Vasilica Grigoraş – Introspecţii

Vasilica Grigoraş – Introspecţii : tanka (I)

Un copac din parc

îmi ascultă inima

îmbrăţişându-l-

apoi mă simt mai verde

şi văd stelele din el.

x

Gânduri sădite-n

sălaşul cu amintiri

zburate de vânt-

cu fiecare frunză,

tot mai multe insomnii.

x

Concert de seară,

sunetele tăceri-mi

umplu inima-

doar licurici revărsând

fuioare de lumină.

x

În zorii zilei

deschid fereastra

să-mi aerisesc mintea-

şi văd conul de ceaţă

din sufletul meu.

x

În tăcerea goală

mă trezesc aievea-

pe cuptor, discret,

un ghemotoc de puf alb

toarce-ncet firul nopţii.

Vasilica Grigoraş

Vasilica Grigoraş – Introspecţii : tanka (II)

Îmi spunea mama:

cântatul cocoşilor

îi ornic perfect-

cine ne poate trezi

din somnul neliniştii?

x

Zâmbetul nostru-i

un fulg de nea pe obraz

şi-n suflet un crin-

zbor pe aripile lui

e lumina-mplinirii.

x

Cu ochi de copil,

din cerdacul casei văd

freamăt de stele-

privind atentă în mine,

mi-am regăsit liniştea.

x

Corabia vieţii

hălăduind pe valuri-

îngenunchind,

deschid inima spre Cer

să pătrundă lumina.

x

Iat-un curcubeu

pe umerii cerului-

cu discreţie,

seninul îmi inundă

încet viaţa spre apus.

Vasilica Grigoraş

Emil Cioran – OMUL

A fost unul dintre marile spirite ale secolului XX. Imposibil de clasat, a reuşit să distileze, într-un stil impecabil, o nefericire care l-a însoţit o viaţă. "Sceptic", "nihilist", "depresiv", "profet al nimicului" - biografii s-au întrecut să-i pună etichete. Textul de mai jos e însă despre altcineva. E despre Cioran cel născut în Mărginimea Sibiului şi strămutat la Paris, omul de toate zilele, cu şarmul, apucăturile şi slăbiciunile lui.

Copilărie furată

"Timp de zece ani am hoinărit de dimineaţă până seara, într-un fel de paradis. Când a trebuit să-l pără­sesc şi să plec la liceu, în şaretă am avut o criză de dis­pe­rare, de care-mi mai amintesc şi astăzi", scrie în 1987. E prima mare ruptură a vieţii lui. Lasă în urmă uliţa copilăriei, umbrită de nuci, şi Coasta Boacii, păşunea din Răşinari pe care o transfor­mase în loc de joacă. Îi lasă în urmă şi pe părinţi, o fami­lie înstărită, dintre cele mai bine văzute în sat, despre ca­re însă e convins că fusese atin­să de ghinion. Nimic nu îi mai poate lecui rana ieşirii din copilărie. Are s-o măr­tu­risească dramatic, la 75 de ani: "Cred, astăzi, că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aş fi rămas ajutor de cioban, în micul sat din ca­re provin. Aş fi înţeles esen­ţialul la fel de bine ca şi acum".Îşi începe cursurile de liceu la Sibiu şi locuieşte în gazdă la o familie de nemţi. De la ei învaţă limba germa­nă şi îi citeşte în original pe Kant, Schopenhauer şi Nietz­sche. Citeşte ca să sca­pe de alte responsabilităţi ne­dorite. Citeşte şi ca să umple nopţile lungi şi chinuitoare de in­som­nie. La 17 ani, "deştept de crapă", cum o spune Pe­tre Ţuţea, e deja student la Facultatea de Litere şi Filo­sofie din Bucureşti, unde îi are ca profesori pe Nae Ionescu şi Tudor Vianu. Îi înrudeşte nu doar fas­cinaţia pentru cultură, ci şi o eleganţă rafinată, pe care Cioran o va abandona mai târziu: pantofi negri, perfect lustruiţi, şi haină albastră, din care nu lipseşte niciodată batista. După o licenţă obţinută magna cum laude, se înscrie la doctorat, cu un sin­gur gând: să obţină o bursă spre Franţa. Abia în 1937, când are deja trei cărţi publicate în Ro­mânia, primeşte mult râvnita bursă la Sorbona. Doctoratul însă nu îl mai scrie niciodată. După o scurtă revenire în ţară, îndrăgostit de Franţa, pe care o străbate-n lung şi-n lat pe bicicletă, decide să nu se mai întoarcă.

Stăpâna florilor

Pe Simone Boué o cunoaşte în 1942, la o cantină studenţească. Mai tânără cu mult decât el, timidă, retrasă şi foarte binevoitoare, îi va deveni parteneră de viaţă până la moarte. De căsătorit, nu se căsătoresc. Cioran refuză să-şi schim­be cetăţenia română, iar ei îi e greu să-l prezinte părinţilor, care şi-ar fi dorit pen­tru ea ceva mai bun. Cioran? Un tânăr dintr-o ţară îndepărtată, pe care comunis­mul tocmai pune gheara, care trăieşte din generozitatea prietenilor mai înstăriţi şi din ajutorul părinţilor, jurându-şi că nu va lucra "nici măcar cinci minute". Care, mai mult, hotărăşte să nu scrie niciodată nimic împotriva inimii lui, deci taie de pe lista meseriilor posibile profesoratul şi jurnalismul. La 31 de ani, se hrăneşte încă la cantina studenţească.

Acasă, alături de Simone

Câteva ţigări rulate de mână şi câteva costume la mâna a doua îi sunt de ajuns să frecventeze onorabil salonul parizian al doamnei Tezenas, unde jazzmanii şi scriitorii îşi dau mâna şi unde whiskey-ul e mereu gratuit. Încă de pe atunci, orice femeie însărcinată îi provoacă o jenă de-a dreptul organică. "Singurul lucru cu care mă mândresc este fap¬tul că am înţeles de foarte tânăr că nu trebuie să dai viaţă, să zămisleşti. Oroarea mea de căsătorie de acolo vine. Este o crimă să trans-miţi propriile tale defecte unei progenituri şi să o obligi să treacă prin ace¬leaşi încercări ca şi tine. Pă¬rinţii sunt nişte asasini"."Era frumos?", a între¬bat-o cândva un ziarist pe Si¬mone Boué. "Oh, era fru¬mos ca un rus!", a răspuns ea. Libertatea lui, cultura impresionantă şi luciditatea care îl ţine veşnic en garde o seduc. Dar cine e, la rândul ei, Simone? "O franţuzoaică înaltă, cum şi-o aminteşte Eleonora, cumnata lui Cio¬ran, cu păr blond şi şuviţe albe, îmbrăcată invariabil într-o bluză şi-o fustă, dar întotdeauna cu un aer deo¬sebit". Avea o adevărată ma¬nie pentru feţele de masă. Când într-o zi face o tartă şi varsă siropul pe una din ele, izbucneşte cu singurele cuvinte pe care le ştie în româ¬neşte "Pisa mi-sii!". Înainte de toate, Simone e însă stăpâna casei şi a florilor. Cea care ştie să facă dintr-o hrubă minusculă, situată la etajul şapte, chiar sub aco¬periş, un loc primitor, din care florile proaspete nu lip¬sesc niciodată. În fiecare zi, se trezeşte de dimineaţă, aleargă la liceu, apoi la piaţă şi, într-un final, din nou acasă, pentru a găti la aburi mâncăruri de regim, fără sare, aşa cum nenumăratele suferinţe ale lui Cioran i-o cer. Ea e cea care, cu optimismul şi zâmbetul ei, îi oferă lui Cioran, mai bine de cinci decenii, iluzia unei vieţi normale. Trăită departe de ochii lumii, într-un firesc care azi ne poate mira, relaţia lor rămâne, până la sfârşit, la fel de discretă ca întreaga lor existenţă. Despre ea Cioran nu vorbeşte şi nu scrie niciodată. Băiatul de popă din Răşinari trebuie să fi moştenit ceva din pudoa¬rea părinţilor săi. O prezintă simplu: "Simone, prietena mea".

Viaţa într-o mansardă cu flori

În balconul mansardei din Paris

Şi totuşi, de când o vede prima oară, Cioran face to­tul ca ea să-i rămână aproape. Îi înlesneşte mutarea de la căminul studenţesc într-o cameră de hotel, cu o pano­ramă splendidă. Insistă şi ca ea să-şi dea examenul d'aggrégation, pe care, într-un moment de slăbiciune, vrea să-l abandoneze. Când, mai târziu, e anunţat că l-a trecut, îi spune ironic: "Acum îmi datorezi, la sfârşitul fiecărei luni, diferenţa dintre salariul de suplinitoare şi cel de profesoară cu grade". Şi tot el o ajută să scape de repartiţia ca profesoară de engleză din îndepărtata Alsacie, pentru un post mai comod, la un liceu din Paris.Abia foarte târziu, la 49 de ani, Cioran simte că e timpul să se aşeze definitiv undeva. Schimbă până atunci, alături de Simone, mai multe camere de hotel, pen­tru care plătesc lunar sume modice. Graţie unei ad­miratoare care tocmai îl citise, Cioran dă însă peste o ocazie. E "cel mai mare succes literar", cum îl va numi ironic. Trei cămăruţe de bone, fixate la o chirie rămasă în urmă din 1948, unde, ca să nu dai cu capul de pragul de sus al uşii, e nevoie să te apleci. Sunt pe Rue de l'Odéon 21, la doi paşi de Jardin de Luxem­bourg. Fe­restrele lor mici se deschid peste acoperişurile aron­dismentului 6. Deasupra lor nu mai e decât cerul."Când e frumos afară, balconul e plin de flori, iar camera se inundă de lumină. Cioran e pe fotoliul lui de răchită de lângă fereastră. Slab, se ţine bine, cu părul grizonat, dat pe spate. Simone, în ie românească, ve­selă, cu părul jumătate alb, jumătate roşcat, pare mo­delul unui pictor impresionist. La ei - notează Sanda Sto­lojan în jurnalul ei - telefonul sună din jumătate în jumătate de oră".

Familia Cioran. De la stânga la dreapta: fratele Aurel, tatăl Emilian, sora Virginia, Emil şi mama sa, Elvira

În stânga, odaia ordonată şi simplă a Simonei, în dreapta, camera lui Cioran, sub acoperişul povârnit. Înghesuite între rafturi şi masa de lucru stau teancuri de cărţi care aşteaptă să fie date sau trimise în ţară. Cioran citeşte şi nu păstrează nimic. Dezordinea de pe masă e uluitoare şi e, nu o dată, subiect de ceartă între cei doi. "În 50 de ani, cât am locuit împreună, nu cred că am intrat decât de câteva ori în biroul lui. Avea" - mărturiseşte Simone, într-un in­ter­viu - "o dezordine organizată. La el în cameră nu intra nici menajera". Un pat scurt, aproape cât un pat de copil, acope­rit de-o scoarţă, ţesută chiar de mama lui. Iar sus, o lucarnă prin care trec leneş norii Parisului.La Simone şi Cioran e bine şi pentru că ştiu să fie gazde primitoare. Le calcă pragul scriitori francezi şi români, tra­ducători şi editori: Eugen Ionescu, Con­stantin Noica, Samuel Beckett, Henri Michaux, Sanda Stolojan, Gabriel Liicea­nu şi alţii. La ei se ascultă Bach sau Amá­lia Rodrigues, se mănâncă şarlote cu căp­şuni şi se comentează discursurile lui de Gaulle, se râde cu poftă şi se deschid sti­cle cu vin. 

Pe malul mării, la Dieppe 

Vara, când oraşul plin de turişti devine insuportabil, Simone şi Cioran se retrag la Dieppe, un port normand, la Oceanul Atlantic. Ajung uşor, cu trenul, iar de locuit, locuiesc la familii în sat sau în apartamentul somptuos al unui prieten cu bani. Cioran e un obişnuit al locului. E ceva în fostul sat de pescari, marcat de bombarda­mentele războiului, care îi stârneşte melancolia şi furia. Acolo, într-o seară, în timp ce-l traduce pe Mallarmé, decide să renunţe definitiv la limba română.

Pe bicicletă, la Nisa

În 1976, Simone reuşeşte să cumpere, cu 50.000 de franci, o căscioară la Dieppe, cu vedere spre castel. Sin­gura încăpere e însă foarte mică şi Cioran hotărăşte să-şi amenajeze pentru el un loc, în pod. "Îi plăcea să meş­terească", povesteşte Simone, "şi trebuie să mărturi­sesc că ceea ce făcea era temeinic şi rezistent, dar întot­deauna îngrozitor de urât. Desfigura cu totul camera. Şi nici măcar nu puteam protesta. Dacă mă luam de vreo chestie pe care tocmai o bătuse în cuie, îl apuca o criză de nervi". Bunăoară, se întâmplă la fel când un prieten, impresionat de faptul că Cioran nu are televizor, îi oferă unul prea voluminos. În Rue de l'Odéon, po­deaua e atât de fragilă, încât Cioran trăieşte cu angoasa permanentă că televizorul va ateriza la vecini. Într-o zi, se decide să-l agaţe în perete. Epuizat de efort, constată însă că antena nu captează. "S-a terminat totul cu ex­plozia televizorului şi Cioran în mână cu un cuţit, ur­lând de furie".

Pe culmile disperării

Când noaptea se lasă peste oraş, topind sub lumina lunii forfota de peste zi, Cioran trăieşte doar pen­tru el. Chinuit de insomnii, angoase şi melancolii, se plimbă pe sub cas­tanii ce-mprejmuiesc grădi­na publi­că. Poartă la el un portofel gol, iar banii îi ţine în buzunare pitite. Se teme de hoţi, fusese de două ori je­fuit. Din direcţia opusă, îl vede une­ori venind pe François Mitterand. Într-o noapte, fiindcă nu e singur şi crede că e spionat de un detectiv pri­vat, Mitterand scoate impermea­bilul şi-i acoperă chipul doamnei care îl însoţeşte. Mai târ­ziu, într-o altă noapte de vară, se reîntâlnesc iar Mitterand îi întinde mâna. Aflase cine e.Noaptea e şi momentul când, în­tors acasă, se apleacă asupra veşni­cului caiet studenţesc. Scrie despre "inconvenientul de a te fi născut", mândru că e cea mai lucidă fiinţă din univers. Glorifică sinuciderea, de care însă nu se simte în stare. Se ceartă cu Dumnezeu şi cu sfinţii, cu propria lui existenţă, catalogată drept cel mai mare eşec. "Faptul că eu exist dovedeşte că lumea nu are sens". Scrie şi despre ruşinea de a fi român, sub care se ascunde, tră­dată, o mare iubire. "Pentru mine, a scrie înseamnă a mă răzbuna. A mă răz­buna contra lumii, contra mea".

Iubire târzie

Cu Friedgard, în Jardin de Luxembourg

"Friedgard, eraţi prea în vârstă când a fost scrisă această carte pen­tru sugari deziluzionaţi". E de­dica­ţia pe care Cioran o scrie, pe 26 iunie 1981, femeii care îi va da ul­timii ani ai vieţii peste cap! O fiinţă fragilă, cu totul aparte, de care Cio­ran are toate motivele să se în­dră­gostească. La cei 35 de ani ai ei, jumătate din vârsta lui de atunci, e divorţată, are un fiu şi tocmai pregă­teşte un doctorat în filosofie, la Köln. De acolo îi trimite o primă scri­soare în care îşi mărturiseşte ad­miraţia pentru formulările lui para­do­xale, care te lasă cu respiraţia tăiată. Cioran îi răspunde repede, într-o germană fără cusur. O invită să-l viziteze la Paris, oricând do­reşte. Între cei doi dialogul se ţese cu înfrigurare. Încă înainte să o cu­noas­că, îi scrie într-o epistolă "Vă simt ca pe sora mea întru spirit şi sunt încredinţat că ne este comună o di­mensiune nocturnă, adânc înră­dă­cinată în conceptul de melan­colie". La Paris, se plimbă mult pe aleile din Jardin de Luxembourg. În faţa frumuseţii şi a tinereţii, îşi pierde cumpătul şi lu­ciditatea. "Cred că se îndrăgostise de mine, spune Friedgard. În ce mă priveşte, m-am îndră­gostit la înce­put de aforismele lui, de cărţile pe care le scrisese". Dragostea îl ia pe nepregătite, la vârsta la care îşi credea încheiate socotelile cu via­ţa. "Eram foarte tulbu­raţi, fiindcă legătura noas­tră nu era doar spirituală, ci şi trupească. (...) Cioran şi-a dorit imens această iubire, iar relaţia noastră nu pu­tea să existe decât dacă partici­pam deopotri­vă la ea, fiecare cu ce era în mă­sură să-i dăruiască celui­lalt". "Dragă Fried­gard", îi scrie el, "e dimi­nea­ţă de­vre­me. N-am putut să mă zvârco­lesc în pat ca un vier­me, a tre­buit să mă scol, ca să vă trimit o listă a păcatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehami­tea, un cafard cumplit. Ce­rul era ne­firesc de albas­tru, am făcut o plimbare inutilă, am vrut chiar să intru într-o biserică. (...) Mai bine de o oră, în min­tea mea s-au derulat sce­nele cele mai intime, cu o asemenea precizie, încât a trebuit să mă scol, ca să nu-mi pierd minţile. Am înţeles dependenţa mea sen­zuală de dumneavoastră, în toată cla­rita­tea ei, abia după ce v-am măr­­tu­risit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri!"Ca orice îndrăgostit, devine ge­los. "Numea asta ge­lozie balcanică, o pornire extrem de originară, iz­vorâtă din rădăcinile fiin­ţei lui". Curând, decide să nu o mai prezinte pe Friedgard nimănui. "Dacă ar fi fost după el, ar fi trebuit să-l aştept într-o cameră de sub cerul Parisu­lui. Visa să stăm împre­ună până şi în sicriu, deoarece astfel ar fi putut să-mi vorbească la ne­sfârşit, să mă farmece cu discursul lui, de o sub­tili­tate îngrozitoare".

Iubire la 70 de ani: Cioran şi Friedgard, pe străzile Parisului

În aşteptarea ei, Cioran cade pra­dă reveriilor. Pasiunea îl devorează lent, chinuitor, îl salvează doar tem­porar de vidul apăsător al fiecărei zile. "În fapt, m-aţi vindecat de plic­tiseală! Vremea care a trecut de la apariţia dvs. a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută, că vă sunt recunoscător pentru toate bucu­riile şi loviturile legate de numele dvs. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiété continuă cu privire la nestatornicia dvs, dar nu mă pot consacra liniştii. Mai bine iadul cu dvs. decât bine­cuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil". După Paris, se reîntâlnesc la Köln, unde Cioran pleacă dintr-un impuls. Nu mai ieşise din capitala Franţei de aproape un deceniu. Călătoria în Germania e o adevărată "aventură în cosmos". "M-am simţit", mărturi­seşte Friedgard, "ca o regină încoro­nată".La 70 de ani, Friedgard îl face să se simtă viu, dar nu reuşeşte să-l facă şi fericit. "Nu ştiu dacă Cioran s-a simţit mai tânăr", avea să dezvăluie ea mulţi ani mai târziu, "dar ştiu sigur că felul în care a decurs relaţia noastră l-a întristat profund, pentru că a înţeles că ea, de fapt, e impo­sibilă".

O moarte ca oricare alta

În 1987, Cioran renunţă definitiv la scris. Ceva se rupe în el, cum o mărturiseşte dramatic. În doar câţiva ani, suferinţele i se înmulţesc şi devin acute. Îşi rupe piciorul şi tre­buie să se supună unei intervenţii chi­rurgicale. Ulcerul duodenal, de care suferise toată viaţa, se accen­tuează. Când România îşi deschide în sfârşit porţile, eliberată de sub dictatură, Cioran cade pradă tulbu­rărilor de memorie, care-i întunecă mintea. Diagnosticul e neiertător. Suferă de boala Alzheimer. Cioran, care stăpânea cu mintea lui lucidă durerea întregului univers, începe să uite drumul spre casă. În 1994, Simone îl internează la o clinică foarte bună, în Rue Broca, în care accesul le e facilitat chiar de François Mitterand. "La clinica lui Cioran se face o şcoală pentru bolnavi. Îl duc deci la şcoală. Ca pe un copil. Uneori îndărătnic: nu vrea. Altădată lucid. (), i-a spus într-o zi Simonei", scrie Mo­nica Lovinescu în jurnalul ei. Cioran aleargă prin spital, atras de câte-un televizor dintr-un salon, şi se instalează în paturile altor oameni. Sau dispare, pur şi simplu, şi îl găsesc infirmierele ascuns în dulapul lui. După o vreme, nu mai poate mânca. Creierul nu mai comandă reflexele înghiţitului. Face o infecţie pulmo­nară şi e hrănit prin perfuzie. Trupul, doar piele şi os, e plin de escare. Nu mai recunoaşte pe nimeni dintre cei care îl vizitează. Nu-şi mai recunoaşte nici prima carte, proaspăt retipă­rită în ţară. O priveşte lung şi întreabă "Şi înainte de asta, ce făceam?". Prietenii sunt îndureraţi. "Să se în­cheie cât mai repede acest calvar degradant. Într-un fel, doar moartea îl mai poate reda pe Cioran propriei sale staturi", scrie aceeaşi Monica Lovinescu. În ulti­mul interviu acordat, cu mintea încă limpede, Cioran declară "Sunt ateu. Nu cred în Dumnezeu şi nici nu mă rog. Există însă în mine o dimensiune religioasă de nedefinit, dincolo de orice credinţă". Torturat de su­ferinţe, într-una din zilele lucide, o roagă pe Simone să-i suprime viaţa. Şi totuşi, cere prin testament înmormân­tare religioasă.

Ultimele zile de spital.

Fotografia a fost realizată de celebrul fotograf Richard Avedon

Cioran moare pe 20 iunie 1995, dimineaţa. Tocmai când Simone, după trei nopţi nedormite la spital, ple­case acasă să doarmă puţin. Moartea, pe care şi-o dorise şi o aşteptase ca pe marea salvare, căreia îi dedicase cărţi şi nopţi de insomnie, îl ia pe neaşteptate. Îi joacă o festă, luându-l dintre noi simplu, banal, ca pe orice alt muritor.Fotografii din arhiva familiei Cioran Acest material nu ar fi putut fi realizat fără întreve­derea pe care d-na Eleonora Cioran mi-a acordat-o, în ex­clusivitate, în anul 2005, fără interviurile eveniment realizate de Norbert Dodille, de Octavian Buda/ Valen­tin Protopopescu şi de Gabriel Liiceanu, fără aportul jurnalelor şi biografiilor în care Emil Cioran a fost menţionat.

Martiri dacoromâni în Icoana Binecuvântării Sfinților strămoși ierarhi: Vasile, Grigorie și Ioan Gură de Aur

Gheorghe Constantin Nistotoiu

„Creştinului nu-i poate face rău nici cel care-l omoară.”

(Pr. Arsenie Boca)

Întreaga creştinătate ortodoxă aduce mare cinstire şi recunoştiinţă celor mai mari Dascăli creştini-dacoromâni care şi-au înmănunchiat inimile şi sufletele în buchetul credinţei, al smereniei, al înţelepciunii, al cărturăriei, al îngrijirii celor suferinzi, al iubirii şi al prieteniei, pe care l-au dăruit cu toată dragostea lui Hristos.

Toţi trei au strâns în comoara sufletelor lor, Izvoarele vieţii veşnice ale Ortodoxiei, pe care apoi le-au revărsat cu căldura inimilor lor peste pământul întreg, spre a încolţi sub lumina Duhului: adevărul, dreptatea, bunăcuviinţa, cinstea, crucea, răbdarea, jertfa, iertarea, sfinţenia şi învierea.

Din harul inimilor lor au tors duhul Evangheliei, brodând Taina Liturghiei, unde arde permanenţa lui Hristos în potirul Euharistiei.

Fiind contemporanii secolului IV-Veacul de Aur al Bisericii creştine, sub aura Împăratului Constantin cel Mare şi a Maicii sale Elena, toată lucrarea lor misionară a biruit persecuţiile îndreptate de iudeii şi cezarii romani împotriva lui Hristos, zămislind libertatea pe Adevăr, credinţă, pace şi mântuire.

În Evanghelia Domnului nostru Hristos-Jertfa capătă o dimensiune duhovnicească, dumnezeiască, răsfrângându-se în mugurul-gând, în cuvântul-înflorit şi-n rodul-faptei ce se dăruieşte sau altfel spus în credinţă, nădejde şi dragoste în Adevărul Iubirii care este Dumnezeu.

Tocmai de aceea la dreptmăritorul creştin jertfa duhovnicească insuflă mireasma gândului curat în cuvânt plin de har pentru a înmuguri în fapta slujirii. În prima cuvântare rostită cu prilejul hirotonirii sale ca preot, Sfântul Ioan grăieşte cuvintele de aur:

„Voiam, ca atunci când aveam să rostesc primul meu cuvânt în Biserică, să afierosesc începutul vorbirii mele lui Dumnezeu, care mi-a dat această limbă. Aşa se şi cuvenea. Cuvântului trebuie să i se aducă nu numai primiţiile ariei şi ale teascului, ci şi primiţiile cuvintelor şi cu mult mai mult ale cuvintelor decât ale fructelor adunate cu mâna. Jertfa sau ofranda cuvântului e mai proprie omului şi e mai plăcută lui Dumnezeu. Pe strugure şi pe spic îl produc adâncurile pământului, îl hrănesc ploile şi-i cultivă mâinile agricultorilor, pe când pe imnul sfânt îl naşte evlavia sufletului, îl hrăneşte conştiinţa curată şi-l primeşte în cămările cerurilor Dumnezeu. Cu cât sufletul e mai presus de pământ, cu atât şi roada lui e mai bună ca cea a pământului.” (P. G. Migne, 48, col. 694)

Sfântul Vasile cel Mare, unchiul guvernatorului Sciţiei Mici-Iunius  Soranus*, fascinat de măreţia şi frumuseţea lui Dumnezeu, L-a căutat dincolo de cugetul său în toată admiraţia şi sublimul grăirii în taină a Creaţiei sfinte. Între toate lucrurile care l-au bucurat, apa a avut un loc aparte, prin felurimea însuşiriilor ei antinomice: „În sucul tulpinii smochinului este amară, pe când în fruct, foarte dulce. La fel viţa de vie: în mlădiţe este foarte acră, iar în struguri foarte plăcută. Dar câtă deosebire şi în culori! Dacă te uiţi în livezi, aceeaşi apă se înroşeşte în această floare, iar în alta se face purpurie; în una e albastră, în alta albă. Şi tot în flori, apa dă mai multă diversitate în mirosuri decât în varietatea culorilor.”

(* Arhim. Dr. Ioasaf Popa- Personalitatea pilduitoare a Sf. Vasile cel Mare, în Glasul Bisericii,rev. Sf. Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei Anul LVI, nr. 1-4, Ianuarie-Aprilie 2000;/ Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexameron. Trad. Pr. Dumitru Fecioru. Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 120)

Această mirifică privelişte a Sfântului Vasile, împreună cu înmiresmatul cuvânt de aur al Sfântului Ioan le sădim în slendoarea lui Dumnezeu prin lauda Sf. Grigorie Teologul:

„O, Tu mai presus de toate,/ căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud?/ Cum Te va cânta cuvântul,/ căci nu eşti de grăit cu nici un cuvânt./ Cum Te va contempla mintea,/ căci nu eşti cuprins de nici o minte,/ Singur Tu fiind de negrăit,/ ca Unul Care Le-ai creat pe toate cele cu grai,/ SingurTu fiind de necunoscut,/ fiindcă Le-ai creat pe toate cele cu cuget./ Toate, şi câte grăiesc şi câte nu grăiesc, Te cuvântă.// Toate,şi câte cugetă şi câte nu cugetă, Te cinstesc./ Căci dorurile şi durerile tuturor sunt în jurul Tău./ Ţie Ţi se roagă toate, toate cele ce cugetă./ Alcătuirea Ta cântă imn în tăcere.// În Tine rămân toate. La Tine aleargă împreună-n toate./ Şi Eşti sfârşitul a toate şi Unul şi toate şi nici unul,/ Nefiind ceva din acestea, nefiind toate.// O, Tu ce ai toate numirile,/ Cum Te vei chema pe Tine,/ singurul ce nu poţi fi numit?/ Ce minte cerească va pătrunde vălurile mai presus de nori?/ Fii îndurător, O, Tu mai presus de toate,/ Căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud!”

(Sf. Grigorie de Nazianz, Opere Dogmatice-Imn către Dumnezeu. Ed. Herald, Bucureşti, 2002)

Vasile Pascu (1890-1960), general de armată. Pruncul Vasile a fost adus în dar de Sf. Ierarh Nicolae, la 6 Decembrie, cucernicei familii, care mai avea deia 8 vlăstari frumoşi. Vasile creşte în spiritul credinţei străbune terminând cu brio cursurile Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr” , iar cu merite strălucitoare Şcoala de Ofiţeri de Infanterie. Primeşte botezul focului în campania din Bulgaria, 1913-1914, apoi în marele război din 1916-1918, intră cu grad de căpitan. Se distinge prin eroismul său deosebit, fiind rănit la Mărăşeşti de două ori şi avansat la gradul de colonel. Alături de misiunea franceză se ocupă de pregătirea Armatei Române. După terminarea războiului activează ca jurnalist militar, apoi între 1941-1942, ca prefect al judeţului Vlaşca şi primar de Sector în Bucureşti. Revine pe frontul din Est, avansând în fapte deosebite şi în gradul de general, care va conduce Divizia 18 Vânători de munte, gruparea Valea Călugărească, eliberând Ploieştiul, Valea Prahovei, paricipând şi la eliberarea Transilvaniei. Marile acte de eroism i-au conferit ordinele militare: Coroana României, Mihai Viteazul şi Steaua României. Neaderând la linia trasată de regimul roşu, este arestat în Ianuarie 1955. După revoluţia din Ungaria din 1956, este pus în libertate pentru scurt timp,căci anul următor este din nou arestat cu o pedeapsă de 20 de ani muncă silnică. Îndură chinurile de la Ministerul de Interne, dar este supus satanicului regim de exterminare în temniţele de la Jilava, Aiud şi Gherla, unde va muri în ziua Schimbării la Faţă a Domnului, în 1960, la 6 August. (Constantin Totir, Catalogul Dascălilor şi Învăţăceilor ucişi în lupta împotriva comunismului 6 Martie 1945-16 Decembrie 1989. Ed. George Coşbuc-Bistriţa, 2004, p. 115)

Ioan Răducanu (1907-1959), preot. Viitorul preot şi martir Ioan s-a născut la 21 Ianuarie într-o familie profund creştină din comuna Goruneşti, judeţul Vâlcea. Fiind un copil chipeş, strălucit la carte şi rugăciune, învăţătorul i-a îndrumat paşii spre Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae”din Râmnicu Vâlcea. După absolvire s-a căsătorit cu Gheorghiţa Iordache, fiind apoi hirotonit preot pe seama parohiei Făureşti. Cei care l-au apreciat pe Părintele Ioan, l-au remarcat ca pe un „element distins, atât în privinţa caracterului, cât şi în privinţa calităţilor culturale şi moralizatoare, organizând şezători religioase alături de învăţătorii din localitate, înfiinţând o bibliotecă cu peste 1000 de volume din fonduri proprii, a întemeiat căminul cultural „Muguraşul”, o cantină care hrănea 25 de elevi săraci, reconstruieşte biserica din satul Mileşti, etc. Pentru râvna sa de slujitor al Domnului, Episcopul Iosif Gafton, l-a înălţat la treapta de Iconom stavrofor. Cum tot ce era de calitate şi de caracter supăra grav securitatea atee, aşa se face că în noaptea de 6-7 Iulie 1959 a fost arestat. De la penitencioarul Craiova este dus la Periprava apoi la Salcia. Condiţiile inumane, de exterminare i-au pus capăt suferinţelor la 27 Noiembrie 1959. Penultimul domiciliu l-a avut în cimitirul satului Frecăţei al comunei Ostrov, de unde s-a înălţat spre cununa Muceniciei întru Hristos. (Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist. Ed. I. B. M. al B. O. R., Bucureşti, 2007, p. 583)

Grigore Cîrţină (Cîrţână), preot.   Grigore Cîrţină s-a născut la 20 Septembrie 1911, în oraşul Călimăneşti, judeţul Vâlcea. Bunica i-a fost primul dascăl de religie, devenind de mic copil, din zarva străzii unui oraş, un meditativ în relaţia cu Creatorul, un spirit fin al Creaţiei în care vedea aproape peste toate lucrurile revărsarea harului lui Hristos. Fiind conştiincios şi sârguincios s-a maturizat de timpuriu în problemele religioase. Absolvă printre primii teologi mici, Seminarul „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea şi este hirotonit preot pe seama parohiei Sălătrucel-Vâlcea. Slujeşte cu osârdie la sf. Altar fără a neglija viaţa enoriaşilor săi, prin exemplul faptei sale, bucurându-se de armonia comuniunii cu ei în duh, sancţionând în predici regimul ateu, care atentează la viaţa copiilor lui Dumnezeu.

   În anul 1952, securitatea vede roşu înaintea ochilor, acuzându-l pe Părintele Grigore de „ uneltire împotriva ordinii sociale”, şi „orientare spre verde”, părintele purta veşminte de culoarea ierbii şi pe deasupra mai avea şi ochii verzi..., culoare absolut interzisă de cioclii roşii, care au pus nişte trepăduşi să cosească iarba din curtea bisericii, fiindcă prea bătea într-un verde crud, precum cămaşa eroului de război, Ilarie: „ Ca să vadă toată lumea că eram absolvent al <<Academiei de la Aiud”, spune Moş Ilarie, am început să port ca sămn distinctiv numai cămăşi verzi, spre ciuda primarului, poliţaiului, secretarului de partid din comună şi a altor cucuvele comuniste. M-au chemat şi la Securitate la Făgăraş pentru asta. M-am dus tot în cămaşe verde, fiindcă dacă nu mă duceam aşa, aş fi recunoscut că purtatul cămăşii verzi are la mine o semnificaţie aparte. Şi apoi, nici nu mai aveam altele. M-au primit într-un birou la comitetul raional de partid toţi marii oraşului, cu şeful securităţii în frunte, care a deschis vorba cu:

-Tovarăşe Biriş...

Dar i-am tăiat-o scurt!

-Domnule comandant, aţi făcut şi dumneavoastră puşcărie politică de mă consideraţi tovarăş cu dumneavoastră?

Toată comisia a încremenit la o aşa neruşinare. Ei erau obişnuiţi să intri la ei cu căciula în mână, lingând podelele, nu să le arăţi că în tine, în ciuda Aiudului, coloana ta infinită a rămas intactă.

Secretarul comitetului de partid a simţit atunci nevoia să-mi răspundă:

-Domnule Biriş, partidul nostru a greşit fundamental, atunci când a arătat clemenţă faţă de bandiţii înrăiţi din puşcării, pe care i-a eliberat în 1964.

-Da, domnule secretar, aveţi mare dreptate, atunci partidul dumneavoastră a scrântit-o fundamental de tot! Ar fi trebuit să ne ucidă pe toţi, zdrobindu-ne ţeasta cu bara de fier, aşa cum i-a făcut lui Lucreţiu Pătrăşcanu!

S-a lăsat atunci o tăcere mormântală. Era vară, tocmai intrase un bărzăun mare şi verde (probabil trimis de Horia Sima..., n.a.) pe fereastra larg deschisă, bâzâind înebunit vreo câteva secunde, până a găsit iar drumul înapoi spre libertate... Atunci, unul pe care nu-l ştiu nici azi cine era, m-a întrebat de ce port cămaşe verde. I-am răspuns că nu ştiam că este verde, eu credeam că este kaki, aşa cum poartă braţul înarmat al patriei, soldaţii forţelor noastre armate. Apoi am continuat:

-Tot cămăşi asemănătoare la culoare poartă pădurarii şi după cum puteţi singuri constata, chiar şi şeful Securităţii din Făgăraş. (Nenorocitul îmbrăcase în acea dimineaţă, din nebăgare de seamă, o cămaşe verde-kaki ce semăna perfect...” (Călin Kasper, De la inimă spre cer. Ed. Virtuală, Botoşani, p. 70-71)  

Părintele Grigore a fost condamnat la 15 ani de închisoare, din care a executat 12, până când a avut loc eliberarea cea mare din 1964. După eliberare revine greu la slujirea preoţească, fiind permanent, urmărit, asaltat, negociat, ameninţat. Părintele Grigore rezistă ca o Stâncă milenară în ciuda faptului că a fost biciuită de furtuni, de valuri furioase ori de încremenirea gerului asprelor ierni, lăsând posterităţii modelul Omului mare ce rămâne neclintit în dragostea sa de Dumnezeu şi Ţară. (Vasile  Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Ed. Reîntregirea Alba-Iulia, 2004)

Mărturisitorii creştini din închisorile comuniste I-au mărturisit pe Dumnezeu, pe Fecioara Maria, pe Îngeri şi Sfinţi, Neamul, dar într-un mod tainic şi pe noi cei de azi, care nu eram atunci...

De aceea, se cuvine să-i venerăm ca pe sfinţi, mărturisindu-i la rându-ne şi bucurându-ne de prietenia lor cerească. Amin!

Dragoste între cei de Sus, lui Dumnezeu şi pe pământ Adevăr şi Iubire!

Vasilica Grigoraș: Haiku si Senryu

VASILICA GRIGORAŞ

Născută la 30 mai 1951, comuna Robeasca, judeţul Buzău. Absolventă a Facultăţii de Filosofie, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi. După o scurtă carieră didactică, m-am simţit răsfăţată în lumea cărţilor aproape 30 de ani, ca bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui.

Cărţi publicate:

Fragmente de spiritualitate românească, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2001; Petre Iosub – Un destin exemplar – Vaslui, Ed. Thalia, 2008; ediţia a doua 2011; Anghel Rugină – Omul şi savantul, Vaslui, Editura Thalia, 2011, coautor; Aşa vreau eu: povestiri pentru copii, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2012; Raze de soare pentru Sara: versuri pentru copii, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2012.

Am citit prima oară haiku după anii ’90, însă am început să scriu în anul 2012, participând şi la concursuri.

HAIKU

apus de soare -

furca prinzând ultima

rază-n stog de fân

x

pocal purpuriu

la ospăţul verdelui -

mândra brânduşă

x

candelă vie -

un licurici prin rouă

sub crucea mamei

x

pace astrală -

licuricii la taifas

cu şoapta nopţii

x

un jurnal de neam -

înşirate pe-altiţă

florile de câmp

x

haiku la români -

trandafiri japonezi în

glastra inimii

x

vântul de apus -

inima bunicului

abia pâlpâind

x

ţarina goală -

la cumpăna timpului

valuri de cocori

x

toamna la uşă -

în casă la căldură

şi bicicleta

x

la cules de nuci -

maica bate toaca

în acelaşi ritm

x

bătrân în amurg -

schimbând ceaţa din casă

cu lumina din cer

x

noapte fără somn -

încă mai tresar fluturi

recitind scrisori

x

sfârşit de iarnă-

streşinile caselor

plâng de bucurie

SENRYU

ascultând Ravel

umblă doar în bolero -

nou trend în modă

x

risc financiar -

cu avansuri repetate

intră-n faliment

x

tot mai multe miss -

ameţitoare tufe

de Veneţia

x

soţ neînţeles -

umblând cu capul în nori

i s-au dat papuci

x

grija soţiei-

dând culoare căsniciei

cu-n amant pictor

COMENTARII

Fierbinte printre sloiuri

de Bobotează -

fierbinte printre sloiuri

Crucea Domnului

Gerul Bobotezei îşi găseşte contraponderea în crucea fierbinte care simbolizează fervoarea celor ce îndeplinesc ritualul căutării ei în apa îngheţată.

Oglinda lunii

un vânt blând spre lac-

ninge pe-oglinda lunii

cu flori de cais

Un poem de atmosferă, de predispunere la reverie, rezultând dintr-o compoziţie bine şi complex articulată.

Corneliu Traian Atanasiu

Lanul cu rapiţă

cerul plin de nori

în lanul de rapiţă –

soarele în toi

Un haiku reuşit ca imagine a unei zile de primăvară târzie, capricioasă, soarele amestecat cu norii aproape de dealul acoperit de rapiţă. În prima parte a poemului

cerul plin de nori

în lanul de rapiţă

norii vin şi trec, galbenul rapiţei rămâne şi se substituie soarelui ascuns dincolo de ei, umplând privirea până departe şi mult după ce iese din raza vizuală a privitorului, iar planul doi

soarele în toi

ne plasează în mijlocul zilei şi poate în locul însorit al trecerii de unde ni se transmite imaginea.

Un poem armonios, captează atenţia ca şi lanul de rapiţă prin care trecem, rămânem cu gândul acolo o vreme, culoarea fascinează, frumuseţea la fel, ni se dezvăluie şi sfârşeşte în cuvinte, aşezate în trei versuri, 17 silabe, plus sau minus una (nu e cazul aici).

Ana Urmă

Pagină inclusă în Antologia “Chemarea cocorilor”, Romanian Haiku, Anul VII de concurs, coordonator Corneliu Traian Atanasiu, Editura Pim, Iaşi, 2014

Olguța Luncașu Trifan: Poezii

Învredniceşte-mă, Doamne!

Învredniceşte-mă Doamne,

când sufletul eu mi-l privesc,

să te aflu pe tine, să stiu,

nu cât, ci doar cum să trăiesc!

Învredniceşte-mă Doamne,

când pierduţii de tine-ntâlnesc,

să-ti caut, să-ţi aflu iubirea,

mireasmă de suflet, să-i liniştesc!

Învredniceşte-mă Doamne,

în vreme de mari încercări,

să rezist, să fac faţă, să pot

în suflete triste să aduc alinări!

Învredniceşte-mă Doamne,

în privirea pierdută a unui copil

să citesc, să aflu soluţii, să-l ating,

zâmbetu-i dulce nu mai fie umil.

Resemnare

Un flaut trist îmi cântă, de plecare…

plânsul lui, acum, dezleagă un mister:

sorbit-am timpul, lacom, cu-nsetare.

Ce-aş mai putea să fac? Mă rog şi sper…

Nu mai e timp de glume fără noimă.

Viaţa e scrisă, pe foaie de destin,

cu versuri scurte, albe, făr’de rimă.

Îngenunchez în faţa Ta, mă-nchin…

Am ostenit. O clipă pendulează

răscruce între: “a fi sau a nu fi”.

Flautul, trist, rece acord vibrează.

Eu, lut, pe-al Tău altar mă voi jertfi.

Vă las acum, să îngrijesc de mine.

Aştept cuminte. Facă-se voia Lui!

Ziua în care numai noaptea vine,

mă-nchin şi spun adio flautului.

Cu dor de tine

Cât de fragilă, astăzi, mi te arăţi uimirii

cerşind apoteotic din lacrimi ametist…!

Îţi cercetez privirea, enigmele trăirii

şi-n profunzimea-i dulce mă văd: doar eu exist…

Te vreau, iubito, în frunza ruginie-a toamnei,

te vreau şi-n fulgii iernii – petale de argint,

te vreau, când primăvara îşi pune haina doamnei,

te vreau, iubito, vara, mereu dulce alint!

Iubeşte-mă! Aruncă-mi-te-n braţe! Fii toată,

astăzi, ca un templu, o rază de lumină!

Reinventează-mi timpul şi viaţa înc-odată,

eu, iris zâmbitor, la tine pe retină!

Te vreau, iubito, să-mi răsari în suflet, o floare,

să-ţi simt mirosul, să mă îmbăt cu el şi iar,

vindecătoare-n vene, cînd sufletul mă doare,

să te prelingi, iubito, în dulce şi amar!

Spune-mi!

De ce te-oi fi iubind, atunci,

când răsăritu-mi chemi în noapte,

cănd rouă din iubire-aduci

în ochii-ţi ce-nfloresc în şoapte?

Zburdând prin tainele trăirii,

de ce te-oi fi iubind, atunci,

când simt amprentele iubirii

pulsând prin iarba verde-n lunci?

Mă-nec în ochii tăi adânci

cerând răspuns privirii tale…

De ce te-oi fi iubind, atunci,

crescând femeie din petale?

Când doru-n piept nu-mi mai încape,

voi smulge vântului porunci

să mi te mângâie pe pleoape…

De ce te-oi fi iubind atunci?!

Fluturi ninși

Priveam

necuprinsu-ți

mistuită de mirare.

Dorind ca

trup obosit, de uitare,

să nu se descompună

în fragmente iluzorii,

dezorientate,

să nu fugă anapoda,

șiroind dorințe sterpe,

pe coama anilor pierduți,

din ochiul timpului

cenușiu.

M-am văzut

strălucind

în ochii blânzi ai Soarelui,

ce-mi privea

imensitatea zorilor.

Mă contempla

ca pe o carte de căpătâi, necitită.

Ca pe ultimul poem

din Cântarea Cântărilor

atingând

spații după spații,

rescriindu-ne fericirea

pe cerul vieții,

cu fluturi ninși.

Sf. Grigorie Teologul și odrastele sale mistice – mărturisitori dacoromâni

Gheorghe Constantin Nistoroiu

„Preoţia trebuie să fie o slujire cerească şi nu pământească”

(Sf. Ierarh Grigorie-Seniorul)

Preocupările şi strădaniile creştinilor însetaţi de spirit, de cultură teologică şi trăire ortodoxă au întotdeauna în Sfântul Ierarh Grigorie de Nazianz-Teologul, o călăuză a cunoaşterii, un mentor în educaţie şi un toiag spre urcare, spre desăvârşire.

Familia aristocrată geto-dacă a Sfântului îmbrăţişa 5 persoane: Sf. Ierarh Grigorie-Seniorul, Sfânta Nona, mama Teologului, Sf. Grigorie – Juniorul, Gorgonia(numele dac, străbun al Giorgianei) şi Cezar, fraţii mai mici.

Icoana tatălui sfânt o avem chiar de la Grigorie Teologul, fiul: „Pe tata l-am putea asemăna unui măslin sălbatic schimbat prin altoire în chip desăvârşit dintr-un măslin roditor; atât de bine s-a pătruns în rodnicia măslinului cel bun, încât i-au fost încredinţate pentru altoi şi i s-au dat pentru cultivarea sufletului sufletele altora... Ajuns la treapta cea mai înaltă de păstor a fost socotiti vrednic să se apropie de Dumnezeu şi să împartă cuvântul dumnezeiesc celor ce se ţineau departe de credinţa noastră. Blând, fără mânie, cu înfăţişare senină, cu suflet înflăcărat, bogat în ceea ce apare privirii, dar mai bogat în culori lăuntrice.” (J. P. Mygne, Patrologiae cursus completus, series greaca, vol. 35/ Constantin I. Corniţescu, Sf. Grigorie de Nazianz despre familia sa, în St. teolog., nr. 5-6/ 1964)

În Icoana mamei, tânărul Ierarh pune şi mai multă strălucire chipului ei împodobit şi înfrumuseţat în calităţi, devenind cu adevărat un „imn adresat Creatorului”, ea însăşi fiind <<încoronarea virtuţiilor feminine>>.(ibid.)

Nu mai puţin strălucitor este şi chipul Icoanei sorei sale dragi:

„Gorgonia era o arcă plină de hărnicie, de pudoare şi de înţelepciune; era realizatoarea celor mai înalte virtualităţi ale făpturii şi destinului nostru, întrecând prin frumuseţea puţin comună a sufletului său majoritatea femeilor. Gorgonia era sinteza prin excelenţă a celor mai frumoase calităţi omeneşti... Neîntrecută în cântarea psalmilor, cu predispoziţii intelectuale deosebite ea şi-a făcut din căsătorie un monument de laudă, prin felul frumos şi graţia în care a trăit-o. Podoaba cea mai de preţ a ei era virtutea; virtutea sub toate formele şi manifestările ei, la gradul superlativ.” (ibid.)

Pentru a întregi imaginea sacră a acestei familii model, creştine şi ilustre aşezăm şi ultima Icoană, cea a lui Cezar: „... era tânărul mistuit de a cunoaşte şi de a şti totul, de a explora taine, de a dezlega enigme cu înclinaţii realiste practice, studiind geometria, logica, gramatica, retorica şi medicina, cu studii strălucite la Alexandria în Egipt. În alegerea prietenilor se orienta după starea morală, măsura virtuţii.” (ibid.)

Fiind un temeinic cunoscător al tradiţiilor de luptă ale Strămoşilor, şi posedând şi o concepţie proprie, o strategie privind rezolvarea problemei naţionale, Grigore Pepene a acumulat o bogată experienţă în declanşarea rezistenţei creştine, prin temerarele confruntări cu evenimentele aproape cotidiene.

Grigore Pepene: „Eu rămân anticomunist până mor. Acum, dacă mă i-a din nou, tot asta spun, nu vreau să fiu altfel.”

Luptătorul creştin Grigore Pepene îşi are rădăcinile din Andreiaşul de Jos al Vrancei. Când tatăl său, care făcuse şi Răscoala din 1907, era pe front, avertizase familia: Doamne fereşte să vină ruşii peste noi!

Diferenţa dintre nemţi şi ruşi ca ocupanţi este următoarea: neamţul ia din toate câte ceva, câte un nimic... şi plăteşte totul. Rusul ia totul şi nu plăteşte nimic.

„Tata, îşi aminteşte Seniorul Grigore, era ţăran cu animale, cu livezi şi un magazin sătesc. Noi am fost 12 copii. În ’44, aveam 19-20 de ani. În oraş, în judeţ, nu erau decât 2 comunişti... La alegerile din ’46, doar 3 voturi au fost pentru comunişti la secţia din comuna noastră. Au zis: <<Nici femeile noastre nu ne-au votat! Nu are nimic, tot noi ieşim!>> Şi aşa a fost. ?>>”(Supravieţuitorii. Mărturii din temniţele comuniste ale României. Interviuri de Anca Ştef...Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 117)

Remarcându-se în timpul stagiului militar, autorităţile l-au îndemnat de mai multe ori să urmeze Şcoala de Ofiţeri de Securitate. Respingând propunerea repetată până la urmă a fost arestat: „Eu am făcut zece ani, nu am rămas dator la ei cu nimic.” (ibid. p. 119)

Grigore împreună cu un grup de colegi tineri conduşi de Victor Lupşa ( executat la Iaşi) în Grupul Vlad Ţepeş II, au încercat să încropească o revoltă, să ia atitudine faţă de jaful bolşevic în care se zvârcolea ţara: „Planul era să împiedicăm să se mai care în Rusia căruţe cu cereale şi lemne-pădurile cele mai bune le-au tăiat (ca şi astăzi, n.a.). Din Munţii Vrancei au tăiat păduri de la Ştefan cel Mare... Erau copaci care aveau şi o mie de ani.” (ibid. p. 119)

Când a fost arestat şi dus la Galaţi, s-a trezit dimineaţa cu bulgarul Goiciu, comandantul, care a început să întrebe: „Tu ce-ai fost?” „Avocat.” Ce avere ai, cât pământ?” „Da, am atâtea hectare de pădure”-cel care răspundea era fecior de popă, făcuse studiile la Berlin, cu doctorat tot la Berlin, era bătrân, avea aproape 80 de ani. „Dă-i, omoară la el!”

Procesul n-a durat nici două ore, sentinţele erau deja scrise.” (ibid. p.123)

Respectul, recunoştiinţa, credinţa şi dragostea pentru Dumnezeu şi Patrie au conturat în părintele Grigore Băbuş, năzuinţe, acţiuni, atitudini, frământări, responsabilităţi, asumări, suferinţe, împliniri.

Grigore Băbuş-Arhimandrit. Pătintele Grigore s-a născut în localitatea Teişani, judeţul Prahova la 3 Iunie 1915. După o copilărie însorită, intră de fraged, ca frăţior la Mănăstirea Cheia-Prahova, la 13 ani, unde stareţ era Grigore Georgescu, unchiul său. La 18 ani este admis la Seminarul Teologic al Mănăstirii Cernica, având colegi între alţii pe viitorul mare duhovnic Părintele Sofian Boghiu şi pe viitorul patriarh Teoctist Arăpaşu. Urmează apoi cu râvnă Teologia şi Doctoratul. Urcă pe rând: cântăreţ şi ierodiacon patriarhal, ieromonah şi stareţ al Mănăstirii Cheia, de unde Patriarhul Justinian Marina l-a adus în Bucureşti ca duhovnic al studenţilor de la Teologie şi cu misiunea de a organiza Biblioteca Sinodului din cadrul Mănăstirii Antim, urcând până la treapta de Arhimandrit de ziua sfântă a Bunei Vestiri a anului 1956. După 3 ani de păstorire este arestat la 13 Martie 1959, şi închis la Jilava şi Aiud, alăturându-se Părintelui Dumitru Stăniloae, profesorului teolog Teodor M. Popescu, poetului Radu Gyr şi altor titani ai spiritului.  Odiseea crucii părintelui Grigore a început odată cu venirea primăverii: „Era crucea mea, mărturiseşte, făcută de mine, din aur, rubine şi safire rămase de la unchiul meu, stareţul Mănăstirii Cheia. Mi-au smuls-o de la piept în momentul arestării.” (Sfinţii Închisorilor, în Lumea Credinţei, Bucureşti, 2014, p. 102)

Odată cu amnistia generală părintele Grigore revine la Mănăstirea Antim, slujind Bibliotecii, scrisului şi Bisericii, peste 50 de ani neîntrerupţi. Înainte de Crăciunul anului 1997, părintele Grigore şi-a recuperat după 38 de ani Crucea de la Banca Naţională.

Pe vremea când eram student teolog la Bucureşti, l-am cunoscut pe părintele Grigore în postura de bibliotecar. Era şi duhovnicul Părintelui Patriarh Teoctist cu care eram în relaţii amiabile. Către anul 2000 pe când eram profesor-teolog la Colegiul Naţional Matei Basarab, am pus bazele Cenaclului spiritual Valahia Mare. Obiectivul Cenaclului era descoperirea frumuseţii Neamului în Icoana sublimă a marilor poeţi naţionalişti-creştini şi îndrumarea tinerilor spre acest ideal. Criteriile de selecţie erau: cei mai frumoşi tineri, portul naţional din toate zonele Patriei şi cele mai alese poezii din Heraldica Verde a Luceferilor noştri. La un moment dat atinsesem cifra de 444 de membri ai Cenaclului. În cadrul programului de sărbătoare, colaboram cu formaţia de dansuri şi muzică populară a Studenţilor sau cu nume de referinţă ale muzicii populare. Toate spectacolele au avut ca generic: Nunta Neamului.

Primul, a fost pe scena Casei de Cultură a Armatei. Au urmat alte spectacole sub aceeaşi Cinstire, închinate Naşterii Domnului, Învierii Domnului, Bunei Vestiri, Dragobetelui, Mărţişorului, etc., în aulele: Muzeului Naţional de Istorie, Patriarhiei Române, Muzeului Ţăranului Român, Casei Studenţilor. Pentru Patriarhia Ortodoxă Română îmi trebuia binecuvântarea Patriarhului Teoctist. Am făcut programul într-o broşură-pliant şi m-am dus cu el la părintele Grigore Băbuş la Bibliotecă. L-a consultat, l-a admirat şi cum programul era tot pe un fond verde majestos, m-a întrebat:

-Nu ţi-e frică?

-Nu! am răspuns.

La spectacolul acela care era tot numai Nunta Neamului am colaborat cu fanfara militară mixtă a armatei şi a poliţiei. Programul secundar fusese anunţat, mediatizat. Aula Patriarhiei arhiplină: foşti deţinuţi politici, Ofiţeri superiori, generali, colonei, profesori, prieteni, studenţi, elevi, distinse doamne...

În prezidiu, în faţa mass-mediei se afla şi un butucănos de cârlionţat, ciupit de pistrui, care nu-şi scoate pălăria nici când doarme...

Doi tineri frumoşi, băiat şi fată ca nişte miri în portul popular i-a întâmpinat pe toţi paricipanţii cu tradiţionala pâine, mare de cuptor ca pe vremuri, pe un ştergar deosebit şi cu sare. Pistruiatului i-a rămas cocoloşul în gât când a văzut spectacolul...

Părintele Grigore a fost fascinat...

Eu eram undeva pe sus, pluteam...

Grigore-Andrei Zamfiroiu (1913-1997). Viitorul monah Andrei s-a născut la poalele Gorjului, în comuna Bumbeşti-Piţic, înfăşat în marea dragoste şi bucurie a părinţilor, la 24 Septembrie. De mic copil dovedeşte interesul pentru cunoaştere, stârnind admiraţia celor din jur. Şi-a luat licenţa în Litere şi Filosofie la Bucureşti. În 1941, a fost mobilizat pe front, participând cu zel la eliberarea Basarabiei, ajungând până la Don. Aici, după trădarea ofiţerilor care urmau să alcătuiască Diviziile roşii, tânărul ofiţer Grigore este luat prizonier în ’42. Supravieţuieşte „marşului morţii” spre lagărul de la Elabuga. Vine în ţară în ’48, iar după 2 ani este arestat şi trimis la penitenciarul Peninsula. În 1955 este eliberat, dar după 4 ani, în lot cu Radu Gyr, av. Puiu Atanasiu, pr. Ion Ageu, av. Victor Clonaru, Dr. Aurel Marin, fratele martirului de la Majadahonda ş.a., sunt arestaţi pentru Jilava şi condamnaţi la moarte. După o lungă aşteptare în camera morţii li se comută pedeapsa. Odată cu Grigore au fost arestaţi doi dintre copii săi, unul de 14 şi soţia. După eliberare ajunge cioplitor în piatră. După Evenimentele din ’89, rămânând văduv, iar copiii fiind la studii în străinătate s-a călugărit sub numele de Andrei, întrupându-se astfel permanenţei vieţi spiritual-religioase. Suferinţa în prizonerat, în închisori, în prigoniri, nu l-a îngenunchiat. Dimpotrivă sub harul iubirii, Dumnezeu i-a dat talantul poeziei, scriind multe versuri remarcabile despre închisori, astfel că faima lui ajunge până la Sorbona, fiind ales membru de onoare al acestei prodigioase Academii.

Apropo de Franţa..., povesteşte nepotul lui Maniu, ex-deţinutul politic Matei Boilă: „La Revoluţia franceză era o bătrână care se ruga în faţa unei icoane. A fost văzută şi dusă la proces. Ea nu îşi dădea seama. <<De ce mă duceţi?>> <<Pentru că te-ai rugat.>> Şi s-a dus,  au făcut proces şi au condamnat-o la ghilotină. Ea s-a întors spre ei şi a zis: <<Tremblez, tyrans! Puisque vous etes immortels!>>” (Supravieţuitorii-Mărturii din temniţele comuniste din România. interviuri cu Anca Ştef. Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 205)

Pe 10 Ianuarie 1997, primeşte cununa cerească de la Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. (Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români din secolul XX-Închisorile comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, p. 516)

Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!