Cum
să ne purtăm în biserică
pr.
Ilarion Felea
(...) Iubiţi creştini, este uşor să înţelegem şi să
răspundem la ultimele întrebări de
conştiinţă în legătură cu Sf. Biserică, şi anume: Cum
să ne purtăm în Biserică şi: unde aşezăm Biserica în viaţa noastră,
sau: Care este locul Bisericii în viaţa noastră?
Purtarea noastră în biserică se cuvine să fie ca în
şcoala şi în casa lui Dumnezeu: fără zgomote, fără tropote, fără şoapte, fără
rîsete… Ştii, creştine, că sînt oameni care se înstrăinează de Biserică şi nu
cercetează Biserica din vina noastră, a celor ce venim la Biserică?... Pentru
că îi conturbăm cînd se roagă; depărtăm liniştea, oprim rugăciunea, ucidem
sufletul celui ce se roagă; prin şoptirile, clevetelile, vorbele şi, vai,
rîsetele noastre. Tulburarea credinţei şi a liniștii în Biserică este păcat,
vină de moarte, sminteală. Ce a spus Iisus Domnul despre acei oameni prin care
vine sminteala? Mai bine să se înece în mare şi să moară, să se ucidă ei, decît
să ucidă ei în alţii credinţa şi evlavia (Mt. 18:7-9; Mc. 9:42-47).
Mai mult: cît a fost El de blînd şi de bun, de iubitor
şi iertător, pentru liniştea şi sfinţenia casei Domnului a devenit aspru şi
chiar violent. A răsturnat mesele de bani şi a scos cu biciul din templu pe
vorbitorii şi zarafii care făcuseră din casa Domnului peşteră de tîlhari (Mat.
21:12-13;
In. 2:13-16; Lc. 19:45-46). În Biserică se
cere linişte desăvîrşită, muţenie. Cu Dumnezeu ne întîlnim în linişte; nu
în tunete, nici în trăsnete, ci în adieri liniştitoare, ca Moise şi Ilie.
Atunci vorbeşte El inimilor noastre…
În Biserică toate grăiesc: praporii, crucile,
icoanele, cărţile, cîntările, dar mai ales… tăcerea. În Biserică şi
tăcerea grăieşte… Vorbeşte în taină cu îngerii, cu sfinţii, cu Maica Domnului,
cu Hristos, cu Dumnezeu. Tăcerea dă pace inimii noastre, mîngîiere şi
binecuvîntare.
Mult ni s-ar uşura cugetul dacă ar lipsi păcatele
făcute cu gura, măcar în biserică. Tăcerea în Biserică şi peste tot în vremea
rugăciunilor şi a cultului religios e o stare pregătitoare a sufletelor pentru
cunoaşterea şi întîlnirea tainică cu Dumnezeu, pentru liniştirea sufletului şi
pentru intrarea în viaţa veşnică.
Cît a trăit pe pămînt ca om, Iisus Hristos părea o
rugăciune întrupată şi de aceea lumea se purta faţă de El ca la o slujbă
religioasă. Aşa să ne purtăm şi noi faţă de El, în Biserică, în lăcaşul păcii,
al tăcerii… al unirii cu Dumnezeu. Cine tulbură pacea şi liniştea din Biserică,
tulbură credinţa şi pacea sufletelor care se roagă, face un păcat greu… În lume
e zgomot, în Biserică linişte şi liniştire…
În Biserică, frate creştine, să te rogi cînd ceilalţi
se roagă (în tăcere), să cînţi atunci cînd ceilalţi cîntă, să asculţi cînd
ceilalţi ascultă, să-ţi pleci smerit capul cînd ceilalţi şi-l pleacă, să îngenunchezi
cînd ceilalţi îngenunchează, să nu vorbeşti cînd alţii şoptesc şi clevetesc.
Atunci să taci… fie înainte, fie în vremea serviciilor religioase, fie după
încheierea lor.
Şi iarăşi: să nu stai în Biserică numai cu trupul, ci
cu mintea, cu sufletul şi cu toată evlavia, totdeauna, cu luare aminte la
sfintele învăţături şi la Dumnezeu, la preacuratele şi dumnezeieştile Taine…
Iar după ce ai ieşit din Biserică, atunci dezleagă-ţi
limba şi vorbeşte cît de mult, creştine; spune şi altora cele auzite şi
învăţate; păstrează gîndurile bune şi curăţenia primită în Biserică, întocmai
ca un buchet de flori bine mirositoare şi hotărăşte-te pe tine, dar hotărăşte
şi pe alţii să fie împreună cu tine de faţă la cea dintîi slujbă care se va mai
face în Sfînta Biserică.
Să fii cel dintîi la Biserică şi cel din urmă să pleci
din Biserică.
Îţi scriu acestea, ca să ştii cum trebuie să te porţi
în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui viu, stîlpul şi
temelia adevărului (1 Tim. 3:14-15)
Pe scurt, purtarea noastră în Biserică se poate
cuprinde în următoarele porunci, care trebuie preschimbate în reguli
de viaţă morală şi disciplină religioasă:
Cînd intri în Biserică, iubite creştine, păşeşte uşor,
fără zgomot, cu evlavie şi te închină cu smerenie în faţa sfintelor icoane.
Lasă afară toată grija cea lumească.
Cugetă la Dumnezeu. – „Sus să avem inimile“…
Nu sta prea mult în faţa icoanelor, lasă loc şi
altora.
Aşează-te la locul cuvenit: bărbaţii la dreapta sau în
faţă şi femeile la stînga sau la urmă.
Dacă a început sfînta slujbă, închină-te la icoane la
sfîrşitul slujbei.
Lasă libere scaunele, pentru bătrîni, osteniţi şi
neputincioşi.
Închină-te şi îngenunchează la citirea Evangheliei, la
ieşirea cu Sfintele Daruri şi mai ales la „Pre Tine Te lăudăm“, cînd se
întîmplă prefacerea sfintelor Daruri în Trupul şi Sîngele Domnului.
Păstrează în jurul tău şi în locul tău
liniştea… Tăcerea în Biserică e scară la cer şi vorbire în taină cu
Dumnezeu.
Nu vorbi, nu tuşi, nu rîde, nu scuipa, nu privi
împrejur!
Fii cu băgare de seamă la rugăciune, la rînduiala
slujbei, la citiri, la cîntări şi la predică.
Sîrguieşte-te să fii la Biserică de la începutul
slujbei şi nu pleca din Biserică în cursul slujbei, ca să nu te asemeni cu Iuda
vînzătorul, care mai înainte de vreme s-a ridicat şi a plecat de la Cina cea de
Taină (In. 13:30).
Alungă de la tine toată ura şi vrăjmăşia (Mt. 5:23-24;
1 Tim. 2:8).
Dă-ţi seama că eşti în casa lui Dumnezeu, de Care se
cuvine „să ne apropiem cu inima curată, în deplinătatea credinţei, curăţindu-ne
prin stropire inimile de orice cuget rău şi spălîndu-ne trupul cu apă curată“
(Evr. 10:22) şi îmbrăcaţi în haine curate, primenite, de sărbătoare.
Cînd toţi credincioşii se poartă astfel, atunci în
Biserica măririi Tale, Doamne, stînd, în cer ni se pare că stăm!... Atunci
fiecare mai îndreptat se va întoarce la casa sa.
Sfîntul Antonie cel mare avea adeseori vedenii în care
i se descopereau întîmplări din viitor. După una din aceste vedenii, s-a umplut
de cutremur şi a căzut în rugăciune. A stat aşa mai multă vreme, apoi s-a
sculat plîngînd. Miraţi şi înfricoşaţi, călugării din apropierea lui îl rugau
să le spună ce a văzut şi de ce plînge. Suspinînd, Sf. Antonie le-a grăit: „O,
fiii mei, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a avea vedenia aceea. O
urgie are să cuprindă Biserica şi va fi dată pe mîna acelora care cu
dobitoacele se aseamănă. Am văzut stînd în jurul Sfintei Mese catîri care
dădeau cu picioarele dindărăt în ea, şi tot atunci am auzit glas zicînd: «Se va
defăima altarul meu.»“[1]
Urgia şi catîrii despre care vorbeşte aici Sf. Antonie
au fost ereticii arieni, care au călcat cu picioarele Sfînta masă şi au lovit-o
întocmai ca nişte catîri. Ori de cîte ori avem o purtare necuvioasă şi
necuviincioasă în Biserică, sîntem asemenea unor dobitoace, care lovim ceea ce mai
mult se cuvine să cinstim.
Mustrînd pe cei ce nu-şi pot stăpîni în Biserică
atenţia la rugăciune, mişcările zgomotoase, bîrfelile, privirile iscoditoare şi
rătăcirile nestrăjuite ale ochilor, Sf. Ioan Gură de Aur îi întreabă: „Ce s-ar
întîmpla, dacă Dumnezeu ar cerceta nepăsarea noastră în timpul rugăciunii şi
nesocotinţa noastră? Și că, stînd înaintea lui Dumnezeu şi chemându-L în
ajutor, nici măcar atîta cinste şi ruşine faţă de El nu arătăm, cît arată robii
faţă de stăpîn, ostaşii pentru căpeteniile lor şi prietenii faţă de
prieteni?... Ştiţi, de bună seamă, că adesea, pe cînd Dumnezeu vorbeşte cu noi
prin gura Proorocului, noi ne întindem cu vecinul la sfat despre lucruri care
nu ne privesc deloc… Cutează, cînd îţi vorbeşte ocîrmuitorul, sau dacă vrei,
unul dintre prietenii mai de seamă, să laşi şi să agrăieşti pe sluga ta şi
atunci vei vedea cît de mare e greşeala ce o faci faţă de Dumnezeu.“[2]
În biserică toate ne cheamă a reculegere; „în Biserică
toate strigă: Slavă“ (Ps. 29:9).
Nimic nu trebuie să conturbe rugăciunea şi cîntarea
aceasta. În Biserică se adună toţi cei ce se aseamănă, toţi cei ce iubesc pe
Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Biserica şi Sf. Taine, adevărurile şi
virtuţile Evangheliei, rugăciunea, cîntarea, evlavia, lumina, tăcerea…
Aici îşi spală şi îşi sfinţesc creştinii sufletele, în
sîngele Mielului. Aici, acasă, în Biserică, aşteaptă Tatăl pe fiul cel pierdut.
Aici aduce Păstorul Cel bun oaia cea rătăcită, aici femeia cea păcătoasă îşi
spală păcatele, cu lacrimile. Aici se mîntuieşte Zaheu, aici se mustră fariseii
şi se iartă vameşii. Aici tîlharul devine sfînt şi mortul viu; aici se vesteşte
Evanghelia adevărurilor mîntuitoare de suflete; aici se face evanghelizarea
oamenilor. Aici se aprinde în noi iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni,
dragostea faţă de porunci şi scîrba faţă de păcat. Aici se stîmpără setea după
lumina Evangheliei şi după harul Sfintelor Taine. Aici se gustă plăcerea
sufletului pentru rugăciune şi pentru virtuţi, pentru credinţă şi fapte bune.
Aici caută şi află şi oamenii şi îngerii „înţelepciunea lui Dumnezeu cea de
multe feluri“ (Efes. 3:10). Înţelepciunea lumii o învăţăm de la oameni,
înţelepciunea lui Dumnezeu de la Biserică.
Aici e lumina, aici e viaţa, aici e bucuria sfîntă,
aici e cerul pe pămînt, aici e bine. După cum şi fericitul Pimen (pomenit la 7
august) ne învaţă: „Bine este, frate, a sta în luminatul, curatul, prea sfîntul
loc, unde poţi, cu îngereştile puteri nevăzute a înălţa cîntare lui Dumnezeu.
Biserica este cer pămîntesc şi cei ce stau în ea, în
ceruri li se pare a sta“.[3]
După socotelile oamenilor şi după năravurile fiarelor,
lupul mănîncă mielul...
(Extras din cartea pr. Ilarion Felea, Spre tabor,
vol. IV).
[1] Vieţile Sfinţilor, I, p.
219.
[2] Sf. Ioan Gură de
Aur, Predicile despre statui, vol. II, pp. 179-181.
[3] Vieţile Sfinţilor, V, p. 182.
Sf. Ilarion Felea
Notă: Mulțumim redacției revistei
„Atitudini“ care ne-a trimis prin e-mail acest extras. Am îndreptat tacit
erorile
tehnoredacționale, ortografia și
punctuația. (Mihai Floarea).
Trimis de Gabriela Radu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu