,,Voi lua cu mine noaptea”

Emilia Ţuţuianu – Interviu cu poetul Dimitrie Grama

Pe medicul-poet Dimitrie Grama l-am ,,cunoscut” pentru prima oară în anul 2006, pe când lucram la editarea volumului O antologie a literaturii nemţene, o carte document, o carte de suflet, purtând semnătura regretatului scriitor Laurian Ante.

Mărturisesc că un vers al poetului Laurian Ante, a fost mereu în gândul meu, în toţi aceşti ani de activitate editorială: ,,Chiar dacă suntem săraci, vieţii nu avem voie să-i rămânem datori”… Se pare că acum, în anul 2014, viaţa nu vrea să îmi rămână datoare şi îmi oferă posibilitatea de-al ,,reîntâlni” la mare distanţă geografică (şi geopolitică), pe poetul Dimitrie Grama. Interesantele articole, adevărate eseuri, apărute în revista Neamul Românesc, cât şi prietenii din alt ,,timp istoric” m-au edificat asupra credinţei literare a poetului Dimitrie Grama. Ştiam că medicul de notorietate europeană Dimitrie Grama, născut la 25 octombrie 1947 la Reşiţa, după perioada suedeză, petrecută la Stockholm – unde a obţinut un Master of Science la Facultatea de Ştiinţe şi a absolvit Medicina la faimosul Institut „Karolinska“ se stabilise în Danemarca, dar cu stagii profesionale şi în alte ţări europene: doctor chirurg la diverse spitale renumite, cum ar fi Upsala University Hospital (unde a stat 11 ani), Liverpool University Hospital, Norfolk & Norwich University Hospital, King Abdul Aziz Teaching Hospital în Arabia Saudită, iar acum este rezident în Gibraltar. Prin anii 1985-86 a publicat câteva poezii în ziarul lui Virgil Ierunca, ,,Limite”, la Paris, iar din anul 2000 a publicat cărţile: Făptura cuvântului, Vânătoarea de umbre, Elegiile depărtării, Suflete atârnate de catarge, Pasărea melancoliei, Neguţătorul de imagini, Voi lua cu mine noaptea, Dă-mi mâna ta, străine, Bastian şi alte confidenţe, poetul creând o poezie singulară, de o factură inedită, încadrată cel mai adesea ,,cotidianului mistic”.

Îndrăznesc să-i pun şi eu câteva întrebări, poate incomode, dar fireşti:

Emilia Ţuţuianu: Dragă Dimitrie, dacă a trebuit, fatalmente, să alegi exilul sau calea pribegiei prin Occident, de ce ai ales Danemarca, micuţa patrie a filosofului Sören Kierkegaard precum şi a fizicianului Niels Bohr (care a fost şi fotbalist în echipa naţională daneză) cel care a calculat şi magnetonul (momentul mecanic al electronului) alături de marele nostru fizician ieşean (român, deci) Ştefan Procopiu? Aşadar: de ce Danemarca şi acum ai ajuns, iată, la porţile Mediteranei, în Gibraltar?

Dimitrie Grama: Sufleteşte şi mintal am ales calea pribegiei pe la vârsta de 14 – 15 ani, atunci când, fără să caut, fără să mă străduiesc în vreun fel, am văzut adevărata faţă a comunismului.

În cartea ,,Ilidia”, care în mare parte este autobiografică, am încercat să mă reîntorc în copilărie, tocmai poate pentru că, acum la a treia vârstă, voiam să-mi explic mie însumi de ce am făcut ceea ce am făcut.

Copil cu origine nesănătoasă, am încercat cu disperare să fiu acceptat de societatea mea, care, pe vremea aia, era şcoala primară şi atunci când până la urmă am fost şi eu făcut pionier, nu numai că am acceptat îndoctrinarea comunistă, ci am devenit un tânăr luptător comunist. Această perioadă de confuzie a durat vreo trei ani, de la vârsta de unsprezece ani şi până pe la paisprezece ani. Atunci realitatea mi s-a arătat în toată cruzimea ei şi m-a schimbat pentru totdeauna. Mi-a deschis ochii şi m-a forţat s-o ,,vad” despuiată de minciună omenească. De atunci încoace, ascult discursul ,,omului” şi îl accept doar când sunt convins că acest discurs este sincer, fără ambiţia parvenirii şi că este folositor umanităţii în general şi mai ales folositor acestei planete care ne găzduieşte, printre milioanele de specii şi pe noi oamenii. Da, cum spui, am ales calea pribegiei şi de multe ori cred că sunt un pribeag profesionist, sunt unul care îşi tot căută locul de odihnă şi nu-l poate găsi, până când, bag sama, odihna eternă îl va găsi şi odihni în îmbrăţişarea ei rece. În anul 1969, făcând parte din Echipa Naţională de Atletism, după un concurs internaţional la Stockholm, am rămas acolo, în Suedia, cu doar ce aveam pe mine şi vreo 150 de dolari.

După vreo cinci zile, din întâmplare, m-am întâlnit cu un alt fugitiv din acelaşi lot, Valeriu Raut, săritor de triplu salt. S-a mirat să mă vadă acolo, dar mi-a destăinuit că ,,m-a bănuit” că vreau să fug din ţară, deoarece ştiam limbi străine şi nu prea aveam de-a face cu ceilalţi sportivi. Planuri de emigrare sau de fugă în Vest nu se discutau pe vremea aia nici cu cei mai buni prieteni!

În orice caz, în Suedia am reuşit să-mi fac toate studiile şi acolo am întâlnit şi alţi români de excelenţă: Prinţul Cantacuzino, Paul Lahovary, Magda Mantu Ljungberg, Sergiu Celibidache şi pe Mihai Palade, când a venit la Stockholm să primească Premiul Nobel. Eram student la medicină atunci şi Palade ne-a ţinut o lecţie la Karolinska. Am vorbit cu el câteva minute pe româneşte.

Tot în Suedia am început să-mi notez gândurile şi să fiu mai ordonat cu ceea ce scriu, mai ales acele scurte frânturi de text, pe care acum le numesc poezii.

Ciudat că-l aminteşti pe Kierkegaard! Unul din vechii mei prieteni de când eram student la Cluj, Adrian Arsinevici, mare sportiv şi el, are 6 dan în karate şi e stabilit la Arhus în Danemarca de prin 1973, este cel mai bun traducător în limba română a lui Kierkegaard..

În Danemarca am ajuns târziu, în 1996, primind un post de chirurg şef în sudul Danemarcei. Îi sunt foarte recunoscător Danemarcei cu berea ei bună, care m-au ajutat să fiu foarte ,,productiv” în ale scrisului!

Gibraltarul, ca şi probabil celelalte locuri, nu l-am ales eu, ci el m-a ales pe mine acum vreo cinci ani şi de atunci mă tot încordez şi mă screm să mişc Pilonii lui Hercules, mai acana, mai înspre noi. Nu plec de aici până nu reuşesc!

Emilia Ţuţuianu: Cum explici – pentru noi cei mai puţin iniţiaţi – cununia, armonia transcendentală – dintre medicină (mai ales, chirurgie) şi poezie, în întreaga ta creaţie?… România este cunoscută mai cu seamă în Europa, dar nu numai! prin operele unor savanţi poeţi sau savanţi filosofi (cazul unui Ştefan Lupaşco, fiind de departe revelator!), dar sinteza dintre o lirică non-creştină şi sapienţială şi prestaţia (praxis-chirurgicală) unei ştiinţe (medicina) se poate întâlni mai rar. Cum explici ,,cazul” Dimitrie Grama?

Dimitrie Grama: Mai demult timp am observat că lumea, mai ales doctorii încearcă cu disperare să facă nişte legături între medicină şi alte creaţii artistice: muzică, literatură, pictură şi sculptură. Eu nu cred că doctorii, mai ales generaţia actuală, ar avea vreun avantaj genetic sau cultural faţă de alte meserii, oricare ar fi ele şi, proporţional, doctorii nu produc mai multă artă in comparaţie cu, hai să zicem „omul de rând”. Şi dacă ne uităm cu atenţie la cei care sunt amintiţi în istoria literaturii/artelor, sunt oameni care nu erau numai doctori, ci erau, aşa cum erau mai toţi oamenii educaţi în antichitate şi evul mediu: matematicieni, preoţi, fizicieni, filozofi sau avocaţi. Cred că multe legături poezie – medicină se fac din simplul motiv că grecii antici, ca să facă economie de zei, l-au intitulat pe Apollo ca zeu al poeziei şi al medicinei şi pe Pallas Athena zeiţă a poeziei dar şi a vindecării rănilor de război. Deci este vorba de o confuzie veche…. Sunt câţiva doctori care au excelat în vers şi proză şi pe care îi cunoaştem doar pentru că ne-au lăsat mărturia cuvântului, gândului şi sufletului scris. Rabelais, von Schiller, Bulgakov, Cehov si John Keath, cel care ne spune din ţinuturile nefiinţei:

,,Here lives One

Whose Name was written

in Water”

Îmi place mult şi Voiculescu. Îmi place foarte mult. Nu, doctorii obişnuiţi sunt nişte tocilari, unii mai talentaţi alţii mai tăntălăi. Obişnuiţi înainte vreme să fie ridicaţi în slăvi de ,,prostime” acum, în această eră modernă în care egalitatea este cea care defineşte orişice, doctorii se simt neglijaţi, se simt prost trataţi că li se acordă semnul de egalitate cu alţii, vezi doamne, lor inferiori.

De aceea poate se organizează în diverse mişcări ,,doctoro-culturale” şi se expun pieţei nu ca poet sau scriitor, ci ca ,,doctor-poet”, ,,doctor-scriitor”! Cred că este vorba de nesiguranţă atunci când încerci să expui mai mult decât este necesar.

Un doctor bun este un doctor bun fără să fie nevoit să adauge ,,doctor violonist bun” şi invers.

Prin anii 1975-80, fiind prin Franţa, am auzit de Ştefan Lupaşco şi am încercat să înţeleg filozofia lui. Ceea ce am înţeles era doar partea matematică, ştiinţifică a ambiţiei lui de a lămuri discursul filozofic. Bine, la fel ca majoritatea filozofilor moderni şi Lupaşco cade pradă dialogului filozofic absurd, de neînţeles şi până la urmă fără importanţă practică.

Vorba lui Cioran: ,,poţi să vorbeşti mult mai multă filozofie cu orice cioban din Carpaţi decât cu filozofii Parisului”.

În concluzie, cred că orice fiinţă umană are caracteristicile şi talentele pe care le poate asimila şi folosi. Sunt oameni cu ,,talente ascunse” sau cu ,,potenţial”, dar aceste însuşiri nu au nici o valoare dacă nu sunt expuse şi criticate. Pe lângă însuşiri, cel care se expune publicului, trebuie să aibă curaj sau niţică nebunie. În continuare se descoperă opere-capodopere anonime. Păcat că acei creatori nu au avut curajul să împartă atunci, în timpul vieţii, creaţia lor cu semenii lor. Sau poate că aşa a fost mai bine pentru ei, putând să-şi continue munca în arta lor, neconturbaţi de părerile unora şi altora. Nu toţi caută gloria! Mediocrităţile sunt cei mai avizi după glorie.

Eu am avut norocul să-l întâlnesc pe Virgil Ierunca care edita ziarul „Limite” la Paris şi el m-a încurajat să scriu şi să public.

Mai apoi, scriitorul nemţean, Laurian Ante mi-a adunat materialul şi ajutat să public primele cărţi de poezii. Nu cred că fiind doctor sau chirurg am avut o mai mare inclinaţie spre poezie sau artă ci mai curând fascinaţia ştiinţifică, fizica şi matematica, mi-au adunat şi cristalizat gândurile şi m-au obligat să le expun aşa cum le-am expus.

Emilia Ţuţuianu: Cum arată o zi din viaţa ta, Dimitrie?

Dimitrie Grama: O zi din viaţa mea se remarcă prin nespectaculosul cotidianului urban şi deci banalitatea preconizată lasă spaţii imense pentru surpriză şi vis. Mă trezesc ca un automat, niciodată nu am avut nevoie de ceas deşteptător şi cred că există şi alţii ca mine care posedă un ceas interior programat instantaneu, programat doar de simpla dorinţă sau necesitate de a te trezi. Fără acest ceas poate că aş prefera să rămân în vis pentru totdeauna şi să nu mă mai trezesc.

În afară de munca de la spital, nu-mi fac planuri. În afară de lucrurile legate de meserie, nu am avut vreodată ambiţia să termin ceva ,,la termen”, să citesc, să mă documentez, sau să scriu un anumit număr de pagini. Nu sunt disciplinat în acest sens şi am avut mult timp o admiraţie pentru oamenii care puteau să-şi planifice ziua şi să respecte acea planificare. Acum mi-am pierdut admiraţia pentru astfel de oameni!

De mic copil am fost învăţat să nu mănânc micul dejun. Primeam, de obicei, o ceaşcă de ceai ,,rusesc” sau o cafea cu lapte, iar mai târziu, depinde de veniturile familiei, mâncam un „corn” sau vreun covrig la şcoală, în pauza mare. Această obişnuinţă, pe care unii o critica că ar fi nesănătoasă, mie mi-a priit şi chiar m-a avantajat în munca de chirurg, unde deseori eşti nevoit să-ţi păstrezi calmul şi concentraţia mintala ore în şir, fără să mănânci. Apoi, nu doar ore, ci zile întregi, pot să ,,ard gazul”, fără să-mi pese că sunt nefolositor omenirii sau mie însumi.

Dacă din întâmplare îmi vine vreo idee sau vreun gând interesant, încerc să-l notez, chiar dacă sunt la clinică, faţă în faţă cu un pacient, sau la restaurant. Multe idei interesante sau versuri le-am pierdut prin diverse buzunare sau nu le-am notat crezând că o să mi le amintesc mai târziu.

Seara mă pregătesc să adorm şi cel mai bine adorm acum la televizor ascultând diverşi idioţi care ne tratează pe noi de idioţi şi încearcă să ne vândă tot felul de aiureli: propagandă politică, democraţia americană, drepturile homosexualilor, problema palestiniană şi cea ucraineană, educarea liberă a copiilor, ş.a.m.d.

Mă ţin treaz programele ştiinţifice despre univers şi filmele ştiinţifico-fantastice, filme de o naivitate clară, dar care şi acum fascinează copilul ascuns în mine.

Mă fascinează în continuare medicina şi mai ales genetica cu toate că, la sfatul profesorilor de la Karolinska şi Uppsala, am fost educat/antrenat să devin şi să profesez ca şi chirurg. M-au păcălit cu vorbe dulci; „Dimitrie, ai mână bună şi judecată de chirurg”.

Din când în când citesc sau recitesc anumite cărţi. Tocmai acum citesc cartea lui Paul L. Nunez: Brain, Mind, And the Structure Of Reality şi în paralel recitesc cărţile lui von Rezzori: Memoirs of an Anti-Semite şi An Ermine in Czernopol.

Emilia Ţuţuianu: Nunez trezeşte interesul prin abordarea profundă a echilibrului între cunoaștere și ignoranță: Ce știm cu adevărat despre noi înșine și universul nostru?… Un subiect interesant care nu poate fi abordat superficial. Ce mai lecturezi, mai citeşti poezie?

Dimitrie Grama: Citesc rar poezie şi aproape deloc teatru.

Am lipsuri mari în privinţa literaturii şi cu toate astea dorm bine! Cred că sunt destul de inconştient privitor la ce şi cum este important pentru un om de cultura. Nu sunt membru în nici o asociaţie literară sau culturală şi deci ziua mea obişnuită este lipsită de întâlniri importante, lipsită de „simpozioane şi prezentări”. Nu mă pot lăuda, ca alţii că am participat la întruniri importante şi nu prea am multă experienţă în experienţa altora.

La sfârşit de săptămână, dacă nu mă dor prea tare spatele şi încheieturile, mă duc să joc golf. De obicei şi Livia, soţia mea, vine cu mine. Se supără pe mine dacă îi comentez loviturile, se supără tare, cu toate că eu îi vreau binele fiind jucător mult mai bun.

Mi-am dat seama că nu-i bine să comentezi strădania altcuiva, chiar dacă ai cele mai bune intenţii…

Cam aşa îmi trec zilele şi rog cititorul să mă scuze pentru banalitatea în care trăiesc.

Emilia Ţuţuianu: Un prozator se exprimă prin scris ca o justificare a incursiunilor filosofice în domeniul epic. Perpessicius consideră că romancierul nu uită niciodată că misiunea lui este să facă faţă fiecăruia: nenorocitul şi bogatul sunt egali în faţa condeiului său – pentru el ţăranul are măreţia mizeriei sale, după cum bogatul micimea ridicolului său, bogatul are pasiuni, ţăranul are nevoi. Prin prisma profesiei, ca medic – şi încă, chirurg – ai avut avantajul să studiezi toate ,,plăgile” societăţii în care trăim. Să fie această incursiune în domeniul liric, o evadare?

Dimitrie Grama: Cred că-i destul de greu de explicat cum şi de ce un om oarecare alege o anumită formă de expresie literară. Înţeleg că pictorul sau sculptorul încep să-şi cultive un talent evident şi anume, reproducerea naturii şi a formelor existente. Ei pot să deseneze, lucru greu, pentru mine aproape imposibil. O frunză, un purcel sau o casă, dacă le desenez eu, arată cam la fel!

De asemenea marii compozitori, prin care muzica curge ca un izvor de o nesecată frumuseţe! Poetul şi el, dacă este vizionar şi mai ales dacă poate sintetiza esenţialul în câteva cuvinte, are un ,,dar”.

Cred că majoritatea celor care scriu, fac acest lucru cu cele mai bune intenţii şi îşi publică proza cu speranţa că împart ,,ceva” cu altcineva, cu un străin oarecare şi de asemenea cred că majoritatea celor care scriu găsesc oameni care le apreciază rândurile, găsesc adepţi. Chiar dacă un singur cititor te ,,descoperă” şi te citeşte astăzi, cine poate să prevadă ce se va întâmpla mâine?

Pe van Gogh nu l-a ,,descoperit” şi nu l-a cumpărat nimeni în timpul vieţii şi totuşi ce păcat şi pierdere ar fi fost dacă el nu persevera….?!

De mic copil am asistat la un „dialog” filozofic, întreţinut de tatăl meu cu fratele lui. Nu am înţeles multe atunci, la fel cum numai în parte înţeleg acum ce vreau să spună diverşi şcolari pretenţioşi, care în tratate grele încearcă să încurce şi să complice lucrurile, numind această activitate filozofie.

Perpessicius nu poate fi luat în serios! El confunda ţăranul cu nevoia-măreţia şi bogatul cu pasiunea şi micimea, dar ce te poţi aştepta de la unul care confunda mereu noţiunile: legionar – comunist, etc. Cred că a fost un bun comerciant, un om care s-a orientat şi s-a adaptat ,,pieţei”. A ştiut să se vândă bine!

Apoi mai cred că majoritatea oamenilor experimentează cu „Evadarea”, care bine-nţeles face atunci parte din cotidianul fiecărui individ şi poate că nu este o ,,evadare”, ci mai degrabă o regăsire, o re-întregire. Experienţa mea de doctor şi de chirurg cred că m-a învăţat să fiu atent la om şi la nevoile lui. Să-l iau în serios şi să încerc să-l înţeleg şi atunci când, din cauza bolii, devine agresiv în neputinţa lui, dar şi atunci când, scăpat de belea, hiperbolizează meritul doctorului.

S-ar putea ca, fără să-mi dau seama, experienţa mea de doctor să mă fi ajutat să judec anumite personalităţi, dar acest lucru nu prea l-am folosit în ceea ce scriu. Eu, după cum poate ai observat, scriu poezie simplă, proză simplă, fără personaje complicate psihic sau social.

De multe ori mă întreb dacă nu cumva această cunoaştere a omului, de la măruntaie până la ochii frumoşi şi schizofrenie, mai mult mă încurcă decât să mă ajute. Cumva parcă complică lucrurile şi eu încerc să le desluşesc.

Emilia Ţuţuianu: Atunci când îţi mărturiseşti afinităţi literare cu Borges şi Jimenez ori Aleixandre, nu crezi că nutreşti şi ceva înrudit cu universul (şi limbajul chiar) unui Saramago (bineînţeles, pe urmele unor Kafka şi Camus?) În această situaţie, nu te-ai depărtat prea mult de un Urmuz, sau, mai aproape, de Marin Preda?

Dimitrie Grama: Afinităţile mele literare cu Borges, Jimenez sau Aleixandre, cred că se bazează pe interpretarea pe care eu, ca şi cititor, o dau versurilor sau prozei acestor creatori.

Poate că o mare parte din ceea ce asimilăm şi, în parte „copiem” din operele înaintaşilor, corespunde cu o imaginaţie similară, cu un model de gândire aparte şi un simbolism deja acceptat şi de unii şi de alţii.

Versurile mele, nu se aseamănă aproape deloc cu cele ale lui Borges, Jimenez sau Aleixandre şi cu toate astea, cred că suntem apropiaţi în „filozofia” textului, în răspunderea faţă de cuvântul expus.

Ai dreptate atunci când aminteşti „universalitatea limbajului şi a expresiei literare”, deoarece majoritatea celor care scriu, combină o inspiraţie proprie, caracteristic individuală cu cunoştinţe mai vechi, cu frânturi de text şi vers ale unor înaintaşi care, vrând-nevrând, ne-au influenţat şi chiar aş avea curajul să susţin, ne-au forţat să le urmăm calea. În fiecare din noi este ascuns şi puţin Homer şi puţin Ovidiu şi puţin Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, Creangă, Eminescu sau Sorescu.

Camus este unul din dascălii mei preferaţi, nu atât în ceea ce priveşte nuvela în sine, ci în profunzimea şi seriozitatea cu care te priveşti pe tine însuţi în contextul ideii şi cel al existenţei umane. La fel şi Kafka sau Urmuz, care in absurditatea textului, introduc „omul” care, în fond, creează orişice absurditate. Pe Marin Preda   l-am citit demult, în adolescenţă, atunci când literatura nu avea mare importanţă pentru mine. Îmi aduc aminte vag de „Moromeţii” lui, dar am impresia, că pe lângă proza chinuită, fiind supusă unor reguli de constrângere şi de cenzură, Marin Preda a fost un reprezentant demn al literaturii române din acea perioadă.

Vezi, eu nu mă pot lăuda, ca mulţi alţii, că am început să citesc şi să scriu deja din pruncie şi nici nu am la îndemână „şabloane” pe care unii le folosesc excesiv, cum ar fi: ” Am citit de mic copil tot ce mi-a căzut în mână şi graţie profului cutare de limba română, am fost stimulat să scriu şi texte şi versuri şi teatru şi romane şi, şi, şi…..”.

Nu, eu am fost clasat ca mediocru la limba română, mai ales la liceu, şi la scurt timp după terminarea liceului, am părăsit ţara. Limba în care eu scriu este o limbă pe care mi-o amintesc, câteodată mai uşor, câteodată mai greu şi de aceea mi-a luat mult timp până am „debutat”, primele versuri fiind publicate abia în 1985 de Virgil Ierunca, când aveam aproape 40 de ani.

Deci, nu m-aş mira prea tare, dacă cineva descoperă în versul sau textul meu afinităţi cu Borges, Urmuz, Creangă, Camus, Dante Aligheri sau Stănescu, pentru că nu pretind nici o exclusivitate sau totală originalitate şi sunt mândru că am putut înţelege şi reda, poate în altă formă, puţin mai personală, frânturi din gândurile sau simţămintele unor înaintaşi iluştri.

Cred că marea majoritate suntem influenţaţi unii de alţii. Există şi excepţii, creatori care pretind că sunt inspiraţi doar de muze divine, dar de obicei acei creatori sunt analfabeţi şi înfiinţează religii.

Emilia Ţuţuianu: În literatura română, din timpul nostru istoric, atât de politizat, vezi posibilă, la noi (după Al. Soljeniţîn, Paul Goma ş.a.) o proză-poetică, de elevaţie filosofică, în stare să respingă (fie şi liric!): minciuna, lăcomia, corupţia, diversiunea şi delaţiunea, trădarea şi protecţia politică?

Dimitrie Grama: Sunt convins că România are multe talente culturale şi are o tradiţie sănătoasă în literatură. Nu pun aici la socoteală, perioada socialist-comunistă de întunecime, dar chiar şi atunci au apărut şi s-au dezvoltat talente de excepţie ca Sorescu sau Stănescu şi chiar controversatul Păunescu şi probabil mulţi alţii pe care eu nu-i ştiu.

În legătura mea literară cu ţara, sunt foarte impresionat de Adrian Alui Gheorghe, poet şi prozator autentic, o voce importantă în acea ţară la ora actuală, acum când intelectualul român încă bâjbâie în ceaţa post-comunistă şi este în continuare „timorat” de vechea gardă, de vechea gaşcă fost comunistă, acum naţionalist-patriotică.

Cred că cu timpul mulţi impostori, oameni fără caracter şi mai ales lipsiţi de talent, dar ridicaţi în slăvi de o noua nomenclatură coruptă şi incompetentă, vor fi înlocuiţi de adevăratele talente care aşteaptă să dispară odată mucegaiul ăla care acoperă şi înăbuşă adevărata cultură românească.

În proza şi versul lui Alui Gheorghe văd talent, văd decenţă umană, văd o perspectivă de viitor. Undeva suntem fraţi de cruce în gândire şi expunere şi asta mă bucură şi îmi dă speranţe.

Probabil că vor mai dura vreo cincisprezece-douăzeci de ani, de literatură şi cultură obscură, servilă unor interese politice sau financiare sau altfel spus, cred că România culturală se va lupta cu o perioadă, sper cât mai scurtă, de literatură mediocră sau chiar slabă, proastă. Acest lucru va dispărea odată cu troglodiţii, corupţii, foştii comunişti care în continuare au monopol la „cultură”.

Nu-mi permit, de aici de unde sunt, să dau sfaturi, dar cred că este foarte important ca intelectualitatea decentă română, care are ca prim interes promovarea unei culturi sănătoase să se ,,găsească”, să se sprijine unii pe alţii şi mai ales să fie ,,dascăli buni celor care acum cresc şi se formează ca intelectuali”.

Doar aşa se poate scăpa de o cultură şi literatură bazate pe „minciună, lăcomie, corupţie, diversiune şi protecţie politică”.

Ţara Românească are nevoie de dascăli buni în toate domeniile vieţii publice, dar mai ales în cel al culturii, care este motorul genetic al unei societăţi sănătoase.

Emilia Ţuţuianu: O întrebare îmi stăruie în minte: Cum s-ar fi auzit în limba daneză, metafore atât de inedite precum: ,,pasărea melancoliei”, ,,făptura cuvântului”, explozie ontologică”, ,,râsu-plânsu”, ,,umbra gândului”? Crezi că minunile poeziei (şi limbii) noastre pot fi translatate cu uşurinţă şi în alte limbi, mai ales în limbile nordice?

Dimitrie Grama: Nordicii, în general, sunt foarte poetici şi limbile nordice sunt şi destul de „sentimentale” şi destul de abstracte, încât aproape orişice ar putea fi tradus şi asimilat de daneză, suedeză, norvegiană sau islandeză.

Ioan Grigorescu, fostul cineast, poliglot şi scriitor român, entuziast cititor al poeziei mele „scurte”, a crezut puternic că versurile mele se pretează foarte bine traducerii în alte limbi. Probabil că dacă mai trăia, s-ar fi străduit în această direcţie, dar el mort, eu diasporean…Am citit câţiva poeţi români actuali traduşi şi expuşi Vestului ca virtuoşi, dar ori traducerile au fost de proastă calitate, ori poeţii slabi, pentru că impresia pe care mi-au făcut-o acele „opere” a fost deplorabilă. Multe texte de mare vulgaritate, greoaie în metaforă (dacă exista vreo metaforă) şi mai ales fără miez, fără noimă, fără inimă. Vorbesc aici de traduceri şi nu de textul original, care sper, spre binele creatorului, să fie mult mai interesant şi mai bun.

Cred că există o mână de „poeţi ai curţii”, care continuă „tradiţia” comunistă în post-comunism şi sunt susţinuţi puternic de cei care acum încearcă să-şi ascundă trecutul şi să-şi construiască un viitor promovându-şi slugile.

Din păcate, există încă multă prostituţie culturală în România şi eu înţeleg foarte bine de ce acest fenomen este posibil, dar cum am mai spus, sunt convins că această perioadă de vreo 50 de ani, reprezintă o formă de tranziţie, de metamorfoză, din „vierme” în fluture.

Aleşi cu grijă şi răspundere, poeţi şi scriitori români din ţară dar şi din diaspora ar putea să fie traduşi bine şi ar putea avea succes literar în ţările scandinave şi în restul lumii.

Emilia Ţuţuianu: Cum ar putea înţelege nordicul (în Europa) problemele de care se loveşte, astăzi, România: corupţia, diversiunea (noaptea minţii), impostura (în plan axiologic sinonim cu răsturnarea ierarhiei valorice), nepotismul politic ?

Dimitrie Grama: Bine-nţeles că toate aceste „fenomene sociale”: corupţia, imoralitatea, nepotismul, etc. există şi în societăţile din Nordul Europei, dar oricum există o mare diferenţă de atitudine şi responsabilitate. Pe când în Sudul Europei nepotismul, şmecheria şi iresponsabilitatea, fac parte din activităţile cotidiene curente şi sunt acceptate de toate păturile sociale şi politice, ca un „armament” pentru succes, în ţările nordice, aceste atribute fac parte din Codul Penal.

De multe ori am auzit români, chiar şi aici în străinătate, comentând diverşi parveniţi sau criminali social – politici atribuindu-le caracteristici, în mentalitatea lor, „pozitive”: „Ce vrei domnule, s-a învârtit, a fost deştept!”

Deci adânc în concepţia românului Şmecheria este pusă la egalitate cu Deşteptăciunea/Inteligenţa şi omul imoral care foloseşte tot felul de trucuri murdare ca să parvină, este deştept!!!

Mai la început, mă revoltam şi aceşti oameni „normali” mă întrebau foarte serios: „Lasă-mă domnule în pace, parcă D-ta dacă aveai posibilităţile alea, nu făceai la fel?”

Ei, bine, eu nu făceam la fel, pentru ca „sa fac la fel”, însemna să mint, să fur, să distrug alţi oameni, etc. şi n-am fost niciodată antrenat în acest sens.

Lumea din ţările nordice ştiu că există corupţie în România, dar ei ştiu lucrul acesta aşa, în teorie, dar nu sunt capabili să-şi imagineze amploarea corupţiei de care suferă acea ţară. Pentru ei este de neimaginat că un ales al poporului este hoţ, fură avutul poporului şi prins la furt, este iertat! Nu pot să-şi imagineze ca un Prim Ministru îşi pune gagica sau sora sau fiica în diverse posturi grele prin ministere sau pe la ambasade. Etc. Etc. Etc.

Aici iresponsabilitatea politică, furtul, minciuna şi în general corupţia oricărui demnitar este aspru pedepsită. Un om compromis din punct de vedere moral, nu poate face cariera politică şi probabil că nu poate funcţiona nici ca portar la Primărie.

În principiu, Nordicul poate să-şi creeze o imagine mintala a Corupţiei , dar în realitate nu înţelege nimic. Pus în direct contact cu „cotidianul românesc”, face scurt circuit cerebral şi exclamă: „Aşa Ceva Nu Există!”

Emilia Ţuţuianu: Asistăm la o schimbare în ce priveşte criteriile de apreciere a artei. A existat o artă păgână, care a fost căutată în umbre, mistere, aspiraţie şi infinit, într-un cuvânt: melancolie şi o artă creştină. Acum romantismul este exclusivist şi exagerat. Într-un vers care m-a fascinat afirmi:

,,la moarte, voi cădea

din vise, de memorii

din viaţă şi din fotografii.

La moarte, numai moartea

o voi lua cu mine

în pumnii strânşi închişi”.

Un scriitor, Mateiu I .Caragiale – mai puţin cunoscut, din păcate – ne-a lăsat o valoroasă observaţie de inspiraţie proustiniană, un mare adevăr psihologic: ,,imaginile ce le păstrăm despre semeni sunt alcătuite dintr-o serie de clişee parţiale şi moartea nu le eclipsează pe toate deodată”. Putem spune că în poezie există o lume ideală împăcată, unită, în care se liniştesc discordanţele realităţii şi durerile pământului?

Dimitrie Grama: Arta şi Cultura s-au schimbat mult de-a lungul veacurilor şi probabil că acest dinamism va continua şi în viitor. Noi, oamenii, putem să avem mai multă înţelegere şi afecţiune pentru o anumită formă de expresie, pentru un anumit stil şi acest lucru este normal şi face parte din selecţiile atât conştiente, cât şi inconştiente pe care, presupun, le facem ca să ne simţim bine. Şi mie îmi place mai mult „romantismul” clasic, aşa cum îmi place şi muzica clasică armonioasă, dar apreciez mult şi proza sau teatrul absurd. Sunt de asemenea fascinat de evoluţia tehnică, sunt fascinat de acel viitor în care voi fi jumătate om, jumătate maşină. Care parte din acest organism simbiotic va crea? Fiecare cu arta lui, sau vor colabora, sau şi una şi alta?

Această atitudine indulgentă faţă de diversele curente, nu mă face să fiu imun la tâmpenie sau la extrema vulgaritate.

Oskar Wilde a spus că: „tot ce este scris şi publicat, este făcut cu cele mai bune intenţii” şi sunt de acord cu el, dar acest lucru nu mă obligă să accept totul sau să-mi placă totul în aceiaşi măsură.

Vezi, dragă Emilia, eu sunt un romantic şi mare parte din poeziile mele, cu toate că sunt scurte, sunt romantice. Dialoguri cu dumnezei, şoapte de iubire, prietenia, iarba, păsările şi lacul, dar şi relaţia cu actualitatea şi cu eternitatea.

,,La moarte numai Noaptea

o voi lua cu mine

În pumnii strâns închişi”…Ca să vă las vouă Lumina!

Poezia, zic eu, este un act de ,,descărcare”, aproape instantaneu, care se produce atunci când eşti plin de cuvinte care „spun ceva”, cuvinte care se potrivesc aşa de bine unul cu altul că aproape că au sens şi luate doar două – câte – două la o poezie pe care o aştern pe hârtie, nu prea am ce să schimb, nu vreau s-o fac mai frumoasă sau mai interesantă decât este. Pentru mine sau pentru demonii mei am scris-o şi dacă cititorului nu-i place şi ar vrea s-o schimbe, însemnă doar că eu şi acel cititor nu avem aceleaşi forme de expresie şi de înţelegere. Nimic rău în asta! Dar de aceea cred că în poezie nu poate fi redată doar o lume ideală, împăcată şi unită. Lumea poeziei este nemărginită, atât în conflicte, durere şi mizerie, cât şi în înţelegere, compasiune şi fericire. Şi aceste sentimente îl bântuie atât pe poet cât şi pe cititor.

Eternitatea şi Moartea, reprezintă pentru mine, cei mai buni sfătuitori.

O poezie în care magia instantaneului este şlefuită prea tare, nu mai este poezie!Emilia Ţuţuianu: Într-un articol intitulat Omul, maşina şi societatea modernă, ,,devoalezi” în cuvinte pline de realism dialogul care există între lumea interioară şi cea exterioară, strădania umană de a atinge o ,,conştiinţă” un spirit elevat… articol ce m-a impresionat profund şi mărturisesc că l-am aprobat în totalitate. În multe articole publicate în revista Neamul Românesc militezi pentru normalizarea vieţii societăţii româneşti. Cum vezi evoluţia României? Cum vezi viitorul artei, poeziei, culturii româneşti, într-o lume pândită, marcată de pericolele kitsch-ului, ale non-artei, implicit non-valorii şi inautenticităţii axiologice?

Dimitrie Grama: În serialul de eseuri Omul – Maşină, am încercat să-mi expun parte din propria filozofie, nu pentru a instrui, a educa pe altcineva, ci pentru a mă înţelege pe mine. În esenţă, textele acelea, sunt nişte mărturisiri intime, care, probabil, nu au mare importanţă pentru semenii noştri, dacă nu sunt, aşa cum tu eşti, pe aceiaşi lungime de undă.

Fiinţa umană îşi dă prea multă importanţă şi vorbeşte, în mod serios, pe ton grav, despre lucruri pe care nu le posedă sau nu le înţelege, printre care este şi ,,conştiinţa”. O grămadă de filozofi au scris mii de pagini de texte greoaie despre acest lucru. Şi de ce sunt aceste texte greoaie şi de neînţeles? Pentru că acei filozofi habar nu aveau despre ceea ce vorbeau. Păcat; oamenii, în naivitatea lor naturală, îi iau în serios! În concluzie şi pe bună dreptate, nici eu nu mă pot aştepta să fiu luat în serios de semenii mei!

Privitor la evoluţia României, cu tot scepticismul care, în general, mă caracterizează, sunt totuşi optimist. Sau aşa vreau să fiu, pentru că iubesc ţara aia cu nenorociţii ăia de români, şmecheri şi deştepţi, umili şi proşti, hoţi şi generoşi, răi şi buni.

Sunt optimist tocmai pentru că există această varietate umană care poate naşte cele mai formidabile lichele dar şi cei mai inspiraţi poeţi sau matematicieni!

Uite neamţul: e unu şi unu, toţi îndemânateci, toţi capabili să facă şuruburi perfecte, sau să meargă cot la cot şi la ordin să tragă perfect cu mitraliera! Este ordonat neamţul şi ascultător, atât de ascultător că poate să ne extermine pe toţi, fără să-i pară rău.

Nu are inima românului! De aceea cred că România are o şansă să se ridice în viitor, chiar dacă acest viitor este mai îndepărtat în timp şi generaţia noastră nu-l va mai prinde. Vor trece încă vreo 50 de ani până când ordinea social-politică va fi alta, bazată pe principii mai sănătoase.

România ar trebui să încurajeze ,,satul şi ţăranul” român şi să-şi bazeze o mare parte din economie pe agricultură şi pe natura frumoasă şi sălbatică.

Toate culturile lumii sunt ameninţate de ,,modernism şi superficialitate” şi România nu face excepţie. Oricum ar trebui să existe un echilibru între valori. Prea multă vulgaritate şi superficialitate expusă atât în mass-media cât şi cultural va duce bine-nţeles la dispariţia multor valori cunoscute de noi acum, dar sunt convins că întotdeauna vor fi şi alţii, deosebiţi, sensibili şi cu o gândire şi imaginaţie ,,clasică” şi aceştia vor duce mai departe arta şi cultura adevărată. Cred că mai curând ,,manelismele” şi alte teribilisme vor fi vulnerabile în timp şi vor risca să dispară.

Arta şi cultura adevărată se vor schimba, dar nu vor dispărea atâta timp cât se nasc oameni ca noi.

Emilia Ţuţuianu: Mai există punţi spirituale între ,,lectura românească” şi cea ,,străină”?

Dimitrie Grama: Cum am amintit mai înainte, eu nu aparţin nici unei instituţii culturale sau vreunui grup cu interes de contact sau promovare a relaţiilor culturale şi de aceea nu sunt destul de angajat în acest domeniu, cel al ,,legăturilor” spirituale sau culturale între Occident şi România, dar sincer, cred că există punţi spirituale între toate culturile lumii.

Lectura românească şi cea străină au un numitor comun: creatorul şi cititorul care, şi unul şi altul, folosesc acelaşi vocabular, aceleaşi cuvinte scrise poate cu semne diferite, dar care au toate acelaşi înţeles.

Nu prea văd în librării sau biblioteci scriitori sau poeţi români, în afară de Cioran, Eliade sau Ionesco, dar ei fac parte din vechea gardă de oameni de cultură română formaţi în diaspora, aşa cum au fost şi Tzara, Enescu, Brâncuşi, Racoviţă şi alţii.

Păcat că instituţiile culturale din ţară nu sunt interesate să promoveze cultura română, care ar putea avea succes aici în Vest. Bănuiesc că cei de la ,,cultură” sunt puşi acolo pe bază de cine ştie ce ,,merite” şi fac şi ei ce pot la îndemnul şi sub controlul altor tipi care nu au nici un interes să promoveze o adevărată cultură românească sau pur şi simplu nu se pricep la cultură.

Emilia Ţuţuianu: Ce personalităţi marcante ai cunoscut şi care ar fi prieteniile tale literare şi nu numai?

Dimitrie Grama: Greu de spus. Am întâlnit mulţi oameni interesanţi şi poate că cei care m-au impresionat cel mai mult, nu au fost neapărat ,,personalităţi recunoscute” pe plan naţional sau internaţional.

Ar trebui să-mi amintesc toţi dascălii, începând cu şcoala primară şi terminând cu profesorii de la Institutul de Medicină Karolinska şi Uppsala, care dintr-un copil, tânăr necopt, iresponsabil şi flegmatic, au reuşit să educe în disciplină un sportiv de performanţă şi un profesionist, cu mici excepţii, destul de responsabil. Toţi aceşti oameni, cenuşii şi neremarcaţi, reprezintă pentru mine o valoare de nepreţuit şi le sunt etern recunoscător.

La Stockholm am legat, cu toată diferenţa de vârstă, o relaţie prietenoasă cu Paul Lahovary. Apoi mai târziu am corespondat şi l-am cunoscut pe Virgil Ierunca, care a fost primul român care m-a încurajat şi mi-a publicat versuri în ,,Limite”, publicaţia lui de la Paris. El mi-a spus că ceea ce eu scriu îi aduce aminte de Blaga, lucru cu care nu am prea fost de acord, deoarece şi ,,filozofia” şi poezia mea sunt diferite de Blaga, dar m-am simţit flatat de comparaţie.

Tot la Paris l-am întâlnit şi pe Cioran, care pe vremea aceea, vorbesc de anii 1984-85, începuse deja să fie marcat de senilitate prematură. I-am citit cu multă plăcere toate cărţile şi îl simt aproape de sufletul meu, cu toate că nu am avut ocazia să petrecem timp împreună.

L-am cunoscut foarte bine şi apreciat enorm pe Ioan Grigorescu. O adevărată enciclopedie, entuziast, sportiv şi mai ales un adevărat patriot român. În vara anului 2004 sau 2005 l-am întâlnit, la Cambridge, unde el făcea un episod din ,,Spectacolul Lumii” cu Barbu Călinescu, fiul fostului premier al României Armand Călinescu. Am aflat multe atunci de la Barbu Călinescu despre perioada legionară din România şi am mai aflat că România i-a retrocedat fostul conac al tatălui său. Mi l-a arătat în poze. Destul de modest şi destul de ruinat şi săracul Barbu, trecut de 70 de ani, nu ştia ce să facă cu el şi se gândea să-l doneze comunei aceleia din Valahia.

În România am un prieten şi îndrumător în Adrian Alui Gheorghe, pe care nu mai este necesar să-l introduc şi de asemenea colaborez cu George Anca.

Mai demult, acum câţiva ani am colaborat cu mai mulţi intelectuali şi scriitori din România, dar unii au murit şi cu mulţi alţii nu mai am contact, decât întâmplător.

Recent mi-am reîntâlnit un fost coleg de liceu, care trăieşte de vreo 22 de ani în Singapore, Valeriu Sepi, pictor de valoare şi un om de caracter deosebit.

Astfel de întâlniri mă bucură şi mă fac să-mi păstrez optimismul pentru România şi români.

În rest, nu mă prea străduiesc să am ,,prieteni literari”, deoarece pentru mine scrisul este o activitate complet privată. Mai ales poezia este.

Moldova, mai ales Piatra Neamţ-ul şi poate chiar şi Romanul, într-un fel, m-au ,,înfiat” şi am mult mai multe legături culturale cu moldovenii decât cu bănăţenii sau reşiţenii şi adevărul este că mă simt mult mai bine printre cărturarii moldoveni şi nu duc lipsa celor de pe malurile Bârzavei.

Emilia Ţuţuianu: Inspiraţia unor poeţi contemporani nu porneşte din inimă, din credinţă, porneşte din închipuirea lor. Nu este un crez, ci un motiv artistic. Scopul este mutarea supranaturalului în imaginaţie şi naturalizarea lui. ,,Aţi greşit – poteca din mine, nu duce nicăieri” ne mărturiseşti într-un vers. Este un sentiment rătăcit printre valurile unei imagini agitate? De altfel, prof. Mihai Rădulescu – un prieten apropiat sufletului tău – subscria acestei trăiri…

Dimitrie Grama: Nu ştiu care sunt căile de inspiraţie ale celor care scriu poezie, dar sunt sigur că există poeţi şi mai ales epigramişti, care folosesc ritmul şi rima ca un fel de cuvinte încrucişate. Cineva mi-a spus că există şi un ,,dicţionar de rime”! Interesant, atunci poezia şi chiar nuvela se pot construi ca un castel de ,,lego”, lucru care poate că ar merita mai multă atenţie, dar nu-i stilul meu şi-s prea bătrân să mă mai schimb.

Stilul meu este surpriza gândului, a ideii, apoi tăcerea care urmează, spaima că totul dispare în nefiinţa care-s eu atunci. Scriu cu mintea, cu inima, cu amândouă sau doar adun din văzduh şoapte pe care alţii le-au pierdut de pe buze atunci când delirau iubire, credinţă, frumuseţe sau non-sens? Nu, nu ştiu, aştept ghilotinarea…

Da, într-adevăr ,,poteca din mine, nu duce nicăieri” şi de aceea eu îndrum adeptul/cititorul, să nu păşească ,,în mine” sau exact pe urmele mele, pentru că mi-este frică că nu va găsi nimic folositor pentru el. Mi-e teamă că, în loc să-i fiu de folos, îl dezamăgesc, îl golesc de propria lui valoare.

Mihai Rădulescu şi prietenul lui Boris David au înţeles acest lucru şi eu le sunt recunoscător pentru asta.

Emilia Ţuţuianu: Nu l-am cunoscut pe Mihai Rădulescu, dar m-a fascinat personalitatea lui. Discuţii lungi, profunde cu bunul meu prieten Boris David, m-a făcut să îl ,,descopăr” şi să îl apreciez mult pentru erudiţia şi obiectivitatea scrierilor sale. Majoritatea scriitorilor de azi se inspiră din actualitate şi transcriu cronica zilei sau a epocii din care fac parte. Dar în acelaşi timp, oameni geniali, ca: Dante, Beethoven, Pascal au reuşit să clădească o lume imaginară pe care orbul o vede şi surdul o aude. Profunzimea poeziilor tale ar putea constitui pe viitor şi un debut într-o lume epico-lirică?

Dimitrie Grama: Majoritatea scriitorilor se bazează pe succes şi au tras învăţătura că lumea apreciază ,,banalitatea cotidianului” şi vrea să citească şi să recitească ,,ceva” care îi aduce aminte de ea însăşi sau ,,aventuri” în care şi omul obişnuit de pe stradă, ar fi un posibil erou principal.

Toţi folosesc acest trucaj de promovare şi succes care este răsplătit economic.

O armată de ,,agenţi culturali” sunt angajaţi tocmai ca să promoveze un sistem anume, sistem profitabil şi aceşti agenţi se numesc, critici de artă şi literatură.

O meserie interesantă, de multe ori bănoasă, profesată de oameni care, în marea majoritate a cazurilor, nu produc nimic. Absolut nimic, deoarece ,,critica” produsă de un individ oarecare, fără importanţă dacă-i şcolit sau nu, reprezintă doar o opinie individuală, din milioanele de opinii posibile.

Nu este de mirare că multă literatură este un fel de ,,producţie în masă”. Romanele poliţiste sunt la modă, misterele lui Da Vinci sunt la modă, cronicile de familie sunt la modă, memoriile fotbaliştilor sunt la modă, precum şi bârfa de toate felurile. Dar asta-i literatura pe care o ,,cere” societatea, cititorul obişnuit şi atunci ce şansă are Dante, Cervantes, Borges sau Dostoievski? Câţi ascultă Bach sau Beethoven şi câţi ascultă Madonna sau manele?

Cât despre ceea ce scriu eu, ce să zic? Poate că tocmai profunzimea, filozofia ascunsă în fiecare rând, sperie şi alungă cititorul care vrea spectacol simplu, vers pe care să-l citească îngânând cuvintele: lip-tip-rip, nic-bit-sit….şi apoi să le uite ca şi când nici nu ar fi existat.

Poate că asta-i menirea cuvântului scris. Poate că doar cuvintele pe care ni le putem aduce aminte oricând, au adevărată valoare.

Am planuri de viitor, am planuri mari, dar ştiu că de obicei rămân la stadiul de plan şi doar lucrări neînsemnate, nesemnificative văd lumina zilei şi întunericul literei tipărite.

Şi poate că-i mai bine aşa. Celebritatea e greu de dus şi mi-e teamă că dacă ajung celebru mă apuc de băut ca Nichita Stănescu!

Emilia Ţuţuianu: ,,Voi lua cu mine noaptea”: crezi că încercarea ta de a ne elibera, pe noi cei rămaşi în ţară, de noaptea post-comunistă, ce ne acoperă încă, ar avea sorţi de izbândă?

Dimitrie Grama: Sunt convins că efortul meu, suplinit de efortul sutelor şi miilor de români adevăraţi, va avea toate şansele să scoată ţara din confuzia în care se zbate la ora actuală. Multe din poeziile şi eseurile scrise de mine ar putea fi folosite ca sursă de inspiraţie în această privinţă, dar cel mai important factor este abnegaţia şi perseverenţa românilor ,,autohtoni”, a acelora care, acolo, zi de zi, se luptă cu demonii trecutului.

Ştiu că nu este uşor şi ştiu că nu este de ajuns să te revolţi numai în cercul tău restrâns, în care de obicei sunt oameni care împart aceleaşi idei şi principii, ci lupta pentru adevărata democraţie trebuie dusă de toţi cei care se consideră ,,responsabili” faţă de ţară şi popor. Există exemple în acest sens şi în istoria românilor, începând cu Gheorghe Doja, Tudor Vladimirescu, intelectualii de la 1848 şi terminând cu cei care au murit schingiuiți la Doftana sau la Canal.

Intelectualul român are o mare răspundere şi nu poate să se ascundă după scuze futile. El este ,,dascălul” generaţiilor viitoare şi chiar dacă se simte singur şi timorat de cei de la putere, trebuie să găsească curaj şi „fraţi de arme” şi să lupte pentru ca vocea lui să fie auzită şi să lupte pentru o societate cu care să se mândrească.

Unii intelectuali români mi-au spus că pentru mine-i uşor să fiu „combatant”, să critic şi să incriminez ,,Puterea”, fiind acolo unde sunt, departe şi cu „burta plină”, pe când cei rămaşi acasă sunt nevoiţi să se „prostitueze” cu Puterea, ca să mănânce şi ei o pită mai bună.

Această atitudine a intelectualului român mă pune pe gânduri şi este extrem de demoralizantă, deoarece în ea se ascunde acea acceptare a iresponsabilităţii, corupţiei, şmecheriei.

Eu cred că românii au armele necesare cu care să lupte împotriva actualei orânduiri dar, ori nu ştiu cum să folosească, ori nu vor să folosească aceste arme.

Poate că pentru mulţi oameni, e mult mai comod să lingă în fund diverşi tipi, indiferent cât de murdar e fundul ălora, decât să accepte lipsuri materiale. Eu nu sunt construit aşa şi de aceea toţi care m-au cunoscut chiar înainte de a pleca din România, ştiu că dacă rămâneam acolo, ajungeam ori la casa de nebuni, ori la puşcărie, dacă nu reuşeam să încep o revoluţie şi să schimb ordinea de atunci. Noroc că mi-am dat seama la timp că în 1968-69 nu puteai să schimbi nimic în Estul Europei şi noroc că am putut fugi de acolo, altfel cred că acest dialog nu ar fi fost posibil, decât cu un Dimitrie din mormânt.

Şi totuşi, aşa cum m-am exprimat de multe ori, eu sunt optimist şi vreau să cred că românii şi România vor avea parte de o soartă mult mai bună în viitor. Sper din toată inima să am dreptate şi sper să pot ajuta cât se poate de mult ca această speranţă să fie îndeplinită.

Emilia Ţuţuianu: Parcursul vieţii tale, cu evoluţiile scandinave, engleze, iberice, sau franceze ar putea foarte bine constitui subiectul unui roman. Te-ai gândit să ne destăinui câte ceva din civilizaţia occidentală, aşa cum ai simţit-o, într-o posibilă epopee epică?

Dimitrie Grama: Am avut parte de mult noroc în viaţă şi viaţa mi-a fost un dascăl bun, care m-a învăţat multe. De asemenea am avut posibilitatea să văd şi să trăiesc în alte societăţi şi să mă adaptez altor tradiţii. Am întâlnit atât ,,oameni de excepţie”, cât şi mulţi ,,oameni obişnuiţi” şi am învăţat multe şi de la unii şi de la alţii.

M-am gândit şi eu să aştern pe hârtie experienţa şi trăirile mele de o viaţă, dar sunt încă prea tânăr! Mai aştept, pentru că nu vreau să jignesc pe nimeni încă în viaţă expunându-i criticii masei de cititori care, după cum bine ştii, se omoară ca să-mi citească opera!

Emilia Ţuţuianu: Ce alte pasiuni în afară de chirurgie, poezie şi golf ai, ce iţi mai place să faci, ce ne poţi spune despre, să zicem, salvarea pădurilor sau poluare, protecţia naturii, sunt destule problemele omenirii în acest început de secol XXI; care e atitudinea ta faţă de acestea? Îmi poţi spune câte ceva despre proiectele, planurile tale de viitor profesionale, literare?

Dimitrie Grama: Am fost şi sunt încă fascinat de ştiinţă, mai ales de fizica teoretică, cosmologie şi genetică. Îmi aduc aminte că, în anii 1950-60, oamenii de ştiinţă deosebiţi, poeţii mari, filozofii şi compozitorii erau numiţi genii. Se vorbea atunci despre Da Vinci, Galileo Galilei, Copernic, Newton, Planck, Bohr şi Einstein, se vorbea despre Shakespeare, Puşkin, Dostoievski şi Eminescu, despre Platon, Kant, Heidegger şi Marx, se vorbea de Bach, Vivaldi, Beethoven si Mozart şi toţi aceştia erau genii.

Acum vad că Hagi e genial, cutărică artist de la Teatrul National e geniu, bucătăresele de la TV sunt genii, frizerul di pi Centru e homo, dar e genial! Diverşi prezentatori, care probabil că nu au clar în cap o scara a valorilor, expun tot felul de indivizi, ca genii! Sunt convins că acei oameni sunt foarte profesionişti în meseria lor, dar genii??!

Ce să mai înţeleagă copiii sau tinerii care se străduiesc să-şi aleagă o profesie?

Cu cine să mai discuţi şi cine să înţeleagă, nu numai superficial, dar să înţeleagă în profunzime, poluarea naturii, creşterea populaţiei globului, exterminarea animalelor sălbatice, războaiele religioase care vor veni, riscul auto-exterminării? Cu geniile de la televiziune, sau cele de la birtul artiştilor?

Mă irita enorm ipocrizia Vestului mai ales acum, când condamnă teroriştii musulmani pe care ei i-au creat. Nu trebuie sa fii profesor universitar de istorie, ca sa ştii ca Afganistanul nu a putut fi controlat niciodată de o forţă străină începând cu Alexandru cel Mare şi terminând cu Elţin, la fel cum în Irak Saddam Hussein, sau în Libia Kadhafi, erau dictatori necesari, ca şi în Siria, dictatori care ţineau în frâu extremiştii religioşi, teroriştii internaţionali pe care Vestul i-a înarmat să dea jos ,,dictaturile” pe care Vestul nu le putea controla şi să instaureze ,,democraţii” care să le dea petrolul pe bani mărunţi.

Politicienii, în loc să se străduiască să ajute toate naţiunile pentru un standard normal de viaţă, folosind avuţiile pământului pentru prosperitate, se prostituează cu fabricanţii de arme şi folosesc resursele materiale şi umane în slujba războiului şi al distrugerii!

Dar vasta majoritate a politicienilor sunt Oameni-Maşină, fără conştiinţă sau doar cu o conştiinţă rudimentară şi acest lucru se adaugă şi la un IQ foarte mediocru al politicienilor de elită!

Dar, mă frământă gânduri legate de limitele noastre, de prostia vastă care ne caracterizează şi mă întreb, care ar putea fii căile spre o altă ordine, o ordine bazată pe înţelegere, acceptanţă şi colaborare umană pe fronturile cunoaşterii cu creionul în mână şi nu pe fronturile discordiei şi a fricii cu mitraliera în mână.

Problema cea mai acută a omenirii în acest secol, este problema intoleranţei religioase. Problema unui musulmanism agresiv, înarmat şi în marş forţat să împlinească voinţa lui Mohamed că există doar un Allah şi că toate fiinţele umane trebuie să-l recunoască şi să-l venereze în exclusivitate. Conform Coranului şi legii Sharia!

Am scris mai multe eseuri pe aceasta temă şi nu vreau să mă repet.

În orice caz, fiinţa umană se află la o răscruce de drumuri şi va trebui sa aleagă, ori ,,drumul cunoaşterii şi al progresului”, ori ,,drumul credinţelor şi a războaielor religioase”.

De aceasta alegere s-ar putea sa depindă tot viitorul omenirii.

Şi în rest, dragă Emilia, în afară de câteva proiecte împreună cu Adrian Alui Gheorghe, nu prea am planuri de viitor.

Emilia Ţuţuianu: În căutarea omului Dimitrie Grama aş fi dorit ca dialogurile noastre să ne poarte dincolo de medicul şi dincolo de poetul nostalgic coborâtor din Ilidia, mai aproape de omul adevărat atunci când se priveşte în oglindă: ai putea, dragă Dimitrie, să te defineşti, să te destăinui, aşa cum te vezi pe tine ca om, îndrăznesc să spun, ca om adevărat?

Dimitrie Grama: Ţi-aş răspunde cu mare plăcere întrebărilor privitoare la persoana mea, dar în spatele versurilor, eseurilor, prozei nostalgice, se află un om obişnuit cu câteva calităţi şi cu, cel puţin la fel de multe, defecte.

Cum am mai amintit, am avut dascăli buni în viaţă, de la care am învăţat în primul rând bunul simţ. Am văzut că mulţi oameni pot ajunge destul de departe, dacă au bun simţ, dar am văzut că şi oameni total lipsiţi de bun simţ, pot ajunge şi mai departe.

De asemenea nu pot să mă caracterizez, deoarece nu sunt încă mulţumit cu mine însumi şi aş suferi de mare subiectivitate şi ar fi un mare risc să prezint un individ care nu sunt, în fond, eu, ci un altul, la care aspir sau unul pe care sunt mândru să-l expun în vitrină.

Nici nu pot să găsesc cuvinte potrivite…Unii oameni se autocunosc la perfecţie şi pot răspunde cu exactitate cine sunt ei. Eu mă mai lupt cu maşina din mine, îmi caut conştiinţa şi prefer compania pisicilor mele norvegiene de pădure. Să nu crezi că sunt un posomorât, un nesocialabil, ci din contra, îmi plac glumele, dansul, etc. dar am şi multă nevoie de linişte, am multă nevoie de timp petrecut singur, doar cu mine.

Emilia Ţuţuianu: Ce loc mai ocupă Ilidia pentru Dimitrie Grama? Te-ai gândit la o posibilă reîntoarcere la obârşii?

Dimitrie Grama: Ilidia este locul pe care nu l-am părăsit niciodată, la fel cum este, într-o măsură mai mică bineînţeles, şi restul României. Eu sunt un emigrant fizic, dar nu spiritual şi trăiesc mereu cu voi, în obârşiile noastre comune. În ultimul timp am revenit şi fizic mai des în ţară şi la bătrâneţe, sper să am puterea să stau perioade cât mai lungi acolo. Poate că la Ilidia îmi voi alege locul de veşnicie, alături de cei care mi-au spus că acolo-i Paradisul.

Emilia Ţuţuianu: La finalul dialogului nostru, ai un gând pentru românii din ţară?

Dimitrie Grama: Pentru românii din ţară am sute de gânduri şi sunt mereu alături de ei, mai ales cu inima. Sufăr atunci când ei suferă şi mă bucur atunci când ei sunt fericiţi.

Cred într-un viitor mult mai bun, un viitor în care toţi românii să se simtă acasă şi bine, un viitor cu care toţi ne putem mândri!