În anul 2015 se împlinesc 105 ani
de la naştere şi 45 de la trecerea în nemurire a marelui actor Ştefan
Ciobotăraşu. M-am gândit cum să-l readuc în memoria publicului românesc care
l-a îndrăgit atât de mult. Oricât aş încerca eu să scriu, nu se compară cu ceea
ce a avut de spus şi de scris însuşi actorul. Nu multă lume ştie că pe lângă
harul şi talentul de actor, Ştefan Ciobotăraşu a scris.versuri (poezii, sonete,
catrene, epigrame), fragmente de jurnal, însemnări, scrisori, interviuri şi
articole, comunicări cu diverse ocazii, cronici despre actorul de teatru şi
film. Astfel veşnicia lui ca actor este luminată şi de sensibilitatea şi
lirismul versurilor sale, de talentul de scriitor şi povestitor.
Cu ocazia Centenarului, în anul
2010 s-a realizat o cercetare aproape exaustivă a scriiturii actorului apărută
în publicaţiile vremii (periodice şi cărţi). Documentarea s-a desfăşurat
printr-o colaborare extrem de fructuoasă a unui grup de bibliotecari inimoşi
din marile biblioteci din ţară: Constanţa Dumitrăşconiu – BCU „Carol I”,
Bucureşti; Violeta Iosub – Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu”, Iaşi;
Lucia Olga Întorsureanu – Biblioteca Universităţii Naţionale de Artă Teatrală
şi Cinematografică, Bucureşti; Lucia Bibarţ – Biblioteca Judeţeană „A.D.
Xenopol”, Arad; Serviciul Bibliografic – Biblioteca Judeţeană „V.A.Urechea”,
Galaţi; Georgeta Petre – Biblioteca Judeţeană „Ioan N. Roman”, Constanţa; Doina
Radu Eliana – Biblioteca Danubius, Galaţi; Ioana Popescu – Uniunea Cineaştilor
Bucureşti. Acestora li s-a alăturat întreg colectivul Bibliotecii Judeţene
„Nicolae Milescu Spătarul”, Vaslui. Tuturor, le-am mulţumit şi le mulţumesc
pentru implicarea lor de suflet. Finalul acestei cercetări trebuia să fie
editarea unei cărţi despre şi cu marele actor Ştefan Ciobotăraşu. N-a fost să
fie! Cred însă, că pentru toate, în această lume este un timp optim şi oportun.
Simt ca o datorie de onoare aducerea la cunoştinţa publicului a acestor
materiale descoperite cu atâta migală şi dăruire de oameni de carte şi în
slujba cărţii despre actorul şi scriitorul Ştefan Ciobotăraşu prin publicarea
lor în mediu online.
Vasilica Grigoraş
Fragmente din însemnările lui
Ştefan Ciobotăraşu despre rădăcinile sale şi dragostea pentru locurile natale (Destinul
unui artist : Ştefan Ciobotăraşu, de Aurel Leon, Iaşi, Junimea, 1973)
„M-am născut
la 21 martie 1910, în comuna Lipovăţ din judeţul Vaslui, din părinţii Vasile şi
Ana Ciobotăraşu. Am o soră, Maria, căsătorită Ioan, care locuieşte la IAS
Lăţeşti lângă Bucureşti.” (p. 11)
„Dragi copii,
Eu mă trag din neam de ţărani
vasluieni. Bunicii şi părinţii mei s-au ocupat, de bine, de rău, cu
agricultura. Dintre neamurile mele pe care le ţin minte, numai bunicul de pe
tată ştia oleacă de carte, dar mai bine ştia a cânta din trişcă – un fel de
piculină. M-a învăţat şi pe mine, să cânt, ca să-mi omor urâtul când aveam 6
ani şi păşteam văcuţa pe câmp, printre bordeele soldaţilor. Asta se întâmpla în
1916 şi satul meu Lipovăţ, devenise pentru noi, copiii, locul unor întâmplări
extraordinare. Şi satul şi pădurea erau pline de soldaţi, de cai, de tunuri şi
chesoane. Noi, puştii, mâncam cu soldaţii arpacaş din gamele şi nici nu ne păsa
de tifos exantematic şi alte fleacuri. Mureau oameni pe capete, nu era zi fără
înmormântare; erau lipsuri mari, era foame şi mizerie; noi ne vedeam de
bucuriile noastre. Eu, mai ales, eram căimăcanul. Doar nu degeaba războiul mă
prinsese la Mărăşeşti, acolo unde a fost bătălia hotărâtoare a neamului
românesc, când nemţii au gustat pentru prima oară din papara noastră şi unde eu
am trăit primul bombardament al aeroplanelor nemţeşti. Ei şi? Ne-am retras o
dată cu trupele, adică soldăţeşte, şi am ajuns la bunici tot vesel, fără să
ştiu ce-i aceea tragedie. Abia mai tîrziu, în teatru, am aflat de ea. Ce bine e
că nici voi n-o ştiţi cum arată la chip cucoana asta, urâtă foc şi rea ca baba
Cloanţa!
Satul meu e un sat frumos, cu
oameni harnici şi copii cuminţi. Vă spun cu mâna pe inimă, aşa eram şi eu, deşi
învăţătorul care m-a luat în primire din clasa-ntâia cam umbla cu vărguţa pe la
palmele mele. Ştiţi cum vine asta? Simplu: tu ţii palma ca pe o farfurioară
plată şi el trage, făcând vârgi de foc. Trage şi numără, ba încă te obligă să
numeri şi tu, ca să vadă dacă ştii. Cărţi nu erau. Învăţam câte trei pe vreo
târfăloagă ceva mai bălţată de muşte decât ceaslovul lui moş Ion Creangă. Cine
avea carte era cineva. De atunci ţin minte proverbul: cine are carte, are
parte… de mere sau de nuci, plata pentru ca să te lase să-nveţi lecţia.
Aveam şi un cor cu care făceam să
răsune satul, cântînd „Vântuleţ de primăvară”. Eu cântam la soprane. Când mi
s-a îngroşat vocea, terminasem şcoala.
Dar înainte de asta, trebuie să
vă spun că am fost un copil foarte curajos, da, pot afirma chiar viteaz. Asta
însă nu de la început, pentru că pe la 3-4 ani aveam de furcă cu gâştele. Nu le
plăcea rochiţa mea de stambă, cu buline albastre, şi pace! Mă trăgeau de poale,
strigând să trec la pantaloni. Le-am făcut plăcerea dar am dat peste o pacoste
mai mare: câinii. Doamne, mulţi dulăi mai erau în Lipovăţul nostru şi toţi
aveau ambiţia să se repeadă la pantalonaşii mei croiţi dintr-o fustă de-a
mamei! Parcă ştiau, potăile, că port ceva femeiesc, mă urmăreau şi noaptea prin
somn. Ce n-a făcut biata mama ca să mă vindece de frica asta? M-a afumat şi cu
păr de lup. Deageaba. Mă temeam de câini, şi gata.
Ei, bine, vindecarea mi-a venit
tot de la jupânul lup, şi încă pe negândite. Să vedeţi cum a fost: Mama, care
se fudulea nevoie mare cu mine, şi avea şi de ce, dacă ne gândim bine, a
sclipuit ban lângă ban şi mi-a făcut nişte cizmuliţe cu cătărămi, de mai mare
dragul. Încălţăminte de… flăcău, s-a terminat! Cine mai avea în Lipovăţ, aşa
cizme? Ce i-o fi trecut mamei prin minte nu ştiu, dar m-a trimis singur la
Vaslui, adică drum de vreo şapte kilometri. Niciodată nu mai întreprinsesem o
asemenea călătorie. Nu-i fac nici o vină, sărmana, că era frumos afară şi
zăpadă netedă cât vedeai cu ochii. Fie c-a dorit să-i facă bucurie tatei, –
care era frânar în gară – cu ciuboţelele mele, fie c-a vrut să-mi pună bărbăţia
la încercare, m-a îmbrăcat frumos, mi-a pus în trăistuţă nişte plăcinte pentru
tata, m-a învăţat să dau bună ziua oamenilor pe drum şi, cât pot, să mă ţin de
dînşii ca să nu merg singur. Mi-am luat băţul şi i-am dat drumul. Când am ieşit
din sat, bucuria mea c-am scăpat de câini. Nici nu ştiu când am ajuns în
pădurea de la Rediu. Albeaţa omătului îţi lua ochii. Depănam de zor prin
troiene, când iaca, printre copaci, o dihanie de câine mare, sur, şi cu o coadă
stufoasă cu care mătura omătul. Măi Ştefănucă, mi-am zis în sinea mea, aşa ţi-i
scris să nu mai scapi de javre. M-am mirat că nu mă latră, nici nu se repede la
mine ca ceilalţi, ci doar sărea în copci, când la dreapta, când la stânga, când
în faţa mea, când în spate, mai mult în joacă. Iar eu mergeam de nădejde, când
cu spatele înainte, când cu capul deşurubat înapoi, urmărindu-i salturile. Tare
mai era frumos, n-avea nimeni în sat aşa dulău voinic. M-am gândit: „ce-ar fi
să-l iau cu mine acasă şi pe urmă să ieşim amândoi în sat? Să vedem atunci, măi
frate Codruţ (l-am botezat pe loc), care potaie mai îndrăzneşte să se dea la
noi”! Cuţu, hai să-ţi dau o plăcintă, că doar tata nu le ştie numărul! Şi cu
ochii la ceafa lui ţepoasă, bâjbâiam în traistă după plăcintă, în timp ce el
parcă râdea de mine. Se aşezase în coadă la vreo zece metri, în troian şi
aştepta să vadă ce am de gînd.
-Ia şi mănăncă asta, că până la
tata-n gară avem de mers.
Tocmai când îl alintam cu cele
mai frumoase cuvinte şi-i întindeam plăcinta, o dată aud în spatele meu câteva
strigăte:
– Lupul, măi! Săriţi, că mănâncă
băiatul! Huo, dihanie!
Veneau din urmă, câţiva oameni şi
mi-au stricat târgul. Din câteva salturi, Codruţ al meu, cel mai grozav câine
pe care aş fi putut, să-l am, a dispărut printre copaci. Şi bun dus a fost. Eu
am rămas ca prostul, cu plăcinta întinsă, de râdeau oamenii de mine că vreau să
hrănesc lupul. De unde să ştie ei ce înţelegere aveam eu cu jupânul din
pădure?…
Aflaţi, dragii mei, că de-atunci
nu m-am mai temut de câini, dar nici în „Scufiţa roşie” n-am crezut. Mai ales
că m-am convins mai târziu că, de cele mai multe ori, nu lupii îi mănîncă pe
oameni, ci invers.” (p. 7-10)
„Mi-aduc
aminte că-n pruncia mea, luna asta, decembrie, era un fel de lună a
miracolelor… Uite-aşa, cam pe-acuma, începeau copiii să pocnească din harapnic,
să-şi facă buhaie şi altele şi să înveţe pluguşorul. Flăcăii se adunau la
„repetiţii”, sub mâna unui staroste, care era şi „cămăraşul” (casierul) trupei
şi care-şi adjudeca şi… rolul cel mai gras. Urmau apoi certurile de la
distribuţie şi rivalităţile, în care era implicată totdeauna şi o fată (căci
femeia a fost totdeauna mărul discordiei în teatru…). Piesa nu se chema
„Războiul Troiei”, ci „Vălăreţul” (prescurtare de la carnaval…), şi să mai vezi
ceva, şi să nu crezi: o parte din personaje se îmbrăcau estival, colorat,
(bluze cu epoleţi, fustanele sau cămăşi strânse în şerpar, pelerină, opinci cu
zurgălăi, sabie şi un superb coif ascuţit pe care ele, – fetele – se întreceau
în fantezie să-l împodobească cu gogoşi de mătasă, cu boboci de flori, cu
beteală şi fluturi şi-n vârf cu o imensă coamă din păr de cal. Aceste costume
meridionale, precum şi „barba-rade” a personajelor (ofiţerul, „palantul”,
harapul) aminteau de o lume a lui „bădica Traian” nepotrivită cu gerul
bobotezii noastre, pe când cealaltă jumătate de trupă, bărbaţii, se îmbrăcau în
cojoace întoarse pe dos, îşi puneau ghebari şi măşti (obrăzare), la care nici o
femeie însărcinată nu era bine să se uite… Aceştia erau, să zicem, strămoşii
noştri autohtoni. Erau şi elemente eterogene ca: travestiuri (”dame”) cu
partenerii respectivi („fanţi”), un fel de cor şi balet, căci piesa aceasta cu
cântece şi dansuri întruchipa, în legea ei, fără vorbe, însăşi geneza poporului
nostru… Vorbele se adăugau mereu pe scheletul pantomimei, de la caz la caz – şi
ce vorbe! Că roşeau până şi gardurile… Mai târziu, când aveam să trec la
teatrul cult, adică să păşesc din mitologie la Conservatorul din Iaşi şi, mai
departe la Teatrul Naţional, aveam să găsesc aici încorporate aceleaşi datini
ale satului meu – căci una din trăsăturile de caracter ale acestui teatru este
tocmai legătura lui profundă cu pământul Moldovei. Reeditam aici, anual,
aceleaşi frisoane ale lui Decembrie, jucând „Vicleimul” îndreptat de pana lui
Sadoveanu, Victor Ion Popa sau Sandu Teleajen, şi tot aici năzdrăvanul flăcău,
care era Iancu Profir, spunea pluguşorul ca nimeni altul, îngânându-ne hăitul
cu aceeaşi talangă ce ne venea parcă de-acasă, de departe – de demult…
„S-a sculat mai an
Bădica Traian..” (p. 12-13)
II. Speranţa Iaşului – „Destinul
unui artist : Ştefan Ciobotăraşu”, de Leon, Aurel, Iaşi, Junimea, 1973
„Întâi a
plecat din Vaslui Lizica Petrăchescu, o fată mică cât o sălămâzdră. Cine bănuia
pe-atunci că ea va fi bobul de mei al teatrului ascuns într-un sac cu fasole?
Se întâmplase să învăţăm împreună la un preparator dintr-o mahala (Tufescu).
Ba, odată, îmi amintesc că a aruncat în mine cu un pisoi… Fără alt preambul şi
fără să ne fi gândit măcar la cine ştie ce carieră artistică, ne-am pomenit la
Conservator, apoi la Teatrul din Iaşi, şi acum la Bucureşti, jucând de multe
ori împreună, încât sentimentul acestei coincidenţe ne duce cu gândul la
aceiaşi oameni cu care am muncit alături. La fel s-a întâmplat şi cu Sandina
Stan, cu care la Iaşi am făcut un cuplu romanţios în „Neamul Şoimăreştilor” sau
în „Androcles şi leul”, evoluând apoi consecvent la Bucureşti în soţii Cotoroiu
din „Oamenii de azi”. Sunt căsnicii care s-au dovedit durabile…” (p. 30)
„Pentru mine, tânărul de atunci,
transmutat din periferia satului în cea a oraşului, perioada dintre cele două
războaie se poate numi perioada „uşilor închise”. Instituţiile mari şi
importante de la care ai fi aşteptat, să zicem, patalamaua de muritor de foame,
te preveneau de la grilaj: „câine rău, nu intra”… Am suferit şi eu de
tristeţea, te teama şi lipsa de ideal a micului burghez, pe vremea când actorul
mai era considerat un fel de suveică fără aţă. Am avut însă şi „noroc”, cum
li-e drag unor colegi să remarce. De ce? Pentru că nu m-am încrezut în talent,
– lucru foarte fragil şi înşelător pentru un tânăr – cât m-am încrezut în
muncă” (p. 30)
„De bine de rău, aveam un pat…
rece la căminul Conservatorului, iar cu masa mă descurcam pe la colegi. Ah,
teatrul acesta al tinereţii noastre, cum de nu ne-a strivit? Şi cu toate
acestea făceam şi… poezie!”, (p. 31)
„Grea a mai fost perioada anilor
noştri de studenţie, căci părinţii, îndatoraţi şi ei până peste cap, n-aveau
cum să mă ajute. Nici figuraţia de la teatru pe care o prestam fortuit, nici
versurile publicate de la diferite reviste din Iaşi nu mă întreţineau decât
moralmente, căci soiul acesta reverenţios de muncă artistică nu avea nici o
căutare.
În schimb, l-am cunoscut în
memorabilele nopţi de figuraţie de la Naţional pe tânărul ca şi mine Neculai
Botez care, înfrângându-mi tacticos jena, m-a cooptat în familia lui, la masa
unor oameni foarte săraci şi ei, dar calzi la suflet şi de neuitat.
Vremea studenţiei noastre a fost
o boemie crâncenă şi impusă. În visele noastre, lemnele pentru foc şi o masă
îmbelşugată ocupau un loc central. Şi nu întâmplător, colegii m-au poreclit
„statuia mizeriei” – eram doar înalt, vânjos, flămând şi rece”
Colac peste pupăză, bătea la uşă
şi armata, adică serviciul militar, încorporarea. De frica ei, m-am pus cu
burta pe carte – n-are-a-face că ghiorăia de foame – şi mi-am terminat liceul
în particular la Vaslui. La Iaşi mi-ar fi fost ruşine să-l dau, eram ditamai…
studentu!” (p. 32)
„Aceste preocupări
extraprofesionale nu mi-au adus nici un câştig material, ba dimpotrivă. Dar era
în mine un îndemn căruia nu-i puteam rezista. De altfel, până la urmă, poezia
tot nu m-a trădat, căci datorită ei am ajuns actor înainte de a putea spune că
sunt absolvent de Conservator. Adică, am intrat în teatru pe portiţa poeziei.
Aceasta s-a întâmplat în vara anului 1932, când la o serbare de conservator am
recitat şi „Cântec de pescar” de George Lesnea, în sală se afla şi Ionel
Teodoreanu, pe atunci director al Teatrului Naţional din Iaşi şi căruia i-a
plăcut atât de mult, încât a scris despre mine un articol elogios în presa
locală, deschizându-mi astfel porţile teatrului.
La câtva timp, mă întâlneşte pe
strada Lăpuşneanu colega mea de Conservator, Elena Foca şi-mi spune: „te
felicit”!
– ?
-Dacă nu ştii, mă bucur că sunt
eu prima care-ţi dă vestea: eşti angajat la Teatrul Naţional.
Cât oi fi fost de uluit, totuşi
bucuria colegei mele îmi dădea să înţeleg că nu-i vorba de o farsă. Vestea
aceasta de necrezut îmi întorcea în bine toate crâncenele mele zbateri şi
lipsuri. De fapt ce se întâmplase? Mult mai târziu am aflat că această bucurie
mi-a fost pregătită cu grijă părintească de profesorul meu, maestrul Mihai
Codreanu. Anume îl invitase pe Ionel Teodoreanu şi îi atrăsese atenţia să mă
urmărească. Anume îi solicitase să mă ajute să salt deasupra nevoilor. O făcuse
discret, ca un adevărat poet şi părinte spiritual. Iar Ionel Teodoreanu
răspunsese prompt şi elegant, aşa cum îi erau firea şi condeiul. Sunt primii
mei naşi la botezul „rampei”, primii oameni care m-au înţeles şi au văzut ceea
ce era bun în mine.” (p. 33-34)
„Pasiunea lui Mihai Codreanu
pentru teatru, corectitudinea şi marea lui modestie au lăsat în amintirea mea
date foarte luminoase. Era foarte scrupulos şi sever. În lumea teatrelor se
vorbea că, fiind director la Teatrul Naţional, dimineaţa la ora 9 punct dădea
dispoziţii portarului să încuie uşa, băga cheia în buzunar, lua un scaun şi
asista la repetiţiile de pe scenă; de la început şi până la sfârşit.
Odată, unul din valoroşii
componenţi ai teatrului ieşean – Gică Popovici, întârziase la repetiţia piesei
„Cyrano de Bergerac”. Văzând că nu poate intra, şi-a ascuţit urechea la
ferăstruica uşii şi, când a băgat de seamă că îi vine rândul, şi-a strigat
replica de-afară, spre hazul tuturor. A fost singura concesie făcută de
maestrul Codreanu, de dragul unei glume bune.
Pedagogia sa în ale teatrului se
baza, din capul locului, pe un principiu sănătos: „întâi am să învăţ, eu de la
voi”… şi, într-adevăr, el îi creştea pe novici numai pe baza datelor lor
naturale, dezvoltând, în primul rând, în ei sinceritatea. Nu voi descrie
amănunţit metoda sa. Se încadra însă în spiritul tradiţiei realiste a teatrului
românesc, pentru care legea legilor a fost totdeauna: respectul faţă de textul
autorului şi de adevărul vieţii.
Metoda sa referitoare la datele
rostirii te făcea să te gândeşti imediat la Eminescu, pe care l-a luat
întotdeauna model. Nu era însă un partizan al punctuaţiei didactice reci, cum
sunt unii dascăli la noi. El ne-a învăţat o punctuaţie aparte proprie graiului
viu, în care nu se simţea „citirea” – o punctuaţie de viabilitate. De la el am
deprins „intuiţia dozei exacte”, cum obişnuia el să-i zică bunului simţ.
Învăţătură de bază, pe care am păstrat-o ca pe-o levănţică rară, pusă în pânza
maichii de acasă. Fiind un critic exigent al „urechii”, nu admitea declamaţia,
retorismul sau afectarea. Era duşmanul neîmpăcat al lui „dupe”, introdus nu
ştiu din ce pricină în bagajul de expresii vulgarizant al unor actori.
Pedagogia sa a rezistat apoi confruntărilor ivite în calea mea ca un adevăr preţios.
De aceea, pentru mine Mihai Codreanu rămâne pentru totdeauna tipul ideal al
maestrului.” (p. 34-35)
„Cobza lui Barbu Lăutaru îmi
şopteşte discret, în rezonanţe adânci, în graiul meu de acasă, din Moldova,
despre Mioriţa, despre doine, despre haiduci şi despre păstori daci”.
„Pe lângă peisajul toamnei cu
prapuri de frunză scoşi la soare, mai există aici un peisaj de ordin sufletesc,
prin care simţi trecând paşii gânditori ai poetului. Pentru actor însă toamna
nu e un anotimp liniştit. Dimpotrivă. E febra începutului de stagiune. Iar
clădirea teatrului din Botoşani, durată cam în stilul celei din Iaşi, îmi aduce
aminte de începuturile de stagiune de acolo, care aveau totdeauna un caracter
festiv. Aici, la Botoşani, microturneele auto – sunt perpetue. Mă las furat de
vitejia acestei echipe foarte tinere şi mă simt ca peştele în apă. Cine n-a
văzut Suceava – cetatea de scaun a stemelor – s-o vadă acum perlată, noaptea,
pe mari întinderi de aglomerări industriale. În istoria noastră septentrionul
moldav îşi are cântecul lui, izvodit de mintea şi braţul unui domn renascentist
– Ştefan – care păzea aici una din principalele căi de acces ale Moldovei.
Aceste locuri mai ferite de intemperiile otomane sunt făgaşul tradiţiilor
româneşti poate cele mai pure. E firesc să te întrebi de ce tocmai aici s-a
născut prozodia noastră prin pana lui Dosoftei, săgetată vertical până în
piscul eminescian. Aici a crescut şi avea să crească şi mai mult poezia lui
Labiş. Oamenii pe aici sunt iuţi la mânie şi molcomi la vorbă. Ştiu să
mânuiască pana şi la scris şi la bătut strunele. De aici a pornit Barbu, de
aici Ciprian Porumbescu, şi-oleacă mai divale de dila deal – vioara lui Enescu.
Oamenii de-aci ştiu să alăture culorile pe ii, pe stihare, pe murii caselor
şi-al bisericilor (Voroneţul, Suceviţa, Arbore). Ei cultivă albastrul, verdele,
vineţiul, căutând sufletul culorii ca Grigorescu la Agapia, Luchian, Băncilă,
Corneliu Baba, Agafiţei… Iar dacă e vorba de teatru, apoi iar suntem siliţi să
ne întoarcem la alfa lui Asachi şi Alecsandri. Dacă e vorba de actori, lasă că
oamenii pe-aici preţuiesc şi şi cântecul şi ovaţiile, îmbinând hărnicia mânii
cu cea a gurii la câte un pahar de vorbă (vorbă să fie de nu-i busuioacă!),
apoi zicem din nou Millo, Vernescu, Ramadan, Pruteanca (atenţie mărită,
Costescule, fără să mai vorbesc de Birlic şi Jules Cazaban din Fălticeni, că
te-ai născut la Leorda!). Despre regizori, de asemenea, dacă zicem Victor Ion
Popa şi Ion Sava, împreună cu scenograful Kiriacoff, putem face cupolă.
E curios, oare, că se întâlnesc
aici tradiţiile culturii încă şi mai demult – tradiţii care ne arată că
Dârmoasa e acelaşi lucru cu Dârnoxa, deci cu Zamolxe? (aşa consemnează Nicolae
Iorga, care tot la Botoşani s-a născut). Când spui Siretul – spui Sadoveanu,
când spui Ceahlăul, – spui Creangă şi Hogaş. Iată de ce, când spunem Teatrul
„Mihai Eminescu din Botoşani, trebuie să spunem mult!” (p. 131-133)
„De la Maican am învăţat multe.
Era un mare maestru al compoziţiei de ansamblu, dar tot el ne-a învăţat cum să
disecăm cu atenţie personajul, până în profunzime, cum să-l iscodim, dându-l pe
faţă, punând în permanenţă problema raportului dintre actor şi personaj. De
câte ori această muncă nu m-a făcut s-o socotesc un fel de luptă a boxerului cu
umbra! Din care, umbra trebuie să obosească… Mai târziu, la Bucureşti, el a
iniţiat şi acele biografii despre personaje, pe care actorii le făceau,
iscodindu-şi fantezia şi confruntând-o cu un sever spirit de analiză. Maican a
dat totdeauna dovadă de realism scenic; jucând el însuţi ca un actor, îmi dădea
indicaţii. Cu un deosebit simţ intuitiv al spectatorului, el concepea totul în
mare, în afară, fugind de „Kammerspiele”. Tendinţa mea de interiorizare
excesivă trebuia manifestată la vedere, şi Maican era un mare regizor care
„simţea” actorul. Uneori, îl contraria, ca să nu se şabloneze. Pe mine,
ghicindu-mi predilecţiile pentru „dramatizare”, pericolul ce paşte pe orice
începător, mă punea să joc în servitori de comedie. Şi poate că e folositor să
spun că, şi în dramă şi în comedie, am debutat cu câte un eşec. În „Jucătorul
de cărţi” de Gogol n-am făcut nimic într-un biet rol de servitor, fiind
timorat, iar în „Macbeth”, jucând pe unul dintre tâlhari, am rămas mut din
cauza prea marei inhibiţii. În ambele cazuri, actorii bătrâni găseau totdeauna
soluţia scoaterii din scenă a celui păţit cu „bine pârcălabe” sau, „duceţi-l,
că e obosit!” Iată de ce a fost necesar ca în această perioadă ieşeană să fac
mult cantitativ, ca abia mai târziu, să-mi însuşesc tehnica dificilă a redării
sau, mai bine zis, a trăirii unui personaj.
Felul de a lucra al lui Ion Sava
era cu totul diferit de cel al lui Maican. El gândea spectacolul, dacă mă pot
exprima astfel, cu ochiul. Poziţia lui critică era mai mult de natura unei
ironii fără limită. De pildă, el ţinea să adauge ironiei lui Shaw din „Androcle
şi leul” şi ironia montării, scăpând esenţialul, care trebuia să fie topirea
concepţiei regizorului în sensurile textului, prin actor. Regizorul acesta, nou
însă din toate punctele de vedere, era – cum am mai spus – un temperament
vizual şi nu prea acorda, la început, mare credit actorului. La el, ochiul se
manifestă poate în dauna urechii. Se naşte poetul luminii şi al culorii pe
scenă – element care în spectacol avea să-şi capete valoarea şi limbajul său.
După ce a greşit de câteva ori, ca în „Napoleon pentru noi” sau în unele
„Cântecele „ de Alecsandri, cum a fost Ion Păpuşarul interpretat de mine,
îmbrăcat în stil cubist, şi el şi Maican, tentaţi uneori de extravaganţe, au
găsit până la urmă, ca oameni talentaţi şi de bun gust, calea care ar duce la
adevăratul succes – spectacolul veridic. Au peregrinat însă chinuitor uneori,
de la un suprarealism de esenţă până la cel mai autentic naturalism. Îmi aduc
aminte de un spectacol „Otrava” de Zola, în care Sava pusese eroinele să se
bată cu căldări de apă. Bineînţeles că regizorul ţinea să examineze şi el nota
lui Zola, pentru a-i dovedi fidelitate şi înţelegere.
Atât Maican, cât şi Sava cred că
foloseau din experienţele lui Stanislavski, cele în legătură cu „realismul exterior”
sau „realismul istoric”. Spectacolul „Fraţii Karamazov!, pus de Maican, ca şi
„Neamul Şoimăreştilor”, în dramatizarea lui Mihail Sorbul, pus de Sava, au fost
spectacole mari prin însăşi veridicitatea interpretării lor. Iar „Scene de
stradă”, cu subiect din lumea dolarului, a găsit în montarea lui Sava expresia
unui realism pe care, cu toate limitele regizorului, îl consider foarte avansat
pentru teatrul nostru la vremea aceea. Realizarea lui Sava a fost, după
expresia Agathei Bârsănescu, genială. Această piesă a lansat-o pe Eliza
Petrăchescu. Nu mai vorbesc că în „Madame sans-géne”, improvizând un prolog
inspirat de revoluţia franceză, întregul ansamblu a agitat un imens drapel roşu
pe scenă, intonând Marseilleza, lucru care a dat de furcă, mi se pare, chiar
parlamentului. Nu pot descrie inventivitatea, gândul ascuţit şi îndrăzneţ,
dragostea dezinteresată pentru frumos, riscul cu care se angaja, apărându-şi
opiniile, acest mare artist, Ion Sava, care m-a cuprins şi m-a influenţat şi pe
mine ca actor, cu spectacolele sale din Iaşi”., (p. 40-42)
Satisfacţia profesiei de actor
„Destinul unui artist : Ştefan Ciobotăraşu”, de Leon, Aurel, Iaşi, Junimea,
1973
„De mare ajutor mi-au fost
studiile profesionale pe care le-am urmat în cadrul Teatrului Municipal.
Datorită acestor cercuri, am ajuns să înţeleg procesul logic al realităţilor pe
care le reprezentăm, să intuiesc interdependenţa reacţiilor psihice ale eroilor
mei faţă de social şi multe altele. În acest teatru, a existat un cerc
Stanislavski, susţinut mai ales de tactul şi eneregia colegei Beate Fredanov.
Dezbaterile aprinse care se produceau în jurul problemelor ca şi exerciţile
practice (de mişcare, rostire şi gândire scenică mi-au oferit o foarte serioasă
bază de studiu. Mi-a părut rău că acest cerc n-a avut viabilitate. Aceasta
fiindcă vorbim mult despre Stanislavski şi uneori chiar ni se pare că aplicăm
sistemul său în mod creator. Aş fi mulţumit dacă am aplica mai mult preceptele
lui la condiţiile repetiţiei, căci nu spectacolul, ci repetiţia e munca
noastră. (Spectacolul e încântare). Nu vom putea pătrunde în geografia
complicată a lumii din text, nu vom deschide acele uşi imaginare ale
relaţiilor, care pentru noi nu sunt simple ficţiuni, dacă nu vom lăsa o dată cu
paltonul, la garderobă, tot ce ne ţine legaţi de tirania tabietului. Regizorul
Sică Alexandrescu ne fixa repetiţiile uneori la ora mesei. Şi bine făcea,
Maican ne ţinea noaptea câteodată până-n zori, şi se ştie: cel care protesta
avea cu siguranţă biftec acasă, sau… era proaspăt însurăţel.
Recunosc: am învăţat mai mult de
la rolurile mele, căci un rol înseamnă condensare de material uman, şi el e din
ce în ce mai bogat acum, în epoca uriaşelor noastre transformări. Cândva, un
actor putea s-o ia înaintea rolurilor, dar acum, acestea ţi-o iau înainte. Ele
ţin pasul cu viaţa, şi noi suntem obligaţi să păstrăm aceeaşi cadenţă”. (p.
66-67)
„Personal, consider drept reuşite
acele roluri care mi-au consacrat personalitatea. În general, activitatea mea a
fost absorbită de dramaturgia originală: Lucia Demetrius, Davidoglu, Galan,
Sütö Andras, Mirodan, Baranga etc. Aceasta fiindcă nu putem vorbi numai la
trecut despre realizările noastre şi despre cum am făcut cutare şi cutare,
lucru care pe mine mă cam sâcâie, ci e bine să ne legăm şi de viitor. Noi,
actorii, mai ales nu putem face altfel, întrucât faţă de ceea ce creăm pe scenă
societatea (viaţa) ne-o ia înainte, depăşindu-ne mereu. Dacă mai stăm şi
suspinăm după realizările noastre din trecut, nu numai că rămânem hăt, în urmă,
dar, pierzând lecţia curentă, ca la matematici, n-o mai înţelegem pe cea
viitoare. Se rupe şirul verigilor. Ne trebuie un permanent efort de voinţă nu
numai de obiectivare sau de simplă adaptate la situaţii noi, pentru a ţine pas
cu vremea, ci de a face faţă viitorului acestor oameni eliberaţi de robia unor
griji acute, adică de a realiza pe scenă opere în care ei să se recunoască. Nu
e uşor, dar trebuie să tindem spre asta. Căile care se deschid azi în faţa
oamenilor sunt atât de variate, atât de proaspete, încât Faust n-ar mai
îmbătrâni niciodată mergând pe ele.
Actorul, mai ales el, intră în
categoria acelor receptivi care înmagazinează cele mai diverse experienţe fără
să-şi dea seama că va fi cândva interpretat, fără să-şi dea seama că va înapoia
tot ce a acumulat, bineînţeles prelucrat prin talentul său, cât îl are. Cred că
această întoarcere a datoriei constituie nobleţea meseriei noastre, pasiunea
noastră. Ferice de actorul care poate da totul. Precizez, plăcere, pasiune şi
nu, constrângere – o plăcere care uneori, uitând provenienţa ei, devine
egoistă. Iată de ce, pentru actor, o conştiinţă a personalităţii proprii este
periculoasă. Aş fi fericit ca aşa-zisa mea personalitate să dispară în
personajele mele. Dacă, în mod fatal, copiii seamănă puţin cu părinţii, asta nu
e vina lor…” (p. 67-68)
„Am interpretat unul din rolurile
foarte discutate din literatura dramatică a lui Gorki – Luca din „Azilul de
noapte”, în regia lui Liviu Ciulei. Dată fiind bogăţia de sugestii a textului,
am găsit împreună cu regizorul modalităţi noi de interpretare a consolatorului
de profesie. La prima vedere, Luca nu-şi declină, identitatea, părând un
personaj alcătuit din amalgamuri şi petice. Un pensionar al puşcăriei? Un
filozof al micii ciupeli? Un hoţ pocăit? Un avatar răspopit? Sau un ţăran
dezrădăcinat şi pierdut în lume? Gotki n-a vrut să ilustreze prin Luca vreun
specific de clasă. El avea nevoie de un procedeu artistic pentru a demasca o
sumedenie de realităţi crâncene ale vechii Rusii pravoslavnice, şi atunci l-a
ales pe cinicul, pe mâmeticul, pe „histrionul” Luca.
Filozofia lui consolatoare, ca şi
banul lui Kostilev, proprietarul azilului, nu au priză la amputaţii zvârliţi la
periferia societăţii – marii damnaţi, care se agaţă cu deznădejde de palul
salvator. Luca filozoful şi Kostilev proprietarul sunt doi câini care-şi
dispută gunoiul: amândoi speculează, unul cu banul, altul cu minciuna, mizeria
omenească.
Gorki fiind un viguros optimist,
ca scriitor revoluţionar, toate personajele lui, chiar şi Luca, sunt străbătute
de un filon de speranţă, dreptate şi adevăr. În condiţile istorice în care s-a
reprezentat pentru prima oară „Azilul„ (în preajma revoluţiei din 1905), Gorki
vehiculează cu ajutorul pribeagului Luca, pe sub nasul jandarmului ţarist,
adevăruri ca acestea: „Omul caută, caută într-una; aleargă mereu după mai
bine”. Sau: „Nu jigni pe om”. În aceste consideraţii despre „om”, liniştitul
Luca se situează pe de o parte contradictoriu faţă de rezultatul Satin, dar, pe
de altă parte, îi sugerează acestuia mesajul despre om. Căci deşteptul histrion
vorbeşte despre castane, dar cu scosul lor din foc îi însărcinează pe alţii. La
ananghie, el îşi ia catrafusele şi o şterge englezeşte.
Textul lui Gorki, în tradiţia
teatrului rus, e plin de toate rezonanţele umane, având, în plus, facultatea de
a da şi soluţii… năzuinţelor „omului”. Iată de ce socotesc că tonul oamenilor
din „Azil”, în tragismul lui, poartă totuşi germenele speranţei, mesajul
generos al autorului!”. (p. 68-69)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu