Excelența
sa Limba Română
30
mai 2017
Excelența sa Limba Română
.
În cartea Îndreptarea Îndreptarului ortografic am susținut că românii s-au cam
prostit în ultima vreme, majoritatea dintre ei, cel puțin. Una dintre dovezi
este faptul că nu mai sunt în stare să respecte regula după care limba română
ne cere să folosim cuvintele datorită, mulțumită, grație, în opoziție cu
cuvintele din cauza, din pricina. Căci – și dau acum un exemplu pe care l-am
dat și înainte de 1990, studenților: una e să spui mulțumită Partidului
Comunist am ajuns acolo unde suntem azi, și cu totul alta e să spui din cauza
Partidului Comunist am ajuns acolo unde suntem azi…
Cel mai des auzi folosindu-se greșit cuvîntul datorită în locul locuțiunilor
din cauza, din pricina… În enunțuri precum accidentul s-a produs datorită
vitezei excesive… Cred că am auzit și că unii oameni se îmbolnăvesc sau chiar
dau ortul popii datorită unei cauze, cum ar fi neatenția medicilor: a murit
datorită tratamentului greșit!…
Cu alte cuvinte, prin cele două serii de cuvinte și locuțiuni, limba română ne
cere să nu vorbim despre o cauză, care a produs anumite efecte, fără să facem
deosebirea între cauze cu efecte bune, pentru care rămânem îndatorați (vezi
datorită) și avem motive să mulțumim cuiva (vezi mulțumită), și cauze cu efecte
neplăcute, regretabile. În acest din urmă caz precedăm enunțarea cauzei de
locuțiunile din cauza, din pricina. Acestea sunt cauze care ne …cauzează!
Această distincție, între efecte bune și efecte rele, se face și-n alte limbi,
bunăoară în franceză… Una e să spui grâce à toi și alta e à cause de toi.
Cele de mai sus sunt un bun exemplu pentru ideea că limbile au un nivel de
inteligență, de intelectualitate, de înțelepciune aș zice, care depășește
nivelul multor vorbitori… Un nivel intangibil pentru mulți dintre noi! Cu alte
cuvinte, exersarea limbii materne ne dezvoltă inteligența, înțelegerea lumii!
Pentru subiectul pe care ni l-am propus este nevoie să găsim însă câteva
exemple și situații care privesc numai limba română! Eventual, în comparație cu
franceza! Să găsim ceva ce funcționează în limba română, dar în franceză nu
există, nici nu există…
Franceza este o limbă de la care românii au împrumutat o sumedenie de cuvinte.
Cu unele cuvinte împrumutate din franceză s-a întâmplat însă în limba română un
lucru foarte interesant și unic. Am în vedere cuvinte franțuzești ca operation,
emission, station, nation, attention etc. Franțuzul nu are nicio dificultate în
a folosi aceste cuvinte. Ajunse în limba română, aceleași cuvinte ajung însă să
pună probleme serioase românilor, care sunt obligați de limba română să facă o
alegere, între două cuvinte, care provin amândouă din același neologism: emisie
și emisiune, reacție și reacțiune, porție și porțiune, rație și rațiune,
operație și operațiune, chestie și chestiune, stație și stațiune, atenție și
atențiune… Și așa mai departe, o listă destul de lungă: posesie – posesiune,
depresie – depresiune, formație – formațiune, profesie – profesiune, lecție –
lecțiune, funcție – funcțiune, fracție – fracțiune etc.
Iar unii români, cum spuneam, nu trec acest test, și așa se face că-i auzi pe
stricătorii de limbă de la televiziuni că nu sunt în stare să facă nici măcar
deosebirea între emisie și emisiune, de pildă… Ei sunt tot timpul în emisie, au
invitați care intră și ei în emisie… Cum să nu închizi televizorul?!…
Nu este exclus ca acest proces să fi debutat la unele cuvinte mai vechi:
sălbăticie versus sălbăticiune… Oricum, sistemul de derivare a cuvintelor din
română este un capitol care fascinează dacă este privit din unghiul nostru de
vedere, ca expresie a creativității, a istețimii celor care l-au dezvoltat,
comparativ cu ce moștenisem din latină și, mai ales, comparativ cu celelalte
limbi romanice, inclusiv franceza…
Așadar, multe neologisme au generat în română o pereche de termeni care nu sunt
sinonimi, ci se diferențiază într-un mod subtil și original. Românii au simțit
nevoia să diferențieze aceste sensuri, să le distingă clar. În franceză, din
care am împrumutat acele cuvinte, subtila distincție nu se poate face!…
În felul acesta limba română a devenit o limbă ceva mai dificilă, care pune în
fața vorbitorilor ei o problemă în plus, obligându-i să aleagă, iar alegerea
poate fi câteodată greșită. Așa cum constatăm la o mulțime de …emisii TV, chiar
cu subiect sau profil cultural unele! Sau când în metrou suntem avertizați
incorect: Atenție! Se închid ușile! Corect: Atențiune! Așa cum sună și comanda
din armată, atunci când apare un ofițer în preajma unor trupeți! Atenția este
un proces psihic, atențiune(a) este un avertisment. Te duci la primărie, în
audiență, cu o …atenție! Nu cu o atențiune! (Bag de seamă că nu prea poate fi
articulat substantivul atențiune! Se pare că-l folosim mai mult la vocativ, ca
interjecție, aproape!)
E de subliniat că aceste cuvinte, în limba lor de origine, din care noi le-am
împrumutat, nu puneau nicio problemă vorbitorilor. De ce și-au complicat
românii existența inventând aceste dublete? În niciun caz ca să gândească mai
puțin când vorbesc! Românului, când rostește cuvîntul emisie sau emisiune i se
pretinde să gândească mai mult decât franțuzul care pronunță cuvîntul emission.
Românul trebuie să fie sigur că așa e corect, că despre emisie e vorba, iar nu
de o emisiune…
E un subiect ce poate fi urmărit în zeci de limbi: ce s-a întâmplat cu
cuvintele împrumutate de aceste limbi din franceză? Ceea ce constatăm că s-a
întâmplat în limba română este un fenomen unic. Iar acest fenomen – o mai
spunem o dată, denotă inventivitate, inteligență, creativitate, istețime etc.
În „proporție de masă”!… Nu trebuie să ne stânjenească acești termeni. Sunt termenii
potriviți. Iar adevărul pus astfel în evidență nu strică să-l spunem de mai
multe ori, căci a fost până acum prea puțin luat în seamă!
Nu mă îndoiesc că în fiecare limbă găsim dovezi de creativitate, inventivitate,
inteligență… Dacă ar poposi vreodată niscai extratereștri pe Terra, e lucru
sigur că se vor minuna cât de isteți se dovedesc a fi oamenii prin strucutra și
regulile de funcționare ale limbajului uman. E un subiect pe care l-am discutat
cu alte ocazii, trecem deocamdată peste el și ne întoarcem la dovezile că
românii …e deștepți foc, iar lucrul acesta se vădește și prin graiul lor, prin
anumite particularități ale acestuia!
De pildă articolul, ca parte de vorbire sau ca morfem – cum îl consideră unii,
este un capitol glorios (sic!) al limbii române. Articolul este o achiziție
recentă a limbajului. Este partea de vorbire cea mai „intelectuală”, solicitând
o atenție mereu trează a vorbitorilor, care trebuie să țină seamă de persoana
Receptorului, ce mesaje s-au mai schimbat cu acesta, ce și despre ce a mai fost
vorba. Este partea de vorbire cea mai meta-lingvistică. Și tocmai această parte
de vobire este în limba română mai dezvoltată, mai complexă decât în oricare
altă limbă.
Nu toate limbile au articol. Ci foarte puține! În mod firesc, limbile care
folosesc articolul au creat un sistem popriu, de o complexitate care diferă de
la o limbă la alta. În limba română însă avem de-a face cu o complexitate
copleșitoare. Aparțin acestui capitol următoarele forme: om (adică
substantivul nearticulat), un om, omul, cel tînăr, ăl (cel) bătrân, al meu.
Adică ceea ce gramatica numește a fi (1) articol zero, (2) articolul nehotărît,
(3) articolul hotărît propriu-zis, (4) articolul adjectival (demonstrativ) și
(5) articolul posesiv (genitival).
Limba română, adică românii, s-au priceput ca nimeni alții să dea valori noi și
formei substantivale ne-articulate: Peste vârfuri trece lună… Bate vânt de
primăvară… Corb la corb nu scoate ochii… Taman acest sens, pe care îl capătă în
limba română forma nearticultă a substantivului, în anumite contexte, este
sensul, valoarea pe care nu o pot exprima substantivele nearticulate în limbile
în care nu există articol, în care toate substantivele sunt nearticulate…
Absența articolului poate fi semnificativă numai în limbile care uzează de
articol. A da un sens chiar și absenței unui morfem este o găselniță de mare
ingeniozitate. Aceste limbi pot face diferența subtilă dintre Crimă și
pedeapsă, titlu de roman, și titlul unui tratat de ciminalistică: Crima și
pedeapsa! Între Agonie și extaz, titlul unui text literar, și Agonia și
extazul, titlu posibil al unui tratat de psihologie sau psihiatrie.
După observațiile mele, după impresia mea, dintre limbile care folosesc
articolul româna este limba care apelează cel mai mult la forma nearticulată,
în scopul de a exprima ceva ce altminteri rămâne ne-exprimabil! Nu întâmplător
această șansă oferită de limba română este frecvent valorificată de poeți, de
Eminescu cel mai mult: Un soare de s-ar stinge-n cer, se-aprinde iarăși soare!…
Peste vârfuri trece lună… Să folosești substantivele lună și soare,
denumiri ale unor obiecte unice, la forma nearticlată, este o veritabilă
performanță în plan metalingvistic, intelectual… Este frecvent articolul zero
și în limba vorbită, în poezia populară: Bate vânt de primăvară…
Pe lângă cele de mai sus, limba română a mai inventat și un articol numai al
ei, cu totul nemaiîntâlnit în alte limbi. Așa clasific eu sensul și valoarea
lui vreun, vreo. El face parte din sistemul de articulare și trebuia la un
moment dat să apară. A apărut prima oară în limba română și până acum numai în
limba română! Este una din vocabulle românești fără echivalent în alte limbi,
care pune probleme traducătorilor din limba română în alte limbi!
Ne folosim de articolul vreun, vreo atunci când persoana despre care vorbim
este necunoscută atât Receptorului, cât și Emițătorului: Crezi că o să vină
vreun student la curs? În satul acesta există vreo fată numită Maria?
Locul lui vreun, vreo este alături de un, o, segmentând împreună domeniul
„necunoscut pentru Emițător”! Articolul un, o pentru obiectele necunoscute
numai Receptorului, articolul vreun, vreo, pentru obiectele necunoscute atât
pentru Emițător, cât și pentru Receptor… Distincția asta numai limba română o
face!
Există o legătură de „consonanță” între acest articol și modul verbal
prezumtiv. Acest mod verbal n-a existat în latină, nu există nici în vreuna
dintre celelalte limbi romanice sau indo-europene. Există numai în limba
română.
Modul verbal prezumtiv se constituie din formele verbale de tipul va fi fiind,
o fi fost, va fi fost, o fi, o fi fiind etc. Eu am emis ipoteza că am avea de-a
face (1) cu un vast domeniu al prezumtivului, în care intră articolul vreun,
vreo, modul verbal prezumtiv și unele cuvinte – pronume și adverbe (cum ar fi
oriunde, undeva etc), iar originea acestui capitol aparte din gramatica și
lexicul limbii române, dacă nu este în limba latină, va fi fiind (1)o creație a
daco-romanilor ulterioară despărțirii acestora de restul lumii romanice. Eu aș
zice că este vorba de (2)o moștenire din limba dacilor, unde va fi existat și
modul prezumtiv, și articolul respectiv. Învățând latinește, dacii au
transferat în limba latină prin calchiere o mulțime de strucuturi gramaticale
și lexicale din limba pe care o părăseau, îmbrăcând în haină latină
semnificații care existau numai în limba dacilor. Domeniul prezumtivului, atât
de specific limbii române, este un bun exemplu al simbiozei originale,
daco-romane, pe care o reprezintă „fenomenul” românesc, în toată amplitudinea și
complexitatea sa unică. Mai pe românește, am zis că acesta este domeniul
părelnicului, bine dezvoltat în limba română!…
Însuși cuvîntul părere este un cuvînt cheie pentru înțelegerea sufletului
românesc. În alte limbi oamenii se ceartă între ei pentru idei și opinii. Limba
română ne învață că ideile și opiniile sunt doar păreri, lucruri care par a fi
adevărate! Aceasta este părerea mea, iar pentru o părere nu scot revolverul,
așa cum fac unii pentru ideile lor!
Este important pentru limba română și vorbitorii ei să consemnăm explicit câtă
inteligență și creativitate s-a decantat prin ani și a devenit bun spiritual
comunitar prin semnele, cuvinte și morfeme, ale limbii române. Articolul este
partea de vorbire cea mai recentă și cea mai „intelectuală”, „mai”
metalingvistică, în structura limbilor indo-europene care s-au învrednicit să
dobândească articol, să-i simtă nevoia! Nu toate!
Originalitatea limbii române și „avansul” luat la acest nivel de excelență nu-s
de trecut cu vederea! Chiar dacă nu ține de „specificul românesc” să ne lăudăm
prea tare cu isprăvile noastre… Dar nu putem consemna anumite aspecte fără a le
cântări și valoarea. Ar însemna să ne abatem de la adevăr de dragul modestiei.
Ar fi o falsă modestie!
Așadar, afirmăm răspicat acest adevăr: limba română, atât prin înfățișarea sa
(adică prin structura lexico-gramaticală), cât și prin istoria ei, este un
complex de valori spirituale deseori unice, este una din creațiile cele mai
importante ale geniului românesc.
Ion Coja
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu