)
RUGĂCIUNE
„Rătăcitor, cu
ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale,/ Eu cad neputincios, stăpâne,/ În
fața strălucirii tale./ În drum mi se desfac prăpăstii,/ Și-n negură se-mbracă
zarea,/ Eu în genunchi spre tine caut:/ Părinte,-orânduie-mi cărarea!// În
pieptul zbuciumat de doruri/ Eu simt ispitele cum sapă,/ Cum vor să-mi tulbure
izvorul/ Din care sufletul s-adapă./ Din valul lumii lor mă smulge/ Și cu
povața ta-nțeleaptă,/ În veci spre cei rămași în urmă,/ Tu, Doamne, văzul meu
îndreaptă.// Dezleagă minții mele taina/ Și legea farmecelor firii,/ Sădește-n
brațul meu de-a pururi/ Tăria urii și-a iubirii./ Dă-mi cântecul și dă-mi
lumina/ Și zvonul firii-ndrăgostite,/ Dă-i raza soarelui de vară/ Pleoapei mele
ostenite.
Alungă patimile
mele,/ Pe veci strigarea lor o frânge,/ Și de durerea altor inimi/ Învață-mă pe
mine-a plânge. Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele,/ Ci
jalea unei lumi, părinte,/ Să plângă-n lacrimile mele.// Dă-mi tot amarul,
toată truda/ Atâtor doruri fără leacuri,/ Dă-mi viforul în care urlă/ Și gem
robiile de veacuri./ /De mult gem umiliții-n umbră,/ Cu umeri gârbovi de
povară.../ Durerea lor înfricoșată/ În inimă tu mi-o coboară.// În suflet
seamănă-mi furtună/ Să-l simt în matca-i cum se zbate,/ /cum tot amarul se
revarsă/ Pe strunele înfiorate:/ Și cum sub bolta lui aprinsă,/ În smalț de
fulgere albastre,/ Încheagă-și glasul de aramă:/ Cântarea pătimirii noastre.” (Octavian Goga,
Poezii, Ed. Tineretului, București-1967)
Poeții/ poetesele sufletului românesc
creștin ortodox, adică cei suverani pe pământul Vetrei lor și pe Moșia
Străbunilor din cer, sunt hărăziți de Mântuitorul HRISTOS – Poetul absolut al
Iubirii, să aibă un destin aparte, ales pentru a înnoi – reînnoi – redefini Destinul
neamului lor, purtându-și cu demnitate CRUCEA hărăzită.
„Un
steag se ridică spre soare,/ mai sus, mai măreț strălucind,/ e CRUCEA în veci
salvatoare,/ cerească poruncă vestind.// O goarnă cerească răsună,/ mai larg,
mai adânc străbătând,/ în lume-mpărțind Vestea Bună,/ pe toți pentru
ea-nflăcărând.// O sabie sfântă străluce/ și-ndeamnă viteaz: îndrăzniți!/
HRISTOS prin credință și CRUCE,/ iubind și slujind biruiți.// Credința străbună
v-așteaptă/ uniți să-L slujiți credincios,/ o singură cale: cea dreaptă/ și-o
singură țintă: HRISTOS!” (Traian
Dorz, Almanah „Iisus Biruitorul” 2001)
Descălecătorii
Lirei și Slovei de Aur a Sufletului Românesc își gătesc slăvirile măiastre în fracuri maiestuoase ca pentru o premieră
regală, purtând însă pe dedesupt o tunică albă cu fireturi albastru-aurii-biruitoare,
de care e prins însă cu finețe hangerul brav de haiduc!
„...Și
acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,/ Vă mirați cum de minciuna
astăzi nu vi se mai trece?/ Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă/
Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,/ Azi, când fraza lustruită nu ne
poate înșela,/ Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?/ Prea v-ați
arătat arama, sfâșiind această țară,/ Prea făcurăți neamul nostru de rușine și
ocară,/ Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,/ Ca să nu
s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!/ Da, câștigul fără muncă, iată singura
pornire,/ Virtutea? e-o nerozie; Geniul? O nefericire.
Dar lăsați măcar
strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici/ Din trecutul de mărire v-ar privi cel
mult ironici./ Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarți
în două cete: în smintiți și în mișei,/ Și în două temniți large cu de-a sila
să-i aduni,/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!” (Eminescu,
Scrisoarea III în Poezii, Editura Pentru Literatură, 1965)
„Măria
Ta, când Țara Românească ți-a fost și tron, și crez, și-mpărăție,/ Tu ai grăit
cuvânt ca să rămână, și legământ să vii din veșnicie;/ Că ai să-nvii și să mai
mori odată, de câte ori valahii te-or chema,/ În al lor sânge, vei fi viu... să
știe și să se teamă lifta asta rea!// Sunt fiică de valah și am un crez, că
nația română n-o să piară,/ Suntem puțini aceia ce-am rămas, căci cei mai mulți
s-au rătăcit de țară./ Și din istorii ni te-au șters vânduții, ți-au inventat
legende cu vampiri/ Măria Ta, mai poți veni odată, în țepe, ca pe iepuri, să-i
înșiri?” (Eliana Popa, Cântec
Luminii, Solie, Măriei Sale, Vlad Voievod!, Ed. Grafix Craiova-2025)
„Măria
Ta din cronica bătrână,/ Ce-ți clatini peste veacuri umbra naltă/ Cu sceptrul
tău de aur într-o mână/ Și țeapa ca o lance în celaltă,// Tu care ai stropșit năpraznic turcii,/ Boierii răi,
tâlharii și vlădicii/ Și stîrvul li l-ai pus în vârful furcii,/ De se zbătea
pădurea ca aricii,/ Tu care-ai pus pe tron întâia oară/ Ca să domnească Sfânta
Direptate/ Și ai stârpit necruțător din țară,/ Fărădelegi, trădări și
strâmbătate, - // Nu vezi cum joacă hoardele barbare/ Pe trupul țării tale
răstignite,/ Cum pângăresc străvechile altare/ Și ne sluțesc sălbatic sub
copite?
N-auzi în
sihăstria criptei tale,/ Din tot amarul gloatelor bătute,/ Și gemete și vaiete
de jale/ Și hohotele slugilor vândute?// Măria Ta, îndură-te și scoală,/ De sub
povara lespedei bătrâne,/ Dă iar prin veac un iureș, o năvală,/ Ștropșește
țeasta hoardelor păgâne.// Și fă să crească rânduind în vârfuri/ Călăii toți
trași în frigăi ca mieii,/ Priveliștea pădurilor de stârvuri,/ Să tremure de-a
pururi toți mișeii!” (Ionel Zeana, Vlad Țepeș în, Golgota Românească – Poeme, Soc.
Culturală Lamura, București – 1995)
„Așa,
ca să petrecem împreună, / în cinstea dumneavoastră boieri mari,/ am tras în
țepi cinci tururi de șalvari/ și-un pașă cu turbanul cât o lună.// Aici
scâncește încă un vlădică,/ proptit într-o prăjină de arțar,/ Alături se
holbează un tâlhar,/ că vârful țepii i-a trecut prin chică.// Ciorchinii grași
de hoți și pierde-vară/ îi sprijin, să nu cadă, în araci,/ și-n lungi frigări
cioplite din copaci/ înfig curvari și trădători de țară.// Să-nceapă cina!
Toarnă-mi în bărdacă,/ tu, Doamnă, vinul ochilor tăi mari,/ să beau pentru
jupânii puși în pari/ și ninși de stele ca de promoroacă.” (Ștefan Demetrescu,Țepeș, Ed. Marineasa,
Timișoara-1994)
Toți acești mari POEȚI – LIRĂ și SLOVĂ a
SUFLETULUI ROMÂNESC s-au împărțit prin destinul lor cuminecat întru NEMURIRE în
două cete: unii au fost purtători ALEȘI ai Crucii lui HRISTOS, alții au fost și
încă mai sunt RĂSTIGNITORI ai Crucii întru HRISTOS!
11 Noiembrie 2025
+ Sf.M.Mc. Mina, Sf.Mc. Victor, Vichentie și
Ștefanida; Sf. Cuv. Teodor Studitul
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu