Intraductibilul dor de la capătul Pamântului – Interviu cu cineastul Ben Todică din Melbourne, Australia

Pe Ben Todică l-am cunoscut prin intermediul internetului. Aşa i-am ascultat emisiunile de radio, în limba română, aşa am conversat şi tot aşa, i-am citit cartea.

Cred că ceea ce impresionează la Ben este franchețea trăită cu ochii şi sufletul mari, deschişi, spre un final fericit. Viața lui este una de film hollywoodian, o viață  aninată între lumea minerilor şi cea a poveştilor pe celuloid, o viață împărțită între lumea comunistă şi cea capitalistă, între emisfera nordică şi cea sudică. Vă propun să-l descoperim împreună pe acest neobosit truditor pentru păstrarea unei identități româneşti în Australia, fără ca să sufoce nicidecum deschiderea lui şi a noastră, spre marea lume care ne înconjoară.

Cristina Mihai: Ce a  însemnat să trăieşti într-o zonă minieră? Pentru cei de azi, mineritul pare doar o poveste gri. Cum ai văzut tu  viaţa ta de la Ciudanoviţa?

Ben Todică: Înseamna forfotă, mulţime de oameni de diferite etnii şi funcţii, multiculturalism, entuziasm, mister, sete de a cunoaşte şi izbândi, prietenii, cultură, înţelepciune, dezvăluiri, achiziţii de talent şi, cel mai important lucru pentru toţi,  banii. Aici nu era diferenţă de clasă. Toţi eram la fel de săraci şi posedam doar sufletul. Unii conduceau, alţii se lăsau conduşi, iar în mod special, la Ciudanoviţa erau şi puscăriaşi, deci şi securitate, armată şi dacă sunt mulţi bani pentru că minerii câştigau de cinci ori mai mult decât unul într-o fabrică obişnuită, atunci erau din plin: mâncare, băutură şi distracţii. Şi, unde e băutură e şi bătaie, violuri, furturi, evadări, accidente şi sinucideri, iar în final, să nu-i uit pe cei bolnavi de tuberculoză, silicoză şi radiaţii. În mulţimea de mii de locuitori să nu uităm copiii, să nu mă uit pe mine, care am trăit raiul pe pământ, raiul tuturor celor mari care au scris despre el. Eu aici am crescut şi am descoperit lumea şi nu am avut etalon de măsură ca cei maturi care au venit aici să-şi construiască o viaţă văzută sau visată. Povestea gri apare după deziluzie şi înfrângere, prin neatingerea scopului sau a nenorocului. Cazul morţilor şi apoi a schimbării regimului care a schimbat toate orânduielile devenite de o viaţă lege. După ce ai visat o viaţă să-ţi faci o casă şi să te aduni pentru o pensie fericită la bătrâneţe, a venit prăpădul şi ai pierdut totul. Griul a devenit dintr-o dată griul ţării. În Ciudanoviţa, am prins aripi şi am început să visez frumos până în momentul în care am ieşit din ea.

C.M.: De unde a apărut dragostea ta pentru film?

B.T.: Dragostea pentru film a început în sala cinema. La început, aveam două în Ciudanoviţa, unul vechi într-o baracă, peste râu de vechea Poştă, lângă cazarma pompierilor unde mergeam cu părinţii când apărea câte un film renumit adus din Rusia şi, unul nou, în Casa de Cultură construită din cărămidă dublă. Lumea stătea frumos la rând. Intrau mai întâi civilii, apoi câte un pluton militar şi foarte rar, puscăriaşi. Eram pentru prima dată în viaţa mea într-un mare amestec de oameni, care stăteau cu feţele ţintite spre ecran, râzând sau plângând în funcţie de cum se derulau imaginile pe ecran. În acel moment, am fost sedus de magia filmului, de acea forţă care avea puterea de a face omul fericit. De aici, a început călătoria mea, urmând razele de pe ecran prin vizete în cabina de proiecţie. Dacă stau să mă gândesc, de fapt filmul m-a ales pe mine. Au trecut câţiva ani şi, la scăldat, am descoperit ceva sclipitor pe fundul râului. Erau bucăţele de film în culori de 35 mm, aduse de ape. Am pornit în susul râului, căutând noi bucăţi, până am ajuns în spatele cinematografului, în locul unde operatorii aruncau resturile de film, care se rupeau în timpul proiecţiilor. Am ajuns ucenic de mic în cabina de proiecţie, unde am simţit mirosul de celuloid, zumzetul aparatelor, vocea actorilor, luptele şi muzica care m-au sedus. Am descoperit limbajul şi ritmul filmic, povestea... «Deci, de aici vine magia care aduce fericirea», mi-am zis şi, din acel moment, mi-am dorit să fiu parte din această lume.

C.M.: Ştiu că ai avut ocazia să-l întâlneşti pe Sergiu Nicolaescu şi, mă gândesc, şi alţi mari cineaşti. Descrie-ne puţin perioada aceea a unor orizonturi culturale care astăzi par îngropate demult în lumea avidă de bani.

B.T.: La vârsta de 12 ani mi-am cumpărat primul meu aparat de filmat de 8 mm, am descoperit cine-amatorismul şi am înfiinţat Cineclubul Apollo din Ciudanoviţa. Mai întâi independent şi, pe urmă, sub umbrela sindicatului de la UCMMA Bocşa, apoi Exploatarea Minieră Banat din Ciudanoviţa şi Oraviţa. De acolo, am început să particip la festivalurile de film din ţară. Am visat să organizez un festival de film la Oraviţa, unde să-l invit ca preşedinte  al juriului pe Sergiu Nicolaescu. De ce el? Pentru că îi admiram filmele şi, în mod special, pentru că am avut acazia să-l întâlnesc într-un concediu pe faleza de la Eforie Nord, unde am făcut un filmuleţ cu el de un minut jumate. L-am rugat să mă lase să-l filmez. El mi-a examinat aparatul de filmat Meopta de 8mm şi apoi mi-a zis: «Ce vrei să fac?» Bucuros, l-am rugat: “Coborâţi în nisip, apoi urcaţi pe faleză, vă uitaţi în dreapta, apoi în stânga, alegeţi stânga şi vă îndepărtaţi spre oraş.“ Aşa a şi făcut, i-am strigat «Motor!» şi a executat instrucţiunile mele şi la comanda mea de «Stop!», a venit la mine, mi-a urat succes şi ne-am despărţit. Filmul meu începea astfel: Apollo Film prezintă un film cu Sergiu Nicolaescu, Scenariul şi Regia, Benoni Todică. După ce am developat filmul şi l-am montat, am fost la Bucureşti la el acasă ca să îl arăt, însă, din păcate, am găsit-o doar pe mama lui acasă. Nu am ajuns să-i arăt nici filmul şi nici festivalul n-am reuşit să-l organizez pentru că am fugit din ţară. Pasiunea filmului este foarte costisitoare şi, dacă nu ar fi existat sindicatul care să-ţi ofere ajutor financiar, material şi şcolarizare, iubitorii de film care nu aveau şansa să intre la IATC, nu ar fi avut nici şansa să se exprime prin acest format. Cine-amatorismul luase amploare în Romania anilor ’70 şi, participând aproape lunar la festivalurile de film organizate prin judeţele ţării, am avut acazia să-i cunosc pe unii dintre cei mai mari realizatori şi critici de film din România. Am avut şi experienţa «Oscarului», atunci când filmuleţul meu «Perseverenţa», realizat pentru Casa Pionerului din Oraviţa, a luat Marele Premiu pe ţară.

C.M. : Cum te-ai simţit, cum a fost atmosfera la festivalul unde ai luat premiul pentru primul tău film, cel cu Casa Pionerilor din Oraviţa?

 Filmul finalizat l-am înmânat directorului Casei Pionierului, prof. Viorel Sperlea şi, după festival, într-o dimineaţă, pe la şapte aud vocea educatoarei de la a cărei grădiniţă am folosit copii şi pe ea ca actori în film, că mă felicita. Auzise la radio, la Buletinul de ştiri, de succesul filmului. La Casa Pionierului, directorul avea ochii în lacrimi când mi-a mulţumit, spunându-mi că el credea că va muri fără să-şi imagineze că vreodată va fi fost posibil să audă şi de ei ţara şi, iată, deveniseră cei mai importanţi pentru judeţ. După acest succes, au început să-i doteze cu tot ce le trebuia. Din acel moment, nu mi-a mai trebuit să mai întrec pe nimeni în festival, însă eu am câştigat premii şi cu alte filme, primind medalii, trofee şi menţiuni de la mai multe personalităţi: Florian Potra, critic de film, Călin Căliman, regizorii Alecu Croitoru, Bob Călinescu, Alexandru Satmari, Geo Saizescu şi mulţi alţii. Festivalurile durau câteva zile şi erau construite pe calapodul celor de la Cannes, cu festivităţi, mese, baluri, conferinţe de presă, excursii, şedinte, seminarii etc. Participau cineaşti din toată ţara de la instituţii, şcoli şi universităţi. Veneau câte 3-4 membri de cine-club şi se adunau în număr mare, plus spectatorii în sălile de proiecţie, pentru că atunci când erau multe filme, proiecţiile erau câteodată împărţite pe categorii- filme artistice, documentare sau pentru copii şi erau proiectate în săli diferite, mai mici. Nu era uşor ca tu, un om modest de pe un şantier minier, să baţi intelectuali şi studenţi specializaţi în domeniu. Rezultatele mele bune au fost obţinute pentru că nu am fost conştient de aceste diferenţe, ci doar că am fost sincer în realizarea lor şi, poate, această sinceritate şi modestie le-a făcut originale şi atractive pentru juriile care erau formate uneori şi din câte 10 persoane, oameni specialişti din diferite domenii ale culturii române.

C.M.: Povestea ta e una de roman. În plin succes şi viață bonomă, ai ales la un moment dat să fugi din ţară. Era o decizie grea şi… mai ales riscantă. Cum s-a derulat acest film al vieţii tale?

B.T.: Cred că şi fuga mea din ţară, ca şi filmul, m-a ales ea pe mine pentru că eu nu am crezut vreodată că o să ajung să am paşaport şi destui bani ca să merg în străinătate. Am crescut într-o familie de oameni foarte harnici şi modeşti. Părinţii mei au muncit pământul în Iezer, judeţul Vaslui, că din acele locuri ne este obârşia, iar când a venit colectivizarea şi le-a luat totul, au plecat prin ţară după muncă şi aşa au ajuns la minele din Ocna de Fier, apoi la Ciudanoviţa, în Banat. Am făcut armata la grăniceri şi, ca să vezi cât de copil eram, odată, în serviciul de pază pe frontieră, într-o iarnă când era fâşia îngheţată, am trecut-o dincolo, în Iugoslavia, unde m-am întâlnit cu grănicerul iugoslav, care era în patrulă şi am fumat o ţigară amândoi. Eu i-am oferit o ţigară “Haiduc“, cele mai ieftine ţigări româneşti de pe atunci, iar el mi-a oferit una iugoslavă cu filtru, echivalentul  Snagovului nostru. În mintea mea, îmi împlineam un vis: puteam să mor cu mintea împăcată că, măcar unul din familia noastră a fost în străinătate. Da…, nu avea  să afle nimeni. Era secret, pentru că, dacă se afla, intram automat în batalionul disciplinar. Şi acum, să vezi cum lucrează Dumnezeu: un prieten de-al meu, un inginer electronist din Bucureşti, venit şi el la mină ca să câştige bani, îl bate pe un miliţian pentru o fată. Miliţia urmăreşte să-l prindă ca să-l bage la închisoare. Mă trezesc noaptea cu el la uşă, ca să mă roage să-l ajut să fugă din ţară. El ştia că am fost grănicer şi cunoşteam în amănunt sistemul şi zona, aşa că i-am dat direcţie şi sfaturi, ne-am luat rămas bun şi ne-am despărţit. A doua noapte, eram la cabana Şapte brazi din Oraviţa, cu un grup de prieteni, unde chefuiam, când cineva mă cheamă afară în spatele cabanei, unde dau de Stănescu, că aşa îl chema. «Ce faci mă?», îi zic, «n-ai plecat?». «Ba da. Am umblat toată noaptea prin văi şi hârtoape şi spre dimineaţă, am vazut un tren, în care am urcat din fugă, bucuros ca am prins trenul de Belgrad şi m-am trezit din nou în Oraviţa. Era trenul Berzovia-Oraviţa. M-am rătăcit!» îmi zice disperat. «Trebuie să mă ajuţi!». Cum eram în formă, am prins curaj şi i-am zis «Bine mă, hai că vin cu tine!». Am luat o sticlă de coniac, ciocolată şi câteva sticluţe cu suc de lămâie şi, la plecare, i-am întrebat pe cei din bar dacă vor să vină cu mine în Iugoslavia. Toţi au îngheţat, crezând la un moment dat că glumesc, iar străinii că sunt securist şi aşa am cules doar trei. Eram de acum cinci persoane. Ideea era că, dacă ne prindeau grănicerii împărţeam bătaia, căci ştiam cum se aplică, iar coniacul, ca să ne scuzăm că suntem beţi şi că din greşeala ne aflam în zonă, lucru care, de fapt s-a şi întâmplat. În momentul în care am ieşit din arătura dintre Oraviţa şi Grădinari şi am intrat pe asphalt, se opreşte un IMS de la grăniceri în spatele nostru şi ne întreabă ce căutam. Mă bag eu în faţă mai îndrăzneţ şi îi spun şoferului că mergem la o nuntă, la Maria Basu. Mai târziu am aflat că în spate era un vecin, maior la grăniceri, care m-a recunoscut şi i-a spus şoferului să plece. Asta se întâmpla pe la orele19:00, iar pe la miezul nopţii, am ajuns la primele sisteme de alarmă din zona de graniţă. Cutii de conserve legate pe fir de sârmă între copaci ca atunci când le atingi să zornăie şi să-i atenţioneze pe soldaţii de pază. Începuse o ploaie mocănească, iar noi, întinşi pe burtă, aşteptam să-i depistăm. Schimburile de noapte treceau tot la două ore şi când treceau pe lângă un cuib de pază se opreau şi schimbau vorbe sau ţigări, şi ăsta era un semn că trebuie să ne ferim poteca. După ce a trecut primul schimb şi am văzut că nu s-a oprit în zonă, am pornit-o înainte târâş, ceilalţi după mine, ca un cârnat. Ţineam un băţ de vreo 30 de cm în gură, vertical, ca să depistez firele de lansatoare. Toată zona era acoperită pe lungime cu un fir de oţel subţire care, odată atins, declanşa nişte rachete luminoase şi lua pe neaşteptate pe soldat, îl avertiza că e cineva în zonă. Astfel te vedea şi te aresta. Ştiam că băţul din gură trebuia să fie foarte uşor, să nu aibă forţă să tensioneze firul de lansator şi aşa a şi fost. Am găsit firul, m-am făcut punte peste el şi i-am trecut pe toţi. După multe ore de mers, pentru că era o zonă mai accidentată, cu văi şi dâmburi, am ajuns la fâşia de graniţă. Era un deal stâncos unde, în loc de fâşie, era un gard de sârmă ghimpată conectat de stâlpi de beton prin izolatori electrici. Nu am învăţat în armată despre gard electric, însă eram acum în faţa lui şi nu aveam curajul să încerc să văd dacă e activ sau nu, aşa că am luat două crengi uscate şi am  mărit distanţa dintre firele de jos, destul ca să sari ca un tigru printre ele şi chiar aşa a fost, pentru că se vedea jos, la poale, cum venea soldatul care verifica fâşia în tura de dimineaţă. În partea iugoslavă, erau dealuri şi văi ca sânii unei femei acoperite de copaci tineri, cam de grosimea braţului şi pentru ca zona să poată fi observată, erau toţi tăiaţi şi căzuţi unii peste alţii la întâmplare, creând o linie rotundă a orizontului, însă ascundeau toate denivelările şi gropile de dedesubt. După ce am trecut şi eu, am privit în urmă. Aveam o privelişte de vis, pe care nu am s-o uit niciodată. Soarele răsărea deasupra Marilei şi la poalele ei, şerpuind în sus, oraşul Oraviţa se dezvelea de pătura nopţii. Deodată, un ţipăt. Mă întorc şi-l văd pe Stănescu căzut cu un picior printre puieţii îndoiți invers. Îi alunecase piciorul printre trunchiurile copacilor într-o groapă şi l-a rupt. Nu puteam rămâne aici aproape de graniţă, pentru că putea să sosească  în orice clipă soldatul, aşa că am făcut doi dintre noi scăunelul cu braţele şi am început să-l cărăm cu schimbul. De acum, piciorul se umflase şi el gemea în semi-leşin. După a doua colină, am dat de un cioban cu oile şi ne-am predat lui. Acesta a dat vestea cumva, pentru că ne-am trezit cu poliţia iugoslavă, care a venit cu o semidubiţă şi ne-a ridicat. Pe Stănescu l-au internat, iar pe noi ne-au dus la tribunal, ne-au judecat şi ne-au dat două săptămâni de puşcărie pentru că trecusem frontiera ilegal. Hai s-o fac mai scurtă că,  altfel, răspunsul la întrebare chiar devine un roman. După două săptămâni suntem scoşi şi, din nou, aruncați în dubiţă, cu Stănescu scos din spital şi în ghips, căraţi fără vedere timp de multe ore, când te gândeşti că acuşi vom fi la graniţa românească şi vom fi predaţi autorităților. Era o chestie care se practica uneori. Din fericire, am ajuns la Belgrad şi, din nou, închişi pentru două săptămâni. Aici erai intervievat şi verificat cine eşti şi unde vrei să ajungi. Erau peste două sute de ilegali din România, Ungaria, Cehoslovacia. Stăteam câte o sută în dormitor, cu paturi de fier suprapuse. La Vârşeţ, unde am făcut primele două săptămâni, eram 40 în cameră şi ne scoteau doar o dată în curte pentru zece minute, după care stăteai pe o băncuţă de lemn toată ziua. Eu am vrut să ajung în Suedia, dar de aici se putea emigra doar în Australia. Unul dintre noi, un oltean, a ales Australia şi atunci a fost separat de noi. După două săptămâni ne-au pus într-un microbuz şi ne-au dus la graniţa cu Italia, unde după ce ne-au arătat şoseaua care duce la Trieste, ne-au sfătuit să nu spunem nimănui că am avut contact cu autorităţile iugoslave. În lagărul din Trieste, erau condiţii de hotel,  adică eram 4 în cameră. Se putea emigra doar în trei ţări: USA, Canada şi Australia. Am ales Canada, pentru că se pleca cel mai repede şi după doi ani primeai cetăţenia şi puteai să te întorci în ţară, ca să-ţi vezi familia. În America aşteptai 4 ani, se putea merge acolo, însă aveai nevoie de un sponsor/garant particular,  pe când în Australia şi Canada te lua statul. Cel mai tânăr dintre noi, un moldovean care a răspuns invitaţiei mele de la cabana din Oraviţa,  a ales şi el Canada  şi acolo a şi ajuns.  Mai era boxerul din Braşov, cules tot din cabană, fost campion naţional, era numai muşchi. Spărgea nucile între degetele de la picioare de te cruceai. El şi cu Stănescu  s-au cherchelit şi s-au luat la bătaie cu un grup de bulgari, care bătuţi, s-au pregătit să-i omoare pe amicii mei şi atunci aceştia, de frică, au fugit în Franţa, unde arestaţi din nou ca ilegali, au ales între puşcărie şi Legiunea Franceză. Astfel, Stănescu a fost paraşutat ca soldat al armatei franceze în Djibuti, iar boxerul a ajuns instructor în Legiunea Franceză din Marsillia. Iată-mă singur. Pentru cine mi-am riscat viaţa? Eu am fost tare naiv pentru că am crescut în credinţa că toţi suntem ca o familie.

C.M.: Din Italia, lumea liberă sau «liberă» nu mai era atât de strălucitoare, dar trebuia să înaintezi în necunoscut. Ţi-ai dorit atât de mult ca să mergi la capătul lumii sau ai ajuns acolo mânat de destin până la urmă?

B.T.: După unsprezece luni de aşteptare, m-am plictisit şi mi-am schimbat dosarul, iar după o lună am ajuns în Australia, despre care nu ştiam nimic. Dar stai să vezi de ce. Pentru că şi aici tot destinul a lucrat. Australia m-a ales pe mine, nu eu pe ea. După vreo două luni de aşteptat în Trieste, apare un nou refugiat din România, un plutonier major de infanterie din Reşiţa, foarte şmecher şi curtenitor, jucător de cărţi şi pilangiu la maxim.  Era ţigănos la piele, dar şi la vorbă: «Au! Mânca-ţi-aş…!» Aşteptând în gara din Trieste, eu îmi găsisem serviciu la un restaurator de mobilă antică pentru înalta clasă, însă era o zi, două pe săptămână. Mă folosea mai mult la livrat, pentru că eram vânjos. Seara, când veneam de la muncă, trebuia să cumpăr de băut, pentru că aşa era regula şi s-o împart cu cei din cameră. Iar când nu aveam bani, Tache plutonierul, că aşa îl chema, făcea rost de bani. Şi într-o seară, ne-am întins la băut într-o tratorie dintr-o localitate apropiată şi, pe la două dimineaţa ne-am hotărât să plecăm spre lagăr. Erau vreo 4-5 km, întuneric beznă şi ce-i vine lui Tache să propună? Să luăm o maşină de pe stradă şi s-o abandonăm aproape de dormitoare, iar politia o va afla a doua zi şi-o va reîntoarce proprietarului. Însă cum ne chinuiam noi s-o pornim, iaca numai ce apare poliţia şi ne arestează pe toţi. A doua zi eram căraţi toţi în cătuşe de poliţia federală la tribunal, ca să fim judecaţi pentru tentativă de furt. Ne simţeam importanţi ca-n filmele cu Franco Nero. Toţi ne priveau cum ne păzeau cu fală politiştii. Era plină sala de tribunal şi îţi crea iluzia unei scene de film poliţist. Mame care plângeau, copii, bunici, hoţi de buzunare, prostituate, mafioţi etc, aveai senzaţia că sunt acolo toţi pentru noi, însă, în realitate se judecau zeci şi zeci de cazuri ieftine pe zi. Noi am primit o lună cu răscumpărare, însă cum eram săraci şi singuri, am intrat la puşcărie. Da’ ce puşcărie? Nu se compara deloc cu cea iugoslavă, unde primeai bătaie toată ziua cu furtunul de cauciuc, dacă te prindeau că vrei să te aşezi în pat. Stăteai de dimineaţă pe băncuţa de lemn şi-ţi depănai viaţa celuilalt, pe când în Italia, aveai cinematograf, biserică, dreptul să-ţi cumperi tu mâncarea preferată şi să ţi-o găteşti, dreptul să-ţi cumperi un litru de vin pe zi, ţigări şi o cameră unde puteai să-ţi plăteşti o prostituată din afară, dacă nu aveai soţie sau prietenă care să te viziteze. De vorbit, nu vorbeau între ei deţinuţii. Erau de toate neamurile şi eram câte 10 în cameră, unde aveam reşou şi tacâmuri pentru gătit, frigider şi televizor, baie şi WC, etc. După ce am ieşit afară, proprietarul maşinii a venit în lagăr şi ne-a invitat la el acasă la masă şi-am devenit prieteni. De acum, aveam cunoştinţe în Italia. Mai târziu i-am trimis vederi din Australia, însă faptul că am fost închis, a fost considerat caz penal pentru statul canadian, care mi-a trimis o scrisoare în care mă informa că timp de 10 ani nu am ce căuta în ţara lor. Dar scrisoarea mi-au trimis-o după ce am ajuns în Australia. După şase luni, m-aş fi întors imediat în România şi erau sute ca mine,  dar cred că ne-ar fi închis şi distrus în bătăi autoritățile. Am văzut la mâna întâi ce le făceau celor prinşi sau întorşi acasă. Libertatea la care visasem nu exista în Occident. «E o farsă!», mi-am zis, însă îmi merit pedeapsa pentru c-am muşcat, ca Adam, din mărul oprit.

C.M.: Ce s-a întâmplat cu ai tăi, acasă?

Acasă, după plecarea mea, părinţii se întrebau unde oi fi, însă după ce au descoperit carnetul de CEC au înţeles că am plecat. Cei de la Exploatarea minieră credeau că sunt plecat în vreo delegaţie prin ţară, însă când au primit înştinţarea mea că sunt în Italia, au năvălit peste părinţii mei cu ideea de a confisca tot ce îmi aparţine şi, în mod special, îi interesa carnetul de membru de partid, pe care tata l-a predat, aceştia răsuflând uşuraţi. Sigur că au plâns sărmanii pentru că tata ieşise la pensie după 39 de ani neîntrerupţi în minele de uraniu, iar partidul îi lăsa în plata Domnului pe pensionari, aceştia fiind nevoiţi să se retragă în alte grupuri, de unde primeau ajutor şi căldură familială. Mai întâi, tata a devenit penticostal şi, mai târziu, a convins-o şi pe mama. Pocăiţii erau înţelegători cu ei faţă de organizaţia partidului, care mereu îi persecutau şi le scoteau ochii că au un fiu trădător. Sărmana mamă, cât o mai fi plâns…

Lucrurile în Occident care susţin societatea, sunt de fapt kitsch-uri moderne care strălucesc de-ţi iau ochii, ceva asemănător cu cioburile de sticlă de care erau fascinaţi băştinaşii din America, atunci când prima dată au fost vizitaţi de conquistadorii spanioli. Acestea sunt puntea spre obiectul de lux clasic, de calibrul Rolls Royce sau Mercedes, după care trebuie într-adevăr să munceşti ca să-l obţii. Italienii, la fel ca toţi occidentali,  muncesc de dimineaţă până  noaptea ca să plătească pentru ele. Încep serviciul la 7 dimineaţa şi la 12, ora prânzului, au două ore în care se duc acasă, prânzesc cu familia şi trag o oră de somn, după care se reîntorc în fabrică sau instituţie şi continuă până la şase, şapte seara, apoi se întorc acasă, servesc cina, urmăresc ştirile şi se culcă. E asta libertate? Păi găina şi porcul nu fac la fel? Ba da, fac la fel, mi-am zis. Până şi cel mai bogat mafiot nu are linişte, e antrenat în această luptă materială. Noi am fost criticaţi că suntem ca într-un lagăr, organizaţi în comunism, însă pe ăştia i-am găsit crâncen organizaţi. Fără ca ei să realizeze. Păi ce folos să ai de la aceste străluciri, dacă nu le poţi împărtăşi, ca victorii, cu nimeni? Eroii şi victoriile de admirat le sunt dictate de sistem şi oile urlă şi aleargă după ele. În Ciudanoviţa şi Oraviţa mea, după cele şase ore de muncă date partidului, nu mai interesa pe nimeni ce fac. Aveam grupurile noastre de prieteni şi mai trăiam o viaţă în paralel. Tot ce obţineai în comunism era prin isteţime şi creaţie, chiar şi o fată trebuia s-o cucereşti cu poezie şi trăirea era de durată, sufletul creştea. Să nu fiu înţeles greşit. Poveşti adevărate există şi în capitalism, însă eu prezint evenimentele la nivel de emigrant sărac, într-o lume săracă, majoritară. Majoritatea are acces la lucruri imediate şi ieftine, care nu sunt trainice, create în acest scop pentru că “viermele trebuie să producă mătase”.

Dintr-o ţară capitalistă nu se poate fugi. Dacă era România capitalistă, nu mai puteam să traversez un ţinut atât de mare pe jos ca să ajung la graniţă. Toate terenurile ar fi fost particulare şi aş fi fost prins imediat.

C.M.: Drumurile imigranţilor în noile lor patrii sunt pline de sinuozităţi, de lacrimi, de dureri, dar mai apar şi bucurii. Care au fost momentele marcante ale integrării tale în Australia?

B.T.: În general, sunt binecuvântat de Dumnezeu. Am avut în ţară doi părinţi foarte credincioşi, harnici şi tare iubiţi, care s-au rugat mereu pentru mine. Iarăşi destinul. Eu am fost recrutat de statul australian pentru minele din Perth, datorită experienţei şi calificările mele în acest domeniu însă, pentru că am fost singurul când am aterizat în Melbourne pentru această destinaţie şi nu aveam legatură decât a doua zi, cei din lagărul din Melbourne au hotărât să mă oprească aici. După o lună de stat în lagărul din Footscray, mi-am găsit serviciu la fabrica Philips din Clayton. Acum vorbesc de suburbiile oraşului. Şi am închiriat o garsonieră în Carnegie. De engleză nu aveam nevoie pentru că fabrica şi, în general, Australia, era plină de italieni şi eu, după un an de stat în Italia, o vorbeam foarte bine, ba chiar mai bine decât vechii italieni, care începuseră s-o uite deja. Nu pot să spun că nu au fost lacrimi în toţi cei 11 ani, până la prima mea vizită în ţară ca să-mi revăd părinţii, fratele şi sora, prietenii copilăriei şi colegii de viaţă, însă despre asta se pot scrie o mie de pagini. Dar, în mare, după doi ani de fabrică, un fost prieten din lagărul din Italia m-a vizitat la Melbourne şi, neplăcându-i drumul meu ales spre profesii practice, cunoscându-mi capacitatea şi talentul artistic, m-a invitat la el, la Canberra, unde era student la Geologie, ca să-mi schimbe cursul vieții. M-am înscris la un liceu pentru un an de zile, ca să învăţ limba engleză. Jordan, că aşa îl chema, bulgar de origine, reuşise să fugă în una din vacanţele lui de la universitatea din Moscova, unde studiase  arhitectura, alegând ruta Polonia, Ungaria, Iugoslavia şi, de aici,  a fugit în Italia. În lagărul de la Latina, unde eu începusem o viaţă de refacere de la chefurile trăsnet care se ţineu lanţ în lagăr, în fiecare dimineaţă, pe la orele 5, alergam 11 km şi, în aceste  expediţii, l-am descoperit pe Jordan într-o grădină, executând numere de circ, cu sticle de şampanie şi mingi de tenis. Jongla câte 10 mingi şi şase sticle goale. Am început prin a ne saluta, ca mai târziu să jucăm tenis împreună.  El era un adevărat spartan în ale sportului şi am rămas prieteni până am ajuns împreună în Australia, însă el a rămas în Sidney. După cursurile de limba engleză, am găsit un serviciu ca operator de teren cu o reporteră, la Ştiri, la canalul 7 tv, însă realizând că engleza mea nu e suficientă ca să apuc taurul de coarne, m-am întors înapoi la Melbourne, unde am hotărât să mă înscriu la cursuri ide film ca să-mi perfecţionez limba. Am intrat la Institutul de ingineri de sunet unde, forţat să studiez practic şi în scris, mi-am perfecţionat engleza tehnică. Mai târziu, am urmat un Bachelor of Arts în Literatură, la Colegiul din Berwick/Universitatea Monash. Am intrat în 1993 în radio şi apoi în televiziune  însă, din banii câştigaţi nu se putea trăi, aşa că am rămas credincios meseriei de sudor, la care m-a înscris tata. Şi pot spune că şi ea, sudura, m-a ales pe mine. Eu îl trimisesem pe tata să mă înscrie la Timişoara la Electromotor, pentru că iubeam electricitatea, dar el, întâlnindu-se la Berzovia cu nişte vechi ortaci de muncă de la minele din Ocna de Fier, a ajuns la Bocşa şi, după un chef mineresc, m-am trezit înscris la Şcoala Profesională de pe lângă Uzinele UCMMA Bocşa, pentru sudor. O meserie care mi-a adus mulţi bani în Australia, suficienți cât să ajung să-mi cumpăr o casă şi să-mi susţin pasiunea mea pentru film şi radio.

C.M.: Pasiunea ta pentru film nu te-a părăsit şi ai mers şi la universitate. De ce nu ai rămas în industria presei?

B.T.: După absolvirea Institutului, ca de inginer de sunet, am avut nevoie de practică şi aşa am ajuns să lucrez la staţia de radio comunitară, 3zzz, la programul în limba olandeză şi, după un an, să fiu invitat de George Pană, care era preşedintele Grupului Român, să devin membru  al echipei lor, unde funcţionez şi azi. Mă întrebi de ce nu am rămas la televiziune, la ştiri. Răspunsul e simplu: se plăteşte prost, e periculos, pentru că am văzut mulţi operatori cu cicatrici pe faţă de la încăierările de la manifestări politice şi sportive, apoi ceea ce mă durea cel mai mult e că nu aveam acces la procesul artistic al materialului filmat. În capitalism totul e divizat, segmentat, împărţit pe bucăţele, ori la noi în ţară era un act de echipă. Eu voiam să creez, nu să filmez şi, apoi să nu mai văd materialul care intră la montaj, la sunet , la producători, reporteri şi, apoi, la regizori şi…pe post. Asta e munca de bovină, muncitor la linia de asamblare, care ştie doar un şurub să strângă. «Viermi de mătase», care e un termen pe care l-am descoperit după şase luni de Occident, ori la posturile comunitare ai mână liberă să devii autor total, însă neplătit.

C.M.: Să realizezi săptămânal o emisiune de radio în limba română, înseamnă multă, multă tenacitate, pasiune pentru limba română şi pentru jurnalism. Eu mă număr printre chibiţii tăi, chiar dacă stau la zeci de mii de km distanţă. Dar, cum poți trăi din aşa ceva?

B.T.: E singura posibilitate să fiu eu, să fiu viu, să rămân român nedezamăgit de adevărul existenţei şi autenticităţii culturii şi neamului meu. Noi ne naştem şi ne alegem drumul vieţii din primele poveşti şi cântece de leagăn. Australienii vin din altă mitologie, pe care eu o respect, însă nu o pot trăda pe a mea, pentru că eu am venit în astă lume să cresc, nu să devin găina leşinată şi fără direcţie, sau vierme de mătase. Eu construiesc ‘peste’, nu sar din cracă-n cracă. Viaţa e infinită şi beneficiile sunt mari în drumul ales. Mereu am fost răsplătit prin surprizele ei şi le aştept cu încredere în eternitate. Mitologiile altora sunt treptele înţelepciunii mele, însă eu rămân eu, cu recunoştinţă. Tot prin ce treci în viaţă te ajută să te cunoşti şi această cunoştinţă  e răsplata. Fiecare împiedicare spune ceva. Ascult-o cu atenţie! Pentru asta trăieşti, pentru cuta de pe obraz, pentru iertare, lacrimi, mângâiere. Asta aduce multă pace şi linişte sufletului.

C.M.: Am văzut-o pe soţia ta, care e de origine chineză şi mă gândesc,  oare cum poate comunica sufleteşte un român cu un chinez? Care sunt resorturile care vibrează cel mai bine împreună? A învăţat româneşte? Dar copii, nepotul?

B.T.: Ce cadou minunat mi-a fost dat să observ viaţa prin alţi ochi! Noi mereu ne impunem crezul şi moftul fără să realizăm cât de benefic ne este să-i ascultăm cu atenţie şi până la capăt pe cei ce vin din alte mitologii. Există un infinit de culori şi miresme, nu te rezuma doar la cele culese. Dacă două suflete se sincronizează, devin unul şi eşti împăcat, însă dacă ele pulsează diferit, mereu eşti alert de existenţa celuilalt. Singurătatea şi staţionarea dispar, mereu creşti, eşti viu continuu. Două suflete trebuie să se iubească fără vârstă. În permanenţă trebuie să fie un poem. Toate clipele vieţii sunt una şi trebuie să fii abil să le trăieşti în fiecare moment. Să fii pregătit să iubeşti cu aceeaşi intensitate înfrângerea, stângăciile, împlinirile, talentul, frumosul, urâtul şi răutatea aproapelui tău. Cu aceeaşi intensitate, modestie şi cuminţenie. Cel mai bine vibrează relaţia atunci când ea e de acord cu tine, fără ca tu să i-o ceri. Când sămânţa iubirii tale creşte în ochii ei. Amândoi am prins cuvinte din limba celuilalt, spontan şi punctăm momente din viaţă cu ele atunci când e nevoie. Vei fi uluită cât de mare e răsplata. Copiii prind cuvinte din zbor şi le folosesc doar atunci când sunt la strâmtoare, le folosesc ca unelte, ca să sculpteze în sufletul tău. Am umblat prin 20 de ţări, în ideea de a-mi găsi consoarta şi, în momentul în care nu am mai fost interesat, am ajuns în China şi am găsit-o pe ea. Deci, ce rezultă, e că atunci când priveşti, nu vezi.

C.M.: Viaţa asta împărtită în două, aşa cum bine ai simţit-o şi ai descris-o în cartea ta, ÎNTRE DOUĂ LUMI, nu e una simplă absolut deloc. Totuşi, de acolo, de la capătul lumii, ai reuşit şi să-i ţii aproape pe românii din ţară cu cei plecaţi la antipozi. La ce răspund cel mai bine românii din Australia şi ce îi interesează pe cei din ţară, când aud de comunitatea românească din ţara cangurului?

B.T.: Întodeauna iarba de peste gard e mai verde şi lucrul acesta  e adevărat până nu ajungi să corectezi această iluzie, altfel ai trăit degeaba. Nu copia pe nimeni! Acesta e secretul. Fii credincios drumului tău! Trăim într-o lume a iluziilor şi suntem înconjuraţi de magicieni. Toţi vor bani! Trezeşte-te!!! Raiul e lângă tine. Nu umbla după cai verzi pe pereţi şi nu trăi în minciună. Vorbeşte-i fratelui în graiul său şi spune adevărul. Dacă eşti sincer, câinele nu te muşcă. E instinctul vieţii, e instinctul neglijat şi oprimat prin şiretlic. Românii din ţară sunt înăbuşiţi de dezamăgiri şi licăresc atunci când ne aud vorbind fără prejudecată. EI SPERĂ! Speranţa vine de departe, pentru că speranţa îi eliberează, şi eu sunt conştient de sinceritatea lor. Eu cred în adevărul părinţilor mei şi al neamului meu şi asta se simte. Românii din ţară sunt dezamăgiţi de guvernul lor, iar românii din Australia sunt dezamăgiţi de ei. De ce? Pentru că românii din ţară privesc şi nu văd. Tot mereu a strigat Ţuţea «Măi fraţilor nu va mai alegeţi conducători care nu-şi iubesc ţara!». Românii din Australia sunt fericiţi când îi simt pe cei din ţară alături de ei. Pe cei din ţară îi interesează curajul şi realizările noastre. Ne privesc ca pe nişte salvatori.

C.M.: Cum ne percep australienii ceilalţi, pe noi, românii?

B.T.: Ca pe nişte oameni capabili, harnici şi periculoşi. Le-am demonstrat că suntem periculos de buni în toate. Avem oameni capabili în educaţie, ştiinţă, artă, politică, sport, medicină etc., în toate formele de viaţă socială. Suntem cei mai buni prieteni, foarte muncitori şi gospodari, iubim şi suntem parteneri devotaţi şi de încredere.

C.M.: Faptul că filmul tău, “Drumul nostru“, a fost prezentat la NewYork şi că a avut succes, mai ales în faţa tinerilor învăţăcei, este una dintre cele mai frumoase realizări pe care şi le poate dori un artist. Desigur că vreau să detailezi şi pe marginea acestui subiect şi, mai apoi, să mergi mai în adâncime şi să-mi spui dacă te-ai gândit să faci o şcoala, acolo în Australia? Adică să laşi urmaşi profesionali.

B.T.: Am fost pentru mulţi ani membrul al Asociaţiei Învăţătorilor(Instructorilor) ATOM şi mai sunt şi azi, însă nefinanciar. Am ajutat studenţi de la RMIT să realizeze filme proiect de sfârşit de an şcolar, până am intrat la Canalul de televiziune Comunitar CH 31 TV, la programul în limba româna. O oră de varietăţi intitulată Mozaic Românesc şi o jumătate de oră de educaţie în turism românesc, intitulat Destinaţia România. Televiziunea e un mediu care cere un imens număr de ore de muncă şi toate rupte de la viaţa de familie, însă am trăit prin si pentru  neamul meu şi promovarea lui. Am dorit să deschid şcoală de film ca să pregătesc urmaşi aşa cum zici tu, însă au lipsit sponsorii şi timpul. Visam să organizez şi să participăm la festivaluri, însă sistemul de aici nu a fost favorabil. Au lipsit răbdarea, timpul şi înţelegerea de a funcţiona aici. Sunt prea multe pentru un singur om voluntar. Un om care luptă pentru supravieţuire, cu un salar de sudor, poate învesti numai până într-un loc. Toate filmele mele sunt de fapt lucrări de mână, la stadiu de manuscris/ciornă. Ca să ajungă la forma de hollywood e nevoie de milioane. Însă şi în această situaţie, filmul documentar românesc din diaspora este reprezentat cu demnitate de filmul meu intitulat DRUMUL NOSTRU, un film documentar color/alb-negru, de trei ore, care prezintă dorul după pământul natal. Poate fi vizionat pe You Tube şi se poate citi o recenzie în engleză şi română pe internet. În cadrul Universităţii Osuego din New York, se studiază la secţia de film documentar românesc, filmul meu şi un film din România.

C.M. : Cum ai ajuns la New York, mă refer cu filmul, şi câteva trăiri legate de aprecierile pe care le-ai primit de acolo?

Filmul Drumul Nostru l-am încărcat pe You Tube în segmente de zece minute după ce a fost prezentat la canalul de televiziune comunitar din Melbourne patru săptămâni la rând, împărţit în episoade de 50 de minute. Este un film document care atestă şi prezenţa noastră, a românilor prin acele văi ale exploatării uraniului, deschise de ruşi, unde acum văd prin Earth Google că zona dispare înghiţită de vegetaţie, este reîmproprietărită de natură. Administratorii noştrii şterg repede totul precum pisica supunându-se cu plecăciune directivelor de la Bruxelles fără o conservare istorică a locului şi identităţii care marchează 50 de ani de istorie comunistă. Radiaţiile nu sunt o scuză ŞI ASTA O DEVEDEŞTE BINE HIROŞIMA ŞI NAGASAKI, oraşe ultramoderne astăzi, cu turism intens. Zona cu dealurile ei uranifere există de milione de ani şi locuitorii au prosperat în acea zonă şi o fac şi azi. Pericolul pentru muncitori a fost exploatarea intensă şi fără reguli riguroase de control şi protecţie în procesul de producţie. Apele izvorăsc din acel pământ de milioane de ani şi istoria nu prezintă deficienţe în evoluţia omului din zonă nici pe departe apropiate de cele ale alcoolismului şi ţigărilor moderne. Filmul este un ansamblu de imagini din ziua de azi în culori, alb negru, din anii 1974 şi fotografii de pe durata existenţei zonei. Filmul a atins mii de vizionări. Când l-am încărcat pe You Tube, m-am gândit la oamenii care au lucrat în acea zonă şi apoi, la studenţii şi elevii care vor dori să facă vreo teză legată de acest subiect. Într-o zi, am primit o cerere de la Universitatea Osuego din New York, de la prof. Lenuţa Giukin, care îmi explica de studiul lor legat de filmul documentar românesc din ţară şi din diaspora şi la ultimul, au găsit pe You Tube filmul meu ca fiind interesant şi m-au rugat să le trimit o copie. Am făcut-o cu cea mai mare plăcere, în special că am descoperit şi doi profesori de origine română încadrul corpul profesoral al universităţii. După o perioadă, am primit din nou un  email, prin care mi se propune să le dau permisiunea ca filmul să fie parte din studiul lor la secţia de film. Un studiu care punctează diferenţa de a vedea lucrurile din România, între un cineast din interior şi unul din afară. Pentru mine. şi un singur spectator dacă este mişcat şi învaţă ceva e un cadou, însă această alegere din New York este binecuvântarea şi recunoaşterea existenţei mele ca artist. E o răsplată adusă oamenilor care m-au crescut şi m-au învăţat să iubesc.

C.M.: Cum ai regăsit România, după ani şi ani petrecuţi departe? Care e cea mai frumoasă trăsătură a românului care e musai să nu se piardă? Cu ce i-am putea noi cuceri pe străini? Ce ai tu, specific românesc, care te diferenţiază de orice altă naţie?

B.T.: Calmul şi iertarea, am răbdare, ascult, apreciez şi încurajez şi, în mod special zâmbesc. Cred că sunt calităţi româneşti. O importantă calitate care nu aş dori să se piardă la român este că nu e catastrofal, nu pune la suflet, face haz de necaz şi în mod deosebit are curajul s-o ia de la capăt. După câte hoarde şi nebuni ne-au pârjolit ţara, trebuia să fi dispărut până acum.

România mea, aşa cum am scris în cartea ÎNTRE DOUA LUMI a rămas în anul 1979, când mi-a mângâiat sufletul pe vârful stâncos, rămasă după gardul de sârmă ghimpată. Un soare care îmi surâdea şi dezvelea de ceaţa dimineţii, ca de o pătura de nori albi, oraşul Oraviţa, şerpuit, la poalele Marilei. Parcă o priveam din ceruri!

După unsprezece ani am vizitat România şi cu dezamăgire pot spune că era goală. România era plină de oameni supăraţi, îmbufnaţi şi cu capul în pământ.  Mi-a creat o stare de durere profundă şi am vrut să plec, însă trecând printr-un sat, am găsit o bătrână odihnindu-se la un izvor. Atunci am realizat că ce am întâlnit eu pe strazile Timişoarei şi Bucureştiului era populaţia, dar poporul adevărat medita în aşteptarea primăverii. Azi sunt 70 de ani distanţă între noi: România, 35 de ani în drumul ei, iar eu, 35 de ani în îndepărtata Australie. Eu cu dor după vremurile celor 26 de ani ai mei din ţară, ei cu iluziile şi speranţele noilor victorii.

Interviu apărut și în publicația:

Observatorul, Toronto, Canada