Învredniceşte-mă, Doamne!
Învredniceşte-mă
Doamne,
când sufletul eu mi-l
privesc,
să te aflu pe tine,
să stiu,
nu cât, ci doar cum
să trăiesc!
Învredniceşte-mă
Doamne,
când pierduţii de
tine-ntâlnesc,
să-ti caut, să-ţi
aflu iubirea,
mireasmă de suflet,
să-i liniştesc!
Învredniceşte-mă
Doamne,
în vreme de mari
încercări,
să rezist, să fac
faţă, să pot
în suflete triste să
aduc alinări!
Învredniceşte-mă
Doamne,
în privirea pierdută
a unui copil
să citesc, să aflu
soluţii, să-l ating,
zâmbetu-i dulce nu
mai fie umil.
Resemnare
Un flaut trist îmi
cântă, de plecare…
plânsul lui, acum,
dezleagă un mister:
sorbit-am timpul,
lacom, cu-nsetare.
Ce-aş mai putea să fac?
Mă rog şi sper…
Nu mai e timp de
glume fără noimă.
Viaţa e scrisă, pe
foaie de destin,
cu versuri scurte,
albe, făr’de rimă.
Îngenunchez în faţa
Ta, mă-nchin…
Am ostenit. O clipă
pendulează
răscruce între: “a fi
sau a nu fi”.
Flautul, trist, rece
acord vibrează.
Eu, lut, pe-al Tău
altar mă voi jertfi.
Vă las acum, să
îngrijesc de mine.
Aştept cuminte.
Facă-se voia Lui!
Ziua în care numai
noaptea vine,
mă-nchin şi spun adio
flautului.
Cu dor de tine
Cât de fragilă,
astăzi, mi te arăţi uimirii
cerşind apoteotic din
lacrimi ametist…!
Îţi cercetez
privirea, enigmele trăirii
şi-n profunzimea-i
dulce mă văd: doar eu exist…
Te vreau, iubito, în
frunza ruginie-a toamnei,
te vreau şi-n fulgii
iernii – petale de argint,
te vreau, când
primăvara îşi pune haina doamnei,
te vreau, iubito,
vara, mereu dulce alint!
Iubeşte-mă!
Aruncă-mi-te-n braţe! Fii toată,
astăzi, ca un templu,
o rază de lumină!
Reinventează-mi
timpul şi viaţa înc-odată,
eu, iris zâmbitor, la
tine pe retină!
Te vreau, iubito,
să-mi răsari în suflet, o floare,
să-ţi simt mirosul,
să mă îmbăt cu el şi iar,
vindecătoare-n vene,
cînd sufletul mă doare,
să te prelingi,
iubito, în dulce şi amar!
Spune-mi!
De ce te-oi fi
iubind, atunci,
când răsăritu-mi
chemi în noapte,
cănd rouă din
iubire-aduci
în ochii-ţi
ce-nfloresc în şoapte?
Zburdând prin tainele
trăirii,
de ce te-oi fi
iubind, atunci,
când simt amprentele
iubirii
pulsând prin iarba
verde-n lunci?
Mă-nec în ochii tăi
adânci
cerând răspuns
privirii tale…
De ce te-oi fi
iubind, atunci,
crescând femeie din
petale?
Când doru-n piept
nu-mi mai încape,
voi smulge vântului
porunci
să mi te mângâie pe
pleoape…
De ce te-oi fi iubind
atunci?!
Fluturi ninși
Priveam
necuprinsu-ți
mistuită de mirare.
Dorind ca
trup obosit, de
uitare,
să nu se descompună
în fragmente
iluzorii,
dezorientate,
să nu fugă anapoda,
șiroind dorințe
sterpe,
pe coama anilor
pierduți,
din ochiul timpului
cenușiu.
M-am văzut
strălucind
în ochii blânzi ai
Soarelui,
ce-mi privea
imensitatea zorilor.
Mă contempla
ca pe o carte de
căpătâi, necitită.
Ca pe ultimul poem
din Cântarea
Cântărilor
atingând
spații după spații,
rescriindu-ne
fericirea
pe cerul vieții,
cu fluturi ninși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu