Recenzie la Du
Role de l' individual dans le Dterminisme Social și Le Probleme du Determinisme
Social, Dterminisme Biologique și Dterminisme Social. D. Draghicesco
Du Role de l'
individual dans le Determinisme Social. D. Draghicesco. Paris, Felix Alcan,
1904. Pp 367.Le Probleme du Determinisme Social, Determinisme Biologique et
Determinisme Social. D. Draghicesco. Paris, Editions de la Grande France, 1903.
Pp 99
M. Draghicesco,
într-o broșură intitulată Le Probleme du Determinisme Social și într-o
carte urmând cu un an mai târziu, Du Role de l' individual dans le
Dterminisme Social, a prezentat o declarație asupra relației dintre
sociologie și psihologie, care, în orice caz, scoate in relief puternic
problemele legate de relațiile acestor științe .
În prima sa
lucrare, M. Draghicesco se ocupă de diferența pe care el o concepe ca existând
între științele sociale și științele naturale pozitiviste. Acestea din urmă,
potrivit lui, servesc să profețească viitorul, printr-un studiu al trecutului.
Trecutul le oferă faptele care în uniformitatea și invariabilitatea lor
dezvăluie legile care determină succesiunea necesară a evenimentelor în viitor.
Acestui grup de științe trebuie să aparțină biologia, iar dacă individul urmează
să fie definit și analizat de o fiziologie și o psihologie dependentă de
fiziologie, și de o sociologie care urmează același traseu, determinismul
științelor sociale va fi cel al biologiei.
Împotriva
acestui fapt, autorul face un protest viguros. Baza protestului este că
evenimentele de conștiință nu pot fi predicate, pentru că ele izvorăsc dintr-o
sursă care se află mai sus decât cea a fenomenelor naturale. În primul rând, el
constată că fenomenele de conștiință sunt de un caracter cu totul diferit. Ele
sunt într-o mare măsură raționale și teleologice în structura lor, în timp ce
fenomenele naturale sunt mecanice. De aici el trece la discuția despre natura
relației dintre corp și conștiință. Ipoteza că conștiința este un epifenomen
este respinsă din cauza eficacitatății evidente a conștiinței în conduita
noastră, în timp ce doctrinele paralele ale materialismului și spiritualismului
sunt trase în țeapa contradicțiilor și implicațiilor lor metafizice.
Alternativa pe
care autorul o substituie acestei ipoteze este cea a societății, sau o
conștiință socială generală (este imposibil să se determine pe care anume
dintre acestea o are el în minte), care este matricea din care apare conștiința
individuală. Relațiile sociale sunt reale, obiective, și, potrivit autorului,
sursa tuturor stărilor de conștiință care se află mai presus de de cea mai
simplă senzatie și impuls. În loc, deci, de un creier cu epifenomenul său,
conștiința, care nu este decât umbra realitatății, acolo se află plexul social,
care nu este doar ca o țesătură și bătătură de fapte, dar este, la urma urmei,
însăși substanța conștiinței. Fazele mai simple, nereflexive, ale conștiinței
ar fi, prin urmare, dependente de determinismul fiziologic al corpului fizic,
în timp ce procesele superioare din care apare individul conștient s-ar ridica
din și ar depinde de complexul social și determinismul său, un determinism care
este teleologic pe când cel dintâi este mecanic.
Autorul aduce
în această discuție problema moștenirii de trăsături dobândite, ajungând la concluzia
că pot fi precizate numai acele trăsături care decurg din condiții permanente
în mediul înconjurător, și care vor continua să aibă aceeași valoare pentru
forme descendente pe care le-au avut acele forme parentale în care a apărut
variația. El conclude de aici că acele condiții atât de instabile și variante
precum cele ale mediului social nu pot fi, eventual, temei pentru moștenirea
trăsăturile dobândite ale vieții conștiente. Astfel apare un alt tip de
moștenire în lumea socială prin care caracteristicile dobândite sunt pronunțate
pe calea instituțiilor sociale. Baza moștenirii în lumea biologică este că
rezultatele dezvoltări au fost asimilate în textura materiei biologice, astfel
încât forma-copil aduce caracteristicile sale complet determinate cu ea în
lume; în timp ce în lumea socială forma vine pe cât posibil ca o pagină albă,
cu nicio caracteristică încă înscrisă pe ea, dar gata pentru determinarea
mediului său social prin educație și formare. Astfel, se face o distincție
capitală între cele două lumi, care pare pentru M. Draghicesco cel mai
important moment .
Așa cum am
indicat, există o întreagă lipsă de analiză a acestei dependențe de mediul
social. La un moment dat, autorul subînțelege că complexul social este un mediu
obiectiv antecedent existent înainte de conștiința căreia îi este substratul
într-un anume sens. Altădată el implică faptul că există o conștiință socială
generală din care apare conștiința individuală. În timp ce părea să respingă
poziția lui Wundt că această conștiință socială trebuie să apară în cea a
indivizilor, el nu discută nicăieri în mod adecvat această asumare, nici
relația acesteia cu o teorie a conștiinței cognitive.
Se adugă la
aceasta prezumția autorului că evenimentele din lumea conștiinței pot rezulta
din cauzație fără nicio serie fixă ori recurentă, și, finalmente, urmând pașii
lui Tarde, sugerează că lumea socială este tânără în comparație cu aceea
fizică; că nenumăratele ere necesare pentru a clădi sistemul solar și una din
planetele sale au rezultat prin evoluție continuă într-un curs aproape
invariabil al evenimentelor; că lumea socială este, prin comparație, decât într-o
epocă de haos, comparabila cu stadiul nebular timpuriu al sistemului solar; că
scientiștii care vor fi speculat la începuturi perioada nebulară nu puteau
cumva prezice evenimentele ce aveau să vină în cadrul sistemului, așa cum pot
acum prezice cu certitudine o eclipsă; și vedem că o mare varietate de
considerații pe niveluri cu totul diferite logic sunt aduse în față. La un
punct, el sugerează că este de conceput o perioadă viitoare când o astfel de
evoluție va avea loc în cadrul lumii sociale, că se va petrece o integrare
socială completă, astfel încât procesele de drept și metodă vor fi trecute
complet în conștiința omenirii și toate acțiunile sale vor fi determinate, așa
cum sunt evenimentele mecanice ale lumii fizice. La un alt punct el implică
faptul că inițiativa conștiinței face orice astfel de rezultat o
imposibilitate.
Când ne
întoarcem la cartea lui M. Draghicesco despre rolul individului în
determinismul social, găsim un efort mai detaliat pentru a dovedi identificarea
sociologiei și psihologiei, care este teza finală a broșurii sale . El insistă
din nou că lumea fizică nu poate fi la temei pentru explicarea conștiinței din
cauza complexității extreme a conținutului conștient. Pentru autor, lumea
fizică este extrem de simplă, făcută din serii care se repetă fără excepție,
neoferind nicio varietate, pe de-o parte, și niciun principiu de sinteză, pe de
alta. Varietatea și activitatea sintetică sunt acceptate a fi condițiile
conștiinței noastre personale, iar varietatea infinită a lumii fizice și
sintezele sale sunt oarecum disprețuitor respinse ca fiind destul de inadecvate
pentru trezirea conștiinței reflexive umane, în timp ce acestea ar putea fi
suficiente pentru stimularea proceselor vitale ale formelor animale inferioare.
Mediul social este cel la care trebuie să ne uităm pentru condițiile în care
poate apărea reflecția.
Procesele
sociale, în plus, merg în paralel cu psihologicul. Întreaga evoluție socială
este un proces de integrare, iar această integrare are două faze ale sale, care
răspund direct celor două cerințe ale conștiinței reflexive. Toată istoria
arată societatea măturând continuu tot mai multe comunități una în alta, în timp
ce însuși acest proces de creștere a extensiei societății implică o
diferențiere a noilor funcții sociale și o organizare mai profundă decât ar fi
putut exista în oricare dintre comunitățile mai mici. Această mișcare este atât
de continuă și neîncetată încât nu i se poate pune nicio limită, cu excepția
integrării finale a rasei, deși pas cu pas cu această răspândire a vieții
comunitare, trebuie să crească adâncimea și intensitatea conștiinței sociale.
Atunci, aici avem ivirea continuă a sintezei noi și neîncetate.
Dacă vom
examina procesele de conștiință și procesele sociale mai în detaliu vom găsi că
percepția este exprimată în termeni de psihologie modernă ca o formă de
sugestie, că asociația de idei revine la procesele de atenție și repetiție, și
că atenția este decât expresia subiectivă a prestigiului, autoritatea cu care
un element din mediul înconjurător ne comandă, în timp ce repetarea este o
chestiune de educație, dacă luăm educația în sensul său cel mai larg. Dar
sugestia și prestigiul , autoritatea și educația pot fi concepute doar din
punct de vedere social . Avansând la imaginație, este de a fi identificată cu
invenția, iar abstractizarea cu funcționarea controlului social prin legi și
obiceiuri, în timp ce activitatea voluntară își găsește marea și de adâncime
expresie în ceea ce M. Draghicesco definește ca geniu. Geniul este persoana
care dă expresie noii legi și prin identificarea lui cu mediul său pe de o
parte, și inițiativa lui, pe de altă parte, imprimă ideea asupra comunității,
și ridică masa până la ea , astfel că ideea devine o parte din conștiința
întregii societăți.
Aceste legi
sociale sunt inculcate tinerei generații, prin toate instituțiile sociale.
Schimbările care au loc trebuie să facă acest lucru prin geniul care face
avansul posibil, care este voința socială. Avansul este necesar datorită însuși
procesului de continuă integrare socială care implică absorbția neîncetată de
conținut nou și tot neîncetată organizare nouă. Concluzia întregii materii este
că psihologia este decât pedagogie aplicată, declarația în termeni individuali
ai operației prin care societatea își controlează membrii, și ia din timp
măsurile necesare pe care le implică integrarea socială. Astfel, sociologie și
psihologie devenin identificate, fiind decât aceeași știință privind spre
același domeniu prin ferestre diferite.
Recenzentului
îi pare o chestiune de nicio mare importanță că un paralelism complet se poate
urmări între conștiință și mediul pe care-l cunoaște. Cunoașterea este
universal recunoscută ca fiind constructivă, așa încât astfel de paralelism
între proces și produs este de așteptat. Cu siguranță, ceea ce M. Draghicesco
reproșează psihologului fiziologist că face este ceea ce el a făcut cu
niciun mandat mai bun ca psiholog social. Psihologul a subliniat că lumea
fizică este alcătuită din reprezentările noastre, că legile sale sunt doar
asociații ale ideile noastre, și că obiectele sale au unitatea apercepției noastre
sintetice . Dacă ar fi fost de conceput că o conștiință ar putea obține o
putere de sinteză din sintezele care-o afectează prin mediul său , cu
siguranță, acestea puteau fi găsite în lumea științei fizice. James Mill a
dedus asocierea ideilor din succesiunea de evenimente în natura fizică despre
noi . Dacă stimulul social poate comanda atenția noastră, cu siguranță cel
fizic a exercitat această autoritate pentru perioade mai lungi, și obiectele
sale au dat mai departe sugestiile cu care impulsurile native au răspuns la
percepția naivă. Legea naturală prezintă cu siguranță cazuri clasice de
abstractizare, și cine va trage linia între impuls și voință? Există, totuși, o
problemă ridicată aici care merită o analiză mai profundă decât îi acordă M.
Draghicesco. Este problema relației individului, de care se ocupă psihologia, cu
acel proces de conștiință în ansamblu. Pe de o parte acest lucru este cu
deosebire o problemă de psihologie socială, dar problema care apare deodată
este dacă individul cu care se ocupă psihologul este același cu cel al
sociologului. Autorul nostru insistă că sunt aceiași și că științele sunt doar
o știință .
Există un
punct de vedere din care obiectul social pare esențial diferit de cel al
percepției fizice. Celelalte sine stau pe o bază diferită de cel a obiectelor
fizice. Obiectele fizice sunt doar obiecte de percepție, în timp ce alte sine
sunt subiecte perceptive precum și obiecte percepute. Se pune întrebarea dacă
această diferență are vreo semnificație pentru procesul de cunoaștere. Înțeleg
că simțământul acestei diferențe este ceea ce stă în spatele poziției autorului
după care conștiința socială stă pe un plan mai înalt decât conștiința fizică.
și prevede mecanismul de cunoaștere în sine. Potrivit prezumției sale,
conștiința reflexivă, reprezentativă este esențial o conștiință socială.
Pusă în
termeni oarecum diferiți, situația este aceasta: cunoașterea este în esență un
proces de sinteză care implică un sine organizator, dar acest sine apare numai
în măsura în care alte sine, alii, apar în conștiință. Profesorul Baldwin în a
sa Dezvoltare mentală a descris, poate , la fel de satisfăcător ca orice
psiholog, procesul prin care personalitatea proprie a copilului rezultă din
diferențierea unei conștiințe sociale generale într-un ego și alii. Și aceste
alte sine sunt acceptate ca subiecte ca întru subiectul cunoscător, și deci nu
ca obiectul cunoascut. Acest fapt, din punctul de vedere al eticii, este de o
importanță capitală. După cum a afirmat Kant, aceste alte sine nu pot fi simple
mijloace așa cum sunt obiectele fizice. Ele trebuie să fie recunoscute ca
scopuri. Are vreo importanță acest fapt pentru psihologia cunoașterii? Dacă ne
întoarcem la conștiinta imediată, nu găsim nici o dovadă directă specifică a
unei valori cognitive care să fie inerentă în percepțiile noastre sociale
în comparație cu percepțiile fizice . Una este la fel de reală precum cealaltă
. Din punct de vedere psihologic, intrebarea devine aceasta: prezintă
introspecția sinele cunoscător cunoscătorului ca un conținut social implicând
necesarmente alte sine, în timp ce obiectul fizic cunoscut este subiect de
analiză în stări care să se refere la acest sine? Dacă acesta ar fi cazul, am
putea într-adevăr deduce întreg procesul cognitiv dintr-o conștiință care a
fost în primul rând socială și în al doilea rând fizică. Dar fapt este că acest
sine pe care intrespecția noastră îl revelă este așa-numitul sine empiric, și
este la fel de mult un construct ca și obiectul fizic. Un sine constructiv nu
apare niciodată ca obiect al introspecției. El nu mai poate fi ajuns pe masa de
disecție, decât pe cea a ego-ului transcendental al lui Kant. Este, egal,
adevărat că nu putem construi sine empirice, fără a construi alte euri. Este la
fel de adevărat că nu putem construi corpurile noastre fizice ca obiecte, fără
a construi alte obiecte fizice, și aceasta este o bucată de idealism berkeleyan
de a raporta conștiința obiectelor fizice la conștiința sinelui empiric, dând
precedență în realitate celui din urmă asupra celui dintâi. Este greu să vezi
că psihologia, ca o analiză a conștiinței reflexive, este, în esență, socială
în caracterul său.
Există o altă
atitudine a autorului, care duce mai mult sau mai puțin direct la această
chestiune. El presupune că științele fizice ne dau o teorie fixă a naturii,
care nu se schimbă , nu este supusă reconstrucțiilor constante care fac obiectul
unor teorii sociale. Ipoteza este una neîntemeiată . Ar fi dificil pentru
teoria socială să se schimbe mult mai rapid sau mai fundamental decât a făcut-o
teoria materiei în ultima jumătate de secol. Fapt este că atitudinea noastră
față de teoria fizică este exact aceeași ca și față de teoria socială . Fiecare
nouă ipoteză aduce cu ea o schimbare radicală de un asemenea caracter încât ar
fi fost imposibil pentru omul de știință de a fi prezis noua ipoteza de la cea
mai deplină cunoaștere posibilă a lumii în vechime. Din punctul de vedere
ptolemaic, nimeni nu ar fi putut vreodată argumenta sau prezice pe cel
copernican. Și este esența nu numai a pragmatismului, dar a celor mai multe
alte doctrine filosofice moderne ale cunoașterii, să apeleze la această cunoaștere
științifică realmente teleologică precum cea a științelor sociale. Punctul care
trebuie accentuat este faptul că conștiința reflexivă, atunci când întâlnește o
dificultate esențială și formează o ipoteză pentru a rezolva această problemă,
are întocmai aceeași atitudine față de teoriile sale sociale ca și aceea pe
care o are față de teoriile fizice, și vice- versa. Întregul corp de cunoștințe
este deschis reconstrucției.
GEORGE H. MEAD
Universitatea din Chicago
Publicat în Psychological
Bulletin 2, (1905): 399-405.
Traducere din limba engleză: George Anca
Nota editorilor:
De peste un deceniu, am
ortografiat greșit numele lui Draghicesco. Mulțumim lui Filipe Carreira de
Silva pentru corectare.
ALBERT THOMAS Prefață
la NOUA CETATE A LUI DUMNEZEU Paris, 1928
PREFAŢĂ
A trecut deja
mult timp de când prietenul meu Draghicesco mi-a vorbit de marea sa operă şi mi-a
dezvoltat, într-o conversaţie încrezătoare, ideile principale ale acesteia.
Încă de atunci, i-am promis să i-o prezint publicului francez.
Unii poate că
s-ar mira. Într-adevăr, în această carte, sunt multe idei la care eu nu pot
subscrie. Prietenul nostru a notat el însuşi că mai multe concluzii ale
studiului său erau în contradicţie cu „manierele sale obişnuite de a vedea”, cu „vechile sale
convingeri”. Acestor vechi convingeri, eu rămân, din partea mea, obstinat
credincios. Nu pot subscrie la critica sa faţă de Democraţie. Nu pot ajunge să
înţeleg nici legătura pe care el pretinde a o stabili între ideea Societăţii
Naţiunilor şi unele principii teologice. Aş fi gata să mă bucur de o înnoire a
tradiţiei creştine. Marele nostru Saint-Simon trăgea din această tradiţie, acum
ceva mai mult de un secol, primele afirmaţii socialiste, principiile
unei reconstrucţii a comunităţii umane. Neo-creştinismul pe care
Draghicesco îl prezintă ca ideologie a Societăţii Naţiunilor îmi pare dificil a
trebui să integreze toate afrmaţiile fremătătoare care afluează astăzi din mii
de tradiţii diferite şi care toate tind egal la stabilirea unei solidarităţi
internaţionale noi. Mi-e teamă că în bucuria sa mistică de a descoperi „Noua
Cetate a lui Dumnezeu”, prietenul nostru să nu se fi aservit un pic prea mult
urmăririi fidele a dezvoltării vechimii.
Şi totuşi,
după ce am citit-o, am simţit mai mult ca niciodată datoria de a-mi ţine
promisiunea. Nu numai pentru că Draghicesco este un suflet sincer şi pasionat,
unul din acele suflete „care
sunt foc”, cum spunea un mare mistic; nu numai pentru că eu mă simt
antrenat de valul abundent al gândirii sale! Dar mai ales pentru că lupta pe
care el vrea s-o intreprindă, şi ca apostol şi ca profet, în favoarea
Societăţii Naţiunilor, este urmare a marii bătălii care ne-a unit în trecut,
bătălie pentru dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, bătălie pentru
independenţa naţionalităţilor. Prietenul meu reaminteşte în introducerea sa
cum, în 1918, la Roma, noi am acţionat împreună pentru libertatea românilor, a
sârbilor, a cehilor şi a polonezilor şi pentru antanta lor solidară. Societatea
Naţiunilor este astăzi complementul indispensabil al acestei politici. Noi
continuăm lupta noastră fraternal. Câteva divergenţe de opinie nu ne pot face
să ne renegăm amintirile.
Apoi
Draghicesco pretinde a da Societăţii Naţiunilor titlurile sale. „Filosofia istoriei, spune el,
o justifică.” Or, o astfel de justificare este preţioasă. Spiritul uman este
astfel făcut. Chiar când logica pare a impune o soluţie, lui îi place să-i
găsească antecedente, îi place să simtă că ea se inserează în trama eforturilor
generaţiilor trecute. Societatea Naţiunilor nu este numai o improvizaţie a
generaţiei umane ucisă de război. Ea este reuşita întregii istorii. Foarte
puternic, Draghicesco preia o idee dragă lui Wells sau lui Ferrero, ideea că
toată istoria universală se rezumă într-un efort al rasei umane spre unitatea
sa. „Această tendinţă a unificării are atot-puternicia unui fatum şi aliura
unei providenţe. Ea stăpâneşte umanitatea ca voinţă esenţială, dacă nu unică, a
unei divinităţi implacabile.” În Asia şi în Africa, precum şi în Europa, în
antichitate ca şi în timpul lui Carol cel Mare, în vremurile moderne cu
tentativele lui Carol Quintul; mai târziu, cu Ludovic al XIV-lea, cu Napoleon
I, „atâtea aspiraţii de a constitui umanitatea într-un vast corp organic”. Au
existat multe tentative ratate. Au existat de asemenea reuşite momentane. Cea
mai mare este cea a Romei. Societatea Naţiunilor, pe un câmp mai vast şi pe o
durată mai lungă, nu trebuie ea să realizeze din nou „pacea romană” sau, mai
degrabă, acum, „pacea umană”?
Astfel este
marea teză a cărţii. Este necesar a sublinia, pe de o parte, cum ea prelungeşte
tradiţia marilor filosofi ai istoriei, de la Vico la Michelet şi la Ferrero?
Este necesar, pe de altă parte, cât este ea de reconfortantă pentru cei care,
astăzi, şi-au plasat cele mai înalte speranţe umane în stabilirea solidă a unei
Societăţi a Naţiunilor?
Dar meritul
esenţial al acestei opere enorme este că ea este un act de credinţă antrenant.
Societatea
Naţiunilor are adversari franci. Sunt oameni care cred în permanenţa, în
binefacerea războiului. Cu excepţia Statelor Unite ale Americii şi a Rusiei,
cea mai mare parte a statelor, este adevărat, participă la opera sa. Dar
această participare nu este adesea formală? Cancelariile nu se resemnează
adesea acestei colaborări internaţionale ca unei activităţi secundare? În fond,
ele consideră Societatea Naţiunilor ca o oportunitate diplomatică putând la
rigoare să nu fie lipsită de interes. Nu este, în sfârşit, starea de spirit
curentă la Geneva că lucrările Societăţii Naţiunilor trebuie să se desfăşoare
cu o extremă prudenţă, cu o rezervă atentă? Ce de apeluri la înţelepciune, la
legile naturale, la necesităţile vieţii! Societatea Naţiunilor rămâne, în
deciziile ei cotidiene, cu totul pătrunsă de grija intereselor particulare,
interesele naţiunilor, interesele claselor, interesele industriilor.
L-am criticat
pe Drăghicescu de a fi fost poate obsedat de marele său model, Sfântul
Augustin. Dar cum să nu recunoaştem puterea convingerii şi a speranţei care se
degajă din opoziţia dintre „Noua Cetate a lui Dumnezeu”, Societatea Naţiunilor
astfel cum a conceput-o prietenul nostru, şi Societatea Naţiunilor empirică
zbătându-se mereu în greutăţile ei de după război. Fără îndoială, profeţii,
utopiştii sau „cranks” (căci, pentru pretinşii înţelepţi, toate aceste epitete
sunt echivalente) sunt denunţaţi cotidian la Geneva drept cei mai răi duşmani
ai instituţiilor noastre. Dar fără ei, vom ajunge noi cu adevărat, din mijlocul
dificultăţilor şi nevoilor noastre zilnice, la menţinerea intactă a marii
speranţe care, pregătită de secole, s-a formulat după război? Draghicesco are
dreptate, „Oameni fără
credinţă nu vor putea să dea viaţă unei Societăţi a Naţiunilor eficace şi
durabilă”. „Noua Cetate a lui Dumnezeu sau Republica socială trebuie să se
completeze cu Liga Naţiunilor, nu va fi niciodată opera unei umanităţi
sceptice.” Mai mult, Societatea Naţiunilor nu va putea fi stabilită decât dacă
crearea sa se însoţeşte cu o mare redresare morală, cu un mare efort de
civilizare. Eu nu ştiu, încă o dată, dacă această redresare morală, această
regenerare religioasă, în sens larg al cuvântului, se vor acompania în formele
precise pe care le imaginează Draghicesco. Eu nu le recunosc mai puţin şi
necesitaea şi deja existenţa.
Pentru că el
ne face să simţim această credinţă, cartea lui Draghicesco va fi binefăcătoare.
Viaţa noastră
de administratori internaţionali, viaţa noastră din Geneva solicitată de mii de
detalii ale unei activităţi cu totul universală şi embrionară, imensă şi încă
reţinută, este în orice zi aspră, adesea chiar descurajantă. Pentru a o trăi,
noi avem nevoie, mai mult decât alţii, de a reflecta la „Noua Cetate a lui
Dumnezeu”, de a ne întreţine şi exalta credinţa. Între discuţiile abstracte şi
bizantine unde comisiile şi sub-comisiile par deseori a se înfunda, între
aritmetica şi marile visuri ale filosofului, parcă există adesea un abis. În
orele de tristeţe ce urmează deseori după zilele epuizante de muncă sau de
dezbateri suntem, noi, recnoscători gânditorilor, de a veni să reanimeze flama
speranţei noastre şi a credinţei noastre. Bătaie de joc cine va vrea
entuziasmele noastre. Celor sceptici sau celor realişti, vom răspunde prin
admirabilul cuvânt al luiVilliers de l'Isle-Adam: “Îmi place mai mult să am capul în
nori decât picioarele în noroi”.
Albert THOMAS
D. Draghicesco, Vérité et
Révélation
(Bibliothèque de philosophie
contemporaine), Paris, Librairie Félix Alcan, 1934, 2 vol. in 8, XIV 1000p.
Cele două mari
volume ale lui D. Draghicesco fac dovada unei mari bunăvoințe. Proiectul este
generos: vicisitudinile Conferinței de Dezarmare nu sunt deloc străine
conceptului acestei opere care ar vrea să arate umanității drumul mântuirii
sale (p. vi). Autorul și-a impus o sumă considerabilă de lecturi care
antrenează cititorul în vârtejul unei anchete a omni re scibile. Se va
regreta totuși că unele capitole, de exemplu cel care este consacrat
fenomenologiei (I 235 ss), sunt în întregime de mâna a doua. Se pare că un
contact direct cu textele ar fi „informat”
gândirea autorului și poate ar fi modificat fasonul său de a filosofa.
Căci nu se poate îndrăzni într-adevăr a spune că truda sa, cert incontestabilă,
a ajuns la o reușită filosofică, doctrinele cele mai diverse sunt confruntate
ca obiecte, cântărite ca lucruri, alese, rejectate sau date ca rețete.
Schema fundamentală,
care asigură legătura destul de liberă a cercetării, este că „globul terestru
este ca un ou imens în care Dumnezeu ar fi conținut în germen în substanța vie
a umanității (p.2)”. Ideea de Dumnezeu este cea mai înaltă expresie a
sufletului uman; prelungind la infinit facultățile acestui suflet, se poate
anticipa asupra termenului evoluției progresive în care este angajată
umanitatea istorică, realizarea lui Dumnezeu în umanitate, sau pentru a spune
mai bine la deificarea umanității, și venirea Cetății lui Dumnezeu; că
sufletele bune își eclozează visele la umbra lui Bergson sau a lui Vivekananda,
nu vedem niciun inconvenient; dar serios, este acesta un „Dumnezeu” pe care umanitatea este în curs de a-l
„cloci”?
H. CORBIN
Recherches philosophiques,
IV 1934-1935, Paris
Dumnezeu , om , și Dimitrie
Draghicesco de John H. Hershey
Omul creează
pe Dumnezeu, mai degrabă decât Dumnezeu să fi făcut omul. Acesta a fost punctul
de vedere al regretatului filosof român Dimitrie Draghicesco, profesor de
filosofie la Universitatea din București. Draghicesco a fost un om de acțiune,
precum și de idei . El a scris-o pentru acum defunctul săptămânal liberal Democrația.
Și-a servit țara pentru o vreme ca consul în Mexic. În 1940, la vârsta de
șaizeci și cinci de ani, Draghicesco a murit de propria lui mână .
În timpul
vieții sale a scris mai mult de o duzină de cărți, dintre care cele mai multe
au fost publicate în limba franceză. Amploarea intereselor lui Draghicesco
poate fi văzut în cărțile sale al căror subiect variază de la America și Liga
Națiunilor la rolul individului în societate, de la mintea omenească la
problemele monetare.
Suntem
interesați aici, cu toate acestea, în special de lucrarea sa în două volume de
mai mult de o mie de pagini în limba franceză intitulată Vérité et Révélaion ( Paris, 1934). Aceasta țintește
să formuleze o „nouă religie și o nouă idee a lui Dumnezeu” pentru raționaliști
, necredincioși deranjați, și chiar atei.” Întocmai cum creștinismul, susține
Draghicesco, nu a fost un neo-iudaism, ci o nouă religie, astfel și noua,
universala religie pentru timpul nostru nu poate fi un neo - creștinism. Deși
autorul abordează mai multe probleme în această lucrare uriașă, ne vom
concentra atenția asupra punctului său de vedere despre univers și a noii sale
idei de Dumnezeu.
Universul,
după filosoful român, este o unitate totală constând, totuși, din diferite
diviziuni, sau tărâmuri. Cele trei tărâmuri importante, fundamentale ale
universului alcătuiesc ceea ce termeni Draghicesco numește „treimea cosmică.”
Primul și
principalul domeniu al cosmosului este lumea anorganică a materiei nevii și a
energiei în variatele ei forme fizice. Acest domeniu este reglementat în
întregime de legi mecanice; Intenționalitatea este exclusă. Evoluția a avut loc
aici în trecut, dar acum a ajuns la un impas practic în comparație cu următorul
tărâm mai înalt – cel al vieții. Într-un sens , această lume anorganică a
lucrurilor se poate spune că deja au ajuns la stadiul de " maturitate
". Acesta este mediul fizic la care omul încercă și să se adapteze și s-l
modifice, prin intermediul științei practice.
Tărâmul
organic al ființelor vii este cea de-a doua diviziune principală a cosmosului.
El consistă în plante, animale și specia umană. Acest tărâm de viață nu este
acum atât de stabil sau fix ca lumea anorganică. Astfel, se poate spune că
evoluția domeniului vieții a ajuns la stadiul de „adolescent”. A provenit
această lume organică din cea anorganică? Judecând după observare, pare să
existe o diferență radicală între voi și neviu. Cu toate acestea, mintea umană
caută să unifice diferențe. Se pare probabil, dintr-un punct de vedere rațional
, că viața este potențial în toată materia nevie.
Cel de-al
treilea și cel mai înalt tărâm cunoscut al universului este a treia și cea mai
mare cunoscută domeniul universului este societatea umană, trecută și prezentă.
De vreme ce ordinea socială este mai mult decât organică, se poate
corespunzător numi superorganică. Evoluția în acest tărâm pur uman nu este
limitată,ci indefinit deschisă. Schimbare neîncetată este regula. Prospectul
este pentru progresul continuu al omenirii. Oamenii și societățile sunt agenții
cei mai de seamă, fabrica determinant în evoluția creatoare a omenirii a lungul
veacurilor. Spre deosebire de stadiul anorganic, care a ajuns deja la
maturitate, și tărâmul vital, care a ajuns la adolescență, ordinea omului este
încă în copilărie. Deși legea evoluției operează în toate tărâmurile
cosmosului, aceasta nu atinge aceeași stare peste tot la momentul identic.
Astfel
universul, deși o unitate, este compus din cele trei distincte, dar
inseparabile, ordine: anorganic, organic , și super organic. Evoluția acestor
trei tărâmuri poate fi considerată ca un film care se derulează în fața ochilor
noștri. Prima parte a filmului, arătând drama nevie și vie a creației, ne-a a
trecut deja pe dinaintea ochilor. prin ochi. Dar epopeea evoluției umane este
încă în derulare, cu omul însuși actor principal în dramă.
Având în
vedere aceste trei etape, există, corespunzător, tot atâtea filosofii ale universului
: anume, materialism, vitalism, și idealism. Fiecare este doar o explicație
parțială.
Materialismul
este unilateral, deoarece se aplică doar la domeniul anorganic al materiei
nevii. Vitalismul se aplică numai la domeniul organic. Și idealismul este
limitat la lumea superorganică. (Ar trebui, probabil, explicat că, prin
idealism Draghicesco nu înțelege idealism practic sau etic, ci de acel tip care
susține că universul este mintea pură sau expresia unei minți).
Să ne
întoarcem acum la "noua idee de Dumnezeu" a lui Dragbicesco. Spre a
ne ajuta la înțelegerea concepției sale despre deitate in intelegerea concepția
sa de divinitate, vom arăta mai întâi anumite idei cărora el se opune.
Ideea
tradițională teistă a unei zeități care există ca Ființă atotputernică, atotbună,
atotînțeleaptă este respinsă „Un cer, spune Draghicesco, în care rezidă un
singur Dumnezeu, trinitar, real și concret este de neimaginat în stadiul actual
al cunoștințelor.” În plus, dacă ar exista un Dumnezeu atotputernic, atunci El,
și nu omul, ar fi responsabil de durere, suferință și rău. Rezultă că un astfel
de Dumnezeu nu poate fi „bun.” Ateismul, simte autorul pe de altă parte , ca o
idee negativă, nu este de ajuns. Există posibilitatea unei noi idei de
divinitate pe care ateii, în general vorbind, nu sunt suficient de receptivi
pentru a o accepta. Dar „cei care cred într-un Dumnezeu diferit de ideea
curentă vor fi întodeauna considerați atei.” Ateismul, cu toate acestea , în
măsura în care respinge punctul de vedere asupra lui Dumnezeu menționat în
paragrafului precedent, este justificat. „Ideea de divinitate ca o Ființă
reală, externă va deveni ștearsă din mintea oamenilor inteligenți, așa cum s-a
întâmplat cu tirania regilor și împăraților absoluti în guvernare. Fundamental,
mișcarea democratică este legată de ateism. Când omul devine capabil să se
îndrume și controleze el însuși, atunci autoritatea externă a monarhilor nu mai
are niciun motiv pentru a exista. De asemenea, în măsura în care omul
realizează în el însuși unele dintre atributele divine, o zeitate exterioară
încetează să mai existe, pentru că El nu mai este necesar.” Panteismul, în
sensul că întregul univers este gandit a avea un suflet analog corpului și
minții omenești, este , de asemenea, respins. Draghicesco - CESCO numește ideea
panteistă a unei lumi-suflet „absur”, „imposibil de verificat,” „himerică.”
Să ne
întoarcem acum la ideea proprie a lui Draghicesco despre Dumnezeu. Omenirea,
spune el, a avut întotdeauna numite dorințe și aspirații de bază. Omul, de exemplu,
dorește din ce în ce mai mult control asupra aspectelor fizice ale universului,
în scopul de a le face să servească scopurilor sale. Mai mult, prin intermediul
științei și filosofiei, omul ajunge continuu la mai multă cunoaștere despre
toate cele trei stadii ale universului. Omul aspiră, de asemenea, tot la "
bunătate " în el însuși, și " dreptate " în viața socială. El nu
pune nicio restricție cu privire la cât de departe ar trebui să avanseze.
Aspirațiile sale sunt, prin urmare, practic infinite. Putere perfectă,
înțelepciune perfectă, bunătate perfectă sunt obiectivele sale, idealurile
sale. Greșeala teismului ortodox este presupunerea sa că aceste idealuri sunt
deja realizate complet și veșnic într- o bubuitură divină în afara omului.
Astfel, ideea unui
atotputernic, atotînțelept, atotbun Dumnezeu este doar o proiecție a
idealurilor omului. Zeitatea ortodoxă nu există în realitate, ci este un scop
sau un ideal în mințile oamenilor. O astfel de zeitate, cu toate acestea,
există în stare embrionară. În măsura în care omul însuși a atins un oarecare
grad de cunoaștere, de bunătate, de putere, el însuși a realizat parțial
divinitatea pee care a proiectat-o asupra Dumnezeului său imaginar.
Acest concept
duce la o umanizare a teologiei. În domeniul moralității, de exemplu, oamenii
ar trebui să fie morali, nu pentru că Dumnezeu poruncește, ci pentru ca
Dumnezeu să existe. "Printr-o societate universală și cooperarea tuturor,
puterea și cunoașterea omului pot crește spre infinit, și cu putere și cunoaștere,
bunătatea și dreptatea omului se pot apropia de perfecțiunea divină". Business-ul
oamenilor este de a crea pe Dumnezeu în ei înșiși. Dar ceea ce am realizat până
acum este foarte puțin în comparație cu ceea ce încă putem atinge. Din acest
motiv, trebuie spus că Dumnezeu există ca o realitate în numai într-o stare
embrionară
Rezultă, deci,
că Dumnezeu ideal devine din ce în ce mai mult o realitate, în măsura în care
omul își realizează aspirațiile sale pentru o viață mai plină. O analogie cu
geometrie este sugestivă. Triunghiul perfect este o concepție numai în mintea
noastră, mai degrabă decât o realitate în fapt desenată pe hârtie. Nu contează
cât de atent trasăm o astfel de figură , nu vom face niciodată, probabil,
triunghiul perfect, deși cu grijă suficientă îl putem apropia cât mai mult
ne-am dori . Dumnezeu , ca și figura geometrică, niciodată nu poate fi absolut
creat într-adevăr de către om, dar poate fi din ce în ce aproximat.
Deși puterea,
înțelepciunea și bunătatea nu sunt îndeplinite în totalitate, cu toate acestea,
avem nevoie de idealul de perfecțiune ca de un obiectiv spre care să facem
eforturi. Noi nu ar trebuie să punem nicio limită aspirațiilor noastre. Idealul
perfect, deși posibil de neatins, ne stârnește să ne dezvoltăm la maximumul de
care suntem capabili. În calea deschisă a evoluției continue a omenirii, omul
poate lupta pentru a face dinDumnezeu o realitate în sine și în societate.
" Misiunea noastra ", precum Draghicesco și rezumă gândul lui,
"este de a crea divinul în om."
In: Humanist (Buffalo, New York)
(Published by The American Ethical Union) v.13 January 1,1953,
pp.267-270.
Traducere din limba engleză: George Anca
DE LA AUGUSTIN LA DRĂGHICESCU
Un argument al
traducătorului
Prezentăm, în
traducere-restituire românească, prima din cele mai vaste două opere edificate,
fasonate de Dumitru Drăghicescu în franceză: Noua Cetate a lui Dumnezeu,
Paris, Marcelle Lessage, 1929, prezentul volum, și, în două volume, urmând: Adevăr
și Revelație, Paris, Felix Alcan, 1934, alcătuind o trilogie monumentală
împreună cu Dumnezeu și destinul omenirii, scrisă și publicată în
românește. O ediție in spe în zece volume a operei lui Dumitru Drăghicescu
propusă de profesorul Virgil Constantinescu-Galiceni ar include: I Ontologia
umană; II Din psihologia poporului român; III Problema
Conștiinței. Realitatea spirituală; IV Idealul creator; V Marea
Unie a românilor cu românii; VI Partide politice și clase sociale;
VII Noua Cetate a lui Dumnezeu; VIII Adevăr și revelație, partea
I; IX Adevăr și revelație, partea II; X Dumnezeu și destinul
omenirii.
Ca Maurice
Blondel axându-și opera pe doctoratul Action, Dumitru Drăghicescu își
aprofundează determinismul sociologic doctoral, de la indestructibila structură
Din psihologia poporului român la trilogia profetică a sfârșitului de
viață. Actualizând revelator nu numai De civitate Dei a sfântului
Augustin – cf Organon de Aristotel, Novum Organum de Bacon,Tertium
Organum de Uspensky - , dar purtând și ecouri poate subconștiente din Viața
lumii sau Memento mori.
Noua Cetate
a lui Dumnezeu revelează o construcție poliedrică – istorie, evoluție,
profeție – de exhaustivitate epistemică afinitivă cu empatii și alergii la personaje
arhetipale, artiști, gânditori, o epopee socio-filosofică, un cronograf
socio-religios în jargon sorbonard, o hermeneutică sociologică a dumnezeirii în
umanitate. În țesăura textuală rezonează sentințe de rădăcină biblică
sincronizate cu frunzișul referințelor, pe o tulpină proprie. Înlănțuirea de
idei, subânțeles teoretizată, frazarea și cuvintele se desprind din continua
demonstrație-fluviu a unei teze ce pare a se dispensa de discurs.
Într-o
terminologie deschisă, continuu recizelată, cumulativă, spiralând repetiția și
insistența clarificativă, diferitele registre ideatic-stilistice se pot solda cu
receptări integrate, dacă nu preferențiale, respingând sau admirând, retușând,
inducând și cititorului o reactivitate pro sau contra. Neuitând patina de epocă
interbelică, Paris-Geneva, în care chiar ne afăm întru imensă grație
drăghicesciană, cu un limbaj conceptulal devenit între timp literatură, precum
revoluta dulaitate păgânism-creștinism. Cu avantajul unei percuții
paraconceptuale, pe formulări modelatoare, de gândire directă, de empatie
diacronică dispecerată de teză, de ideal.
Adecvarea
traducțională a avut de a face, pe de o parte cu o operă veche de opt-nouă
decenii, pe de alta, cu una nouă pentru noi, după o ignorare absolută,
zguduitor de actuală și cu soluții-disoluții de viitor. Și este vorba de a o
pune în circulație după „schimbările la față” (formula sa) anticipate de
contemporanul lui Eminescu, Brâncuși, Arghezi. Faustianismul lui Drăghicescu
pare dublat tacit de modelări din Viața lumii sau Memento mori.
Dumitru
Drăghicescu este un scriitor în schițe și arabescuri religios-științifice pe
propria doctrină a conștiinței-imortalitate. Poate oare fi, retro, receptat
de-a valma ca tens, arid, utopic, socialist, tautologic, idealist, sinucigaș,
aristocrat, cosmopolit, moralist etc.? Am apelat și la eufonii-româno-franceze,
ca de epocă, spre a da totuși impresia unei pledoarii tragice din viitor și iar
din viitor.
Vor putea fi
atrași pasionații de idei și istorie, fantaștii, pelerinii în timp, poate și
regizorii de teatru și film. Filosofii și sociologii vor măsura pierderea
irecuperabilă, cu ce consecință, a mesajului său vizionar. Dacă i se admite
pledoarismul, lectura poate fi de catehism, singura religiozitate auctorială
fiind aici Societatea Națiunilor. Dacă recepția intră în dificultate – tematic,
stilistic, ideologic – folosul va fi și mai substanțial decât admirația pasivă
a unei creații de evidentă grandoare.
Trei excerpte
din Noua Cetate a lui Dumnezeu:
„Studiul
nostru, pe care-l dăm sub vocabula pe care o utiliza sfântul Augustin, și sub
invocarea sa, va fi ca o transpunere modernă a Cetății lui Dumnezeu, în
ansamblul ei, acesta va fi același paralelism între cetatea empirică, terestră,
și idealul său, conceput în cetatea lui Dumnezeu schițată la Geneva și după
care realitatea trebuie să se modeleze. A rezista superbilor și a da grație umililor
nu este de asemenea, teoretic, scopul Instituției de la Geneva, unde votul unei
țări mici contează tot atât cât al imperiului britanic? Din nenorocire, se face
încă distincție între națiunile cu interese limitate și cele patru sau cinci
națiuni cu interese nelimitate: vestigii brutale ale cetății terestre care fac
erupție în această nouă cetate a justiției, a egalității și a păcii. Cetatea
lui Dumnezeu care este, acum, pentru noi, Societatea Națiunilor, își va
continua, precum cealaltă, pelerinajul său de-a lungul timpului și impietății
scepticilor, care se pretind realiști, și aceasta va fi prin trăirea, și a ei,
aici, a credinței.” (Noua
cetate a lui Dumnezeu, ed. fr., p.12-13 )
„Să vedem acum
dacă logica dreptului de bun simț este într-atât opusă unei vieți individuale
infinite.
Cert,
conștiința concepe foarte bine această idee a infinitului. O concepe atât de
bine încât nu se poate concepe în act ea însăși fără ea. Dacă conștiința
concepe infinitul și se concepe ea însăși infinită - și altfel cum ar
concepe-o? - este logic că ea este finită, că ea trebuie să dispară ca stare de
fapt în trecut și în prezent, dar dispărând în drept, în pură logică?
Logic, o
conștiință finită, efemeră bășică de săpun care concepe infinitul, nu se poate
susține. Dacă ea concepe infinitul, ea însăși este infinită în principiu, în
drept dacă nu în fapt.
Să facem apel
la întreaga onestitate, dacă se poate spune așa, la loialitatea logicii.” (Ibid
p.596).
„Societatea
Națiunilor și Neo-Creștinismul se spijină și se condiționează reciproc. Una,
realizându-se, provoacă apariția celuilalt și Neo-Creștinismul trebuie, pentru
a ameliora moravurile, să anuleze egoismele individuale și naționale ca ambiția
și orgoliul, și să dezvolte abnegația pentru a face posibilă și a consolida instituția
de la Geneva. Viața însăși a națiunilor depinde de aceste două mari evenimente:
altfel, le așteaptă suicidul prin războaiele de rasă, de clasă și de
preponderență. Dar anularea egoismului și ambiției nu se poate obține
atenuându-le și reducându-le, ci, dimpotrivă, împingându-le până la capăt,
procurându-le satisfacția condiționată dar integrală. Omul nu renunță voluntar
la un bun real decât în schimbul unui bun mai mare care să vină. Această
dispoziție, care îi este naturală, trebuie folosită și aceasta face
creștinismul. Numai o viață infinită care implică sancțiunile transcendente,
pentru a completa și desăvârși justiția empirică a acestei lumi, poate modifica
și disciplina egoismele și ambițiile.” (Ibid., p. 617)
Despre volumul
următor, Adevăr și revelație, recenzat și de Henri Corbin, a scris un
articol și John H. Hershey „God,
Man, and Dimitrie Draghicesco” In: Humanist (Buffalo, New York) (Published by The American
Ethical Union) v.13 January 1,1953, pp.267-270.)
George Anca
DUMITRU DRĂGHICESCU
ȘI RUTH BENEDICT
Fiind invitat,
ca vâlcean, să iau parte la un simpozion dedicat lui Dumitru Drăghicescu (1875
- 1945), întru respectul căruia împărtășisem, deseori, cultul lui Virgil
Constantinescu-Galiceni, mi-a venit în minte o altă întâmplare, ba două, legate
de Ruth Benedict (1887 - 1948). Petrecând mai mult timp în biblioteca
universității din Honolulu, am dat peste cartea ei despre români, Romanian
Culture and Behavior, Colorado State University, 1972, am citit-o, vorba
aia, thrilled. Mai târziu, sau, poate, înainte, la un congres de antropologie
din Tokyo, am stat la masă cu două foste studente ale lui Margaret Mead și am
vorbit, toată seara (eram la banchetul de închidere, într-un palat, la marginea
capitalei japoneze) despre Benedict-Mead, cu destule subînțelesuri. La recepția
de deschidere, Chie Nakane, celebră pentru a sa Societatea verticală,
îmbătrânise și ea, plângându-mi-se (!) că Japonia n-ar fi recunoscută în lume.
Am citat public, din Ruth Benedict, când am inaugurat, cu ambasadorul Taubman,
un American Corner în casa din București a lui Istrate Micescu, fost coleg al
lui Drăghicescu, la Paris.
Mi-am luat
seama, trecând la gravitatea „eternității” lui Drăghicescu, propusă de
organizatori, și ușurința (românească, ar zice Mircea Vulcănescu) a alăturării
celor două nume. Am mai citit și din unul și din altul, găsindu-mi pentru prima
oară în viață tensiunea arterială mărită (mă apropii de vârsta aruncării de pe
Fuji a doctorandului lui Durkheim - autorul cărții Le suicide, 1897,
începându-și prefața cu „Depuis quelque temps, la sociologie est à la mode”).
Două personaje tragice?
Amândouă, nepermițându-și a nu avea o carieră, au lăsat impresia de mister,
dacă nu de profetism, în pronunțări perene. Au scris studii în timp de război.
Ruth, făcută profesor plin cu două luni înainte de moartea necunoscută, a
intrat în National Women's Hall of Fame (posthumous) 8-Oct-2005, iar Dumitru,
în uitare (până când?) Parcă autori ai câte unei singure cărți Din
psihologia poporului român (1907) – Drăghicescu, Paterns of
Culture (1934) – Benedict. Se pot inventa corespondențe și între celelalte
titluri.
Sunt faimoase,
cu prisosință, cărțile semnate de Ruth Benedict:
Patterns of Culture (1934,
anthropology)
Zuni Mythology (1935, anthropology)
Race: Science and Politics (1940, anthropology)
The Chrysanthemum and the Sword (1946, anthropology)
Cărțile
publicate de Dumitru Drăghicescu își așteaptă, aparent, încă dreapta apreciere:
Le Problème du déterminisme social.
Déterminisme biologique et déterminisme social, Editions de la ″Grande France″, Paris, 1903;
Du Rôle de l'individu dans le déterminisme
social. Thèse
prsentee a la Faculte des lettres de Paris, F.-R. de Rudeval, Paris, 1904;
Raporturile dintre drept şi sociologie, Tipografia Gutenberg, Bucureşti,
1904;
Le Problème de la conscience. Etude
psycho-sociologique,
Editions Felix Alcan, Paris, 1907;
Din psihologia poporului român, Librăria Leon Alcalay, Bucureşti,
1907; Reeditări: Editura Albatros, Bucureşti, 1996, 2003; Historia, Bucureşti,
2006;
L’Idéal créateur. Essai psycho-sociologique sur
l'évolution sociale,
Editions Felix Alcan, Paris, 1914; Traducere: Idealul creator. Eseu
psiho-sociologic asupra evoluţiei sociale, trad. Virgiliu Constantinescu
Galiceni, Editura Albatros, Bucureşti, 2006;
Le renouveau religieux et la guerre mondiale, Les Imprimeries „L'Independance”,
Bucureşti, 1916;
La Bessarabie et le droit des peuples, esquisse
historique, géographique, ethnographique et statistique, Editions Felix Alcan, Paris, 1918;
Les Problèmes nationaux de l'Autriche-Hongrie.
Les Roumains (Transylvanie, Bucovine, Banat), Editions Bossard, Paris, 1918;
La Transylvanie: esquisse historique,
géographique, ethnographique et statistique, Editions Felix Alcan, Paris, 1918; Reeditare:
Editura Albatros, Bucureşti, 1997;
Partide politice şi clase sociale, Bucureşti, 1922;
La Réalité de l'esprit. Essais de sociologie
subjective,
Librairie Felix Alcan, Paris, 1928; Traducere: Realitatea spiritului: eseuri
de sociologie subiectivă, trad. Luiza Dascălu, Editor Mihai Dascăl,
Bucureşti, 2003;
La nouvelle Cité de Dieu, Marcelle Lesage, Paris, 1929;
Vérité et Révélation, 2 vol., Librairie Felix Alcan,
Paris, 1934;
America y la Liga de las Naciones, Botas, Mexico, 1937;
Marea Unire a românilor cu
românii: 1918. Banatul şi Transilvania; Bucovina şi Basarabia, Editura
Albatros, Bucureşti, 2001.
Detractorii
lui Drăghicescu ar putea spune că acesta a diagnosticat etnopsihologia
poporului român anume pentru viitoarea misiune (anti)românească a lui Ruth
Benedict: nepăsarea și fatalismul - ipohondrie
sufletească - anxietate – psihologie dedublată – conduită retractilă –
retragere în sine – rezistență defensivă – resemnare mută – paralizia civică –
neprevedere – ipsă de proporție, de unitate, de ordine – pornirea de a ascunde,
de a minți, de a fi neîncrezător – viclenia, dibăcia, înșelăciunea – geografie
mișcătoare – absoluta lipsă de continuitate – năluca norocului – pecetea
neisprăvitului - înspăimântător este însă numărul
sărbătorilor superstițioase – lipsa noastră de viață istorică – loviți puternic și
mereu învinși – lipsa de personalitate etnică - viața noastră istorică fu
astfel un șir de schimbări la față – obârșie foarte eterogenă, încât abia SUA
se mai poate compara cu noi etc., etc, etc.
„Dacă
slavii, bulgarii, ungurii, turcii, tătarii, grecii, rușii, francezii, germanii
stăpâniră, rând pe rând, țările române, pentru a altera, slăbi și sărăci
elementele voinței noastre, toți aceștia îmbogățiră mintalitatea românească”.
Scriind despre
români, Ruth Benedict este în ton cu Psihologia lui Drăghicescu, inclusiv
juvenilitatea, mai ales că documentarea ei se oprise, din eroare, la începutul
secolului al 20-lea (acesta fiind și unul din motivele pentru care Margaret
Mead, legatara sa, a restrictat publicarea textului, ediția din 1972 fiind
adresată exclusiv studenților profesorului editor, Robert J. Theodoratus). S-au
adăugat informațiile primite de la 25 de români americani, spune Mead, printre
care și evrei români, de unde, probabil, eticheta de cel mai antisemit popor,
preluată și de Hanna Arendt sau Elli Wiesel.
De n-ar fi o
carte ca și pierdută, lumea întreagă s-ar apropia, prin empatia pentru dușman a
cercetătoarei, de identitatea istorică națională a românilor, crearea imaginii
de sine, proverbe caracterizante, dezvoltarea personală, oportunismul și
agresivitatea, îmbogățirea cu orice preț, credințe populare în exces, îndeplinirea
obligațiilor familiale, sărutarea mâinii superiorului, umili și supuși, mii de
păsări făcute să cânte la nunți și înmormântări (păsărele mii?), mândria –
valoare națională, bătaia – preludiu sexual, iredentism politic, idealul de
viață românesc este hedonismul...
Tag-uri
pe internet:
Anthropology
baby
baksheesh
Banat
beating
beautiful
Bessarabia
Bibesco
birth
boyers
boys
bride
BucharestBukovina
Carol
Carpathian
century
child
claca
Codreanu
cross-brothers
Culture
and Behavior
dance
dead
death
dowry
EasterEurope
European
evil
eye
expropriation
fast
father
feast
feeling
fighting
flowers
gendarmerie
girls
give
give-aways
Greater
Rumania
groom's
Gusti
Gypsies
haiduk
Hungary
husband
informants
Iron
Guard
irredentism
keep
King
kiss
the hands
laborland
live
luck
maize
Margaret
Mead
marriage
married
Mircea
the Old
Moldavia
mother
mountains
never
Old
Kingdom
parentsparty
peasantry
person
Phanariot
pleasure
popular
population
Prahova
Valley
priest
proverb
regard
rich
Rumanian
attitudeRumanian
Culture
Rumanian
history
Rumanian
peasant
Rumanian
village
rural
Russia
Ruth
Benedict
sheep
teacher
thingstowns
and cities
Transylvania
Treaty
of Trianon
Turks
upper
class
urban
violence
Wallachia
wedding
Western
wife
womanwomen
young.
Guvernul
american voia studii asupra caracterului național și cultural al Japoniei,
Germaniei, României, care să permită personalului său diplomatic și militar să
înțeleagă cât mai bine cum să interacționeze cu membrii acestor societăți
pentru a atinge scopurile Statelor Unite. Mare parte din materialul cu care a
lucrat Benedict a fost clasificat și nu poate fi făcut public. Totuși, minus
ceea ce era clasificat, fructele muncii ei au apărut în Crizantema
și sabia,
carte devenită clasică.
Virginia Heyer
Young vede studiile lui Benedict despre Thailanda, România, Olanda și Japonia
ca pe un tot (Ruth
Benedict: Beyond Relativity, Beyond Pattern,
2005, University of Nebraska). Acestea, prezentând indivizii în cadrul
culturilor lor, și nu ca fiind modelați de cultură, au circulat în ediții
șapirografiate pregătite pentru sponsorul lor, the Office of War Information,
și nu au fost considerate ca reprezentând conceptele sale.
Excerpte
din actualitate:
Interactiunea dintre institutiile informale si institutiile formale in dinamica
economiei romanesti (Grant
CNCSIS N. 1352/2007)
În lucrările de psihologie
aplicată se consideră că autoanaliza, în care românii se autoanalizează şi îşi
oferă o autoimagine (perspectiva emică), este complementară celei
de analiză propriu-zisă, în care românii sunt obiect de analiză pentru altii şi
li se oferă o heteroimagine (perspectiva etică). Si asta deoarece cele
doua abordari îşi conferă reciproc consistenţă şi continuitate dacă este
utilizată aceeaşi metodologie şi pot fi astfel comparabile. Din perspectiva
lucrării de faţă considerăm că cele două puncte de vedere pot oferi elemente
esenţiale în scopul identificării acelor trăsături comportamentale negative
care contribuie la perpetuarea instituţiilor informale negative şi la
zadărnicirea eficienţei celor formale.
Unul dintre
cele mai semnificative studii dedicate psihologiei românilor este cel al lui D.
Drăghicescu din 1907 „Psihologia poporului român”, lucrare publicată la Paris.
Paradoxal pentru cititorul zilelor noastre, Draghicescu isi numeste timpul
tranziţie: în epoca de tranzitie in care ne aflam – scrie el – ne gasim intr-o
atmosfera psihologica si sociala plina de anarhie, foarte complexa, haotica.
Haosul si anarhia erau trecute atunci nu pe seama tranziţiei de la un regim
totalitar la unul democratic, ci
pe socoteala unui trecut de secole in care, sub dominatia turca si
administraţie fanariota, s-a reusit o
alterare
a sufletului romanesc
[Betea,
2007, p.1], sub influenta Orientului formându-se personalitatea de baza a
romanilor.
"Nepasarea
si fatalismul, rod al celor cateva trasaturi mai de seama ale istoriei noastre
si ecou adesea al inrauririi Orientului, sunt notele cele mai limpezi si
lamurite ce se pot desprinde in sufletul si caracterul nostru". Totodată
el surprinde faptul toate lucrurile importante din viaţa socială, culturală,
politică şi economică a românilor poartă pecetea neterminatului, nedefinitului.
Românii nu sunt astăzi mai buni agricultori ca pe vremea dacilor, comerţul îl
fac alţii, industria ne vine din cele patru colturi ale lumii, spune
Drăghicescu, într-o descriere care ne apare contemporană prin actualitatea ei.
Lipsa de dezvoltare proprie, unitară, omogenă a desfăşurării trecutului nostru
determinând lipsa caracterului propriu, neted şi lămurit al mentalităţii
româneşti. Conţinutul caracterului românilor se alcătuieşte din crâmpee
nedigerate ale culturii altor neamuri, adesea dăunătoare: nepăsarea,
lenea fizică şi mintală, adică lipsa de iniţiativă, resemnarea, lipsa de
încredere în sine şi mai presus de toate fatalismul, încrederea oarbă în noroc,
în soartă
[D.
Drăghicescu, 1996, pp. 345-361].
O a doua lucrare de etnopsihologie intitulată tot "Psihologia
poporului roman", aparţine lui C. Rădulescu –Motru, publicată în 1937.
Nici notele lucrării sale nu sunt mai măgulitoare la adresa compatrioţilor săi.
C. Radulescu-Motru remarcă, in primul rand, respectul fata de traditii in care
traieste taranul roman. Taranii traiesc in traditia muncii colective. Fiecare
satean face ceea ce crede ca va face toata lumea, fara a avea
curajul sa inceapa o munca altfel decat la termenele fixate prin obicei. A iesi
din randul lumii este nu un simplu risc, ci o nebunie [Betea, 2007,
p.1].
Comparativ cu prototipul occidentalului, prima trasatura care-l opune
acestuia este individualismul sufletului romanescversusindividualismulvestic.
Individualismul românesc, exprimat prin dorinta românului de a fi de capul
lui – nu presupune spirit de initiativa in viata
economica si nici spirit de independenta in viata publica si sociala, insusiri
tipice burgheze. Gestul initiativei individuale, al intreprinderilor riscante
si inventiilor este cel mai plapand vlastar al sufletului romanesc.
Astfel încât conceptul de liberă concurenţănu este intrat în moravurile
sociale. Indisciplina in economie, neperseverenta in lucrul inceput
si faptul caromanul este cheltuitor cu timpul – sunt alte caracteristici ale psihologiei romanului. Daca in Apus muncase
desfasoara dupa un ritm regulat, romanul o face dezordonat, ca un joc, in
salturi, alternate cu lungi perioade de inactivitate, timpul este pentru
roman orice, numai bani nu. Din nerespectarea legii este făcut un titlu de
mărire şi de putere, instituţiile vestice nefiind luate în serios. Alţi autori
din aceeaşi epocă scot în evidenţă alte trăsături negative ale românilor [Iacob,
2003, pp148-152]:în gazetele şi politicile europene, chiar şi în proverbele
lor, se afirmă despre români că sunt hoţi spune cu obidă M. Eliade în 1935;
instituţiile politice europene au fost transformate în instrumente de
dominaţie, politica vestică transformată în policitianism românesc - C.
Radulescu-Motru - 1935; românii muncesc în silă , prea puţini cunosc stăruinţa
aprigă, îndârjirea de a învinge greul şi mulţumirea datoriei îndeplinite -
Densusianu -1919; românii cred în arbitrar, în hatâr, în bacşiş şi nicidecum în
legalitate - Tache Ionescu - 1910 ; românii sunt prea normali, lipsiţi de
geniu, de nebunie, de entuziasm - E. Cioran – 1933; mândria cea mai de preţ a
târgoveţului este aceea de a dejuca şiretenia altuia, ţinând-o pe a sa cât mai
nepătrunsă – M. Ralea – 1935; românii nu manifestă în lume decât inconştienţă
politică, ţigănie electorală şi conştiinţe care se cumpăra ieftin - M. Eliade
în 1935; românul este o fiinţă diluată, căruia îi lipseşte orgoliul naţional,
este sceptic, are o neâncredere superficială, manifestă o ironie uşoară şi
periferică, are o amabilitate trecătoare, îi lipseşte orice gen de mesianism -
E. Cioran – 1933; românului îi lipseşte sentimentul vinovăţiei - M. Vulcănescu
– 1937.
Din perspectivă eticăreprezentative sunt studii de antropologie
culturală, cum ar fi cel al americancei Ruth BenedictRomanian Culture and
Behaviordin 1943, sau francezului Paul Morand, Buchatest din 1935,
care au trezit interesul altor autori notabili ca Olivia Manning sau Margaret
Mead. Românii sunt priviţi ca alceva, diferiti de occidentali. Ei sunt
consideraţi ca un popor animat de uşurinţa de trăi, ce trec nepăsători prin
istorie, trăiesc într-o lume vagă, fluidă în care lucrurile nu prea sunt luate
în serios. Dacă europenii occidentali sunt serioşi, disciplinaţi, punctuali,
predictibili, românii se află la polul opus [Corodeanu, 2007, p.54]. Românii
sunt superficiali, pot fi cumpăraţi uşor, dacă cineva are bani problemele de
clasă sau urâţenie dispar ; dacă cineva reuşeşte în plan material ceilalţi
îl vad ca hoţ sau trişor; sunt invidioşi, geloşi, îşi bat nevestele;
sentimentul de vinovăţie este difuz şi greu de identificat; sentimentul
autoresponsabilizării este rar, mereu fiind vinovat alcineva pentru tot ceea ce
se întâmplă în viaţa politică, socială, culturală, familială etc.; în viaţa
economică descucăreala, favorurile politice, sunt mai importante decât
profesionalismul şi eficienţa; locurile de muncă sunt obţinute prin relaţii şi
evaluate după capacitatea de a obţine bacşiş, nicidecum după un ideal
profesional [Iacob, 2003, pp148-152].
Nu
putem decât să constatăm cu amărăciune că toate aceste trăsături negative nu
reprezintă
consecinţa
celor 50 de ani de comunism aşa cum ar putea părea la prima vedere, iar anii 90
caracterizaţi printr-un
vid
valoric tot din acelaşi motiv, deoarece aceleaşi trăsături negative le regăsim
şi în perioada interbelică atât de bine evidenţiate totodată de români şi de
străini.
Jack
R. Friedman: Shame
and the Experience of Ambivalence on the Margins of the Global: Pathologizing
the Past and Present in Romania's Industrial Wastelands
Tot în linia lui D. Drăghicescu, Cioran publica
în 1934 ( la nici 24 de ani!), Schimbarea la faţă a României, o reacţie
violentă faţă de pasivitatea proverbială a românilor, mereu pierzătoare. „Deficienţele
actuale ale poporului român nu sunt produsul istoriei sale, afirmă Cioran
ci istoria aceasta este produsul unor deficienţe psihologice
structurale.”(pg.63) O carte scrisă cu pasiunea şi efervescenţa celor
24 de ani în care autorul alunecă deseori către rasism. La senectute Cioran va
considera acest text „poate cel mai pasionat şi în acelaşi timp îmi este cel
mai străin.”A fost doar o încercare a tânărului Cioran de a se vindeca de
disperarea de a se fi născut într-o cultură minoră.
Există
în literatura de specialitate o părere diametral opusă, în cartea lui Mircea
Vulcănescu „Dimensiunea
românească a existenţei”, unde
suferinţa individuală se preschimbă în „idee
–forţă”. Întreg
discursul este o
“descriere
fenomenologică a ideii de existenţă în gândirea româneasca“,
şi se dedică scriitorului Emil Cioran. Într-o scrisoare din 1944 Cioran îi
răspundea lui Mircea Vulcănescu….:
“Dacă
evenimentele n-ar fi aşa cum sunt şi eu n-aş fi buimăcit de ele, m-aş apuca să
scriu complementul negativ al acestei superbe Dimensiuni,
în umbra căreia puţinătatea mea se desfată, neînstare să reziste măgulirii. Cum
aş asista pasiv la o dedicaţie înscrisă sub cea mai substanţială tălmăcire a
îmtâmplării valahe? Dacă răul din mine ar fi odată atât de lucid pe cât a fost
binele în tine, mă voi sforţa să întunec puţin icoana Mioriţei, să vorbesc şi
de gălbeaza ei. După ce-am citit studiul tău, în acest Cartier latin în care putrezesc
glorios de şapte ani, îmi ziceam că n-aş avea totuşi nimic de adăugat dacă el
s-ar fi terminat cu o analiză a adaugiului fatal: «n-a
fost să fie»
– care-mi pare a fi cheia tuturor neizbutirilor noastre şi formula în
sine a oricărei ursite”.
Ce-i
curios în acest studiu al patologiei spiritului românesc este faptul ca autorul
nu citeaza cu preciziune niciun text care sa ilustreze aceste caderi morale si
intelectuale. Si mai curios este ca acest om cu bune studii în Franta nu se
bizuie, când vrea sa defineasca psihologia poporului român, pe cultura româna.
În afara de istorici (Xenopol, Iorga, I. Bogdan), el nu consulta aproape niciun
poet sau prozator român, desi la începutul secolului al XX-lea, când îsi
redacteaza studiul, literatura româna îi putea oferi sociologului un câmp
suficient de bogat pentru a urmari, daca nu psihologia poporului, cel putin
caracteristicile spiritului românesc… Cartea în sine este o antologie de
propozitii, unele – poate – drepte, cele mai multe sunt însa catastrofale.
Suntem, noi, poporul cel mai ateu,
cel mai putin credincios?, cum zice Draghicescu (p.279). Natura frumoasa („cu
desfatarile ei“) a împiedicat pe români sa duca o viata activa si sa aiba o
„viata mintala launtrica profunda «intima» (p. 298)?, cum crede, iarasi, elevul
lui Durkheim… Traieste spiritul românesc numai „la suprafata si din suprafata
lucrurilor“ si nu are deloc, dar daloc „adâncimi si ascunzisuri launtrice,
misterioase“? (p. 299).
Maria Stoian:
Testamentul din 6 septembrie 1945
cu privire la avere dupa deces; Pentru activitatea sa si pentru ideile pentru
care a luptat ca intelectual, sociolog, cadru universitar, ambassador, a fost
urmarit de catre autoritatile vremii si n-a acceptat sa le dea secretele cunoscute
si a preferat sinuciderea, nu inainte de a lasa un testament. Prin testament
lasa sotiei sale Virginia, imobilul din Bucuresti din strada Jules Michelet,
intreaga avere mobile care va exista la moartea sa ca: banii, actiuni, efecte.
Din imobilul mai sus amitit lasa garsoniera de la etajul 6, nepoatei sale
Dorina, iar garsoniera de la etajul 7 o lasa nepotului sau Corneliu Vilt. Toata
averea ce a mostenit-o de la parinti, situate in comuna Zavoieni – Valcea,
compusa din teren arabil, vie si padure o lasa mostenire nepoatei sale, Irina
Ciuca. Lasa lui I. Popescu Bradiceni, vila construita in com. Suici, judetul
Arges, plantatia de nuci din proprietatea Lehrer pana-n Valea Dardariei, 5
hectare de padure din plantatia de nuci apre apus. Restul din proprietatea de
la Suici care a ramas dupa expropriere si dupa defalcarea partii lasa lui I.
Popescu Bradiceni si care se compune din padure, locuri arabile, pometuri si
intreaga gospodarie, se lasa mostenire nepotului sau, Vasile Veteleanu. A lasat
ca executor testamentar pe I. Popescu Bradiceni si in lipsa acestuia pe Vasile
Veteleanu. A
revocat orice alt testament si actualul testament este scris in septembrie
1945, iar in 12 septembrie 1945 se stinge din viata si este inmormantat la
Cimitirul Bellu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu